Georges Dumezil

K ° acţiunea Remi, famuli sunt ai lui Remus şi nu ai lui Rhamnes; un manuscris inferior xemum: Remus este atunci scutierul lui Rhamnes şi, în versul 337, dominus [stăpânul] este Knamnes însuşi.

„Cf. Picus Chjar în Eneida, VII, 187-189. Vezi, mai sus. P. 224. Rea s Laterpretarea datâ de JPoucet celor trei triburi – Titienses, Ramnes, Luceres – în lucra- &u ii3. ^. Erches (vezi, mai sus, p. 212, n. 19 şi p. 233, n. 17) nu mi se pare acceptabilă, dar am inV01 dlsputa un teren pe care l-am părăsit definitiv. În orice caz, îi cedez cu plăcere ceea ce WereT1? 3* acum. Douăzeci de ani, în Jupiter Marş Quirinus, IV, în legătură cu Titienses şi cu 5a=i^3_ ' c'eea ce ' priveşte pe Ramnes, să-mi îngăduie, aici, ca să nu mai reiau altunde chestiunea, „Rbaiiin? „°^ nU discută bine (P- 380) textul în care Vergiliu pune în scenă un personaj numit (L”nda; IX, 324-328). Nu-mi scăpase faptul că acest Rhamnes are arme şi sunt destul 'a noapte* S& ba5uiesc că n'a venit la război ca să înşire mărgele, cum se spune: tot ce sforăie Pe care sa aceea *n tatăra rutulilor e oştean. Dar, pe acest fond comun, numai despre acel adormit ^d atât a amuzaţ să-l numească 'Rhamnes' spune Vergiliu, în plus, că este rex şi augur, insis- (tegi Tw?

— Asupralul. „rex' (*'„* regi Tumo [regele. Regelui Turnus]), cât şi asupra lui 'augur' dar a. a j'° Sratissimus augur; sed non augurio potmt. [profetul cel mai plăcut regelui Turnus; trebuie să ţ Jn stare cu profeţia lui.]). Acest semnalment, care este chiar cel al lui Romulus, Pornită d T* zi. E la ceva care se atribuia în vremea lui Vergiliu, poate printr-o deducţie abuzivă e ia eponim, vechilor Ramnes, trib provenit din tovarăşii lui Romulus: nici un alt ostaş oduşi de sinecism, pe care o atribuie, omagiindu-i, lucidităţii regilor cole omulus şi Tatius, apoi prevederii lui Numa. Mai târziu nu se va mai vorv* ciodată, nici pentru a-i opune pe unii altora, nici măcar pentru a-i deoseţy1 îspre romanii proveniţi din tovarăşii lui Romulus şi despre cei proveniţi rj bini. Regii sabini Numa şi Ancus, regele Tullus, nepot al celui mai de' Va ^ ntre ofiţerii lui Romulus, vor fi aleşi de toţi. Între calităţile morale, întza ăsăturile de caracter pe care şi le recunoşteau, cu complezenţă, concetăteir i Cato sau cei ai lui Horaţiu, nu existau unele care să fie considerate most te mai curând de la sabini, altele aduse comunităţii de oamenii din Azâf tele, de etrusci. Pios, viteaz, muncitor, fiecare roman se voia astfel. Expli' a romanilor de către ei înşişi şi-a închis astfel un drum pe care alte popoare do-europene, dimpotrivă, l-au urmat adesea. Voi da un singur exemplu.

Irlandezii, ne aducem aminte14, au conceput istoria insulei lor ca pe 0 ccesiune de cinci invazii dintre care toate, în afară de ultima, aceea a 'Fiir lui Mii', ar fi fost făcute de făpturi mitologice reprezentate în chip de'om. I fiecare invazie, precedenţii stăpâni, înfrânţi, erau în cea mai mare parte norâţi, dar un rest tot rămânea. Contopite cu 'Fiii lui Mii', ultimii veniţi este resturi succesive, sau cel puţin ultimele două, au dat naştere populaţiei tuale. Or, este un loc comun în insulă convingerea că aceste diverse compozite, urmaşii acestor diverse 'neamuri' se deosebesc prin trăsfituri fizice, în caracter, prin aptitudini şi vocaţii, dacă nu prin funcţiuni. Mai multe xte exprimă această doctrină, pe care un scriitor din secolul al XVII-lea, aald Mac Firbis, a rezumat-o într-un poem, sau mai degrabă într-un memento râs în versuri pline de umpluturi15: Să ştie oamenii din Făl [= Irlanda], Să n-aibă despre-aceasta îndoială: Ce-i osebeşte pe fiii lui Mii şi pe urmaşii lor [= neamul al cincilea] De Fir Bolg [= neamul al treilea, demoniac, împreună cu Gaileoin şi Fir Domnann] Şi de Tuatha D6 Danann [= neamul al patrulea, foştii zei].

Omul cu pielea albă, foarte viteaz, omul cu părul negru Foarte îndrăzneţ, neînfricat în lupte.

Cu adevărat dârz, fără lăudăroşenie – Este coborâtor din Fiii lui Mii cu larg renume.

Bunul păstor de pe pajişti, Cântăreţul în dulce sunet. Cei ce săvârşesc tăinuitele vrăji Sunt din neamul Tuatha D6 Danann.

Lăudărosul, rău-făcătorul – deosebire mare!

— Hoţul, mincinosul, omul de nimic Sunt rămăşiţele de astăzi a trei neamuri Gaileoin, Fir Bolg şi Fir Domnann.

Am înşirat aici Deosebirile între cele trei părţi.

După alcătuirea, nemincinoasă, a istoricilor.

Aflaţi-le cum le spun şi ei.

I cei pe care îi ucid Nisus (329-341, patru nume) şi Eurial (342-366, cinci nume) nu este o ^ o asemenea stare civilă, ba chiar cu vreo altă stare civilă. Nici Luceres Soloni ai lui pr°? J B. sunt bine trataţi: J. Poucet lasă la o parte faptul semnalat mai sus, p. 209, n. 12 şi p- ' care justifică suficient eclipsele explicării prin Lucumo şi etruscii lui. 265'

14 Vezi, maişus, p. 202-203; despre Mil (e), vezi C. Guyonvarc'h, Ogam, XIX, 1967, P; g,

15 Eugene O'Curry, Lectures on the Manuscript Materials, 1873, p. 580; cf. p. 223-2^ – Ubois de Jubainville, Le cycle mythologique irlandais, 1884, p. 129.

L* i mai mult seamănă totuşi cu această împărţire, ca idee, acele versuri, 'o+p obscurităţile lor, în care Vergiliu analizează nu Roma, ci Man ua t% 202-203)-: Gens illi triplez, populi sub gente quaterni; ipsa caput populis, Tusco de sanguine uires.

Neamuri sunt trei, împărţit fiecare în patru popoare, însă în fruntea lor eşti şi în sânge toscan ţi e puterea. (D. M.) Roma însă, în maturitatea ei, s-a ferit de un asemenea palmares: în orice 'ntă legendarele ei componente sunt ex aequo [la egalitate].

5. ZEI ŞI FA TUM ÎN ORIGINAL ŞI ÎN TRANSPUNERE.

Amestecul zeilor în primul război al Romei este foarte redus şi toată acţiunea lor, sau mai degrabă cea a lui Iuppiter, căci el singur intervine (auspicii iniţiale, intervenţie în bătălia din For), se concretizează în jurul lui Romu- 5 fiu al unui Marte foarte inactiv17; nici Tatius, nici I^ucumo nu sunt stimulaţi de vreun zeu, nu aşteaptă ajutorul vreunui zeu, nu invocă vreun zeu. Lăsând la o parte auspiciile întemeierii, nu apare nici un plan divin, nimic care să semene unor fata, noţiune străină, pare-se, de cea mai veche religie18. Putem măsura cu ajutorul acestor două observaţii imensa inegalitate de ton, de perspectivă, de ecou care desparte Mahăbhărata de opera analiştilor şi care se explică totodată prin orientările divergente ale câmpurilor ideologice ale celor două societăţi19 şi prin cerinţele opuse ale genurilor literare, epopee de o parte, istorie de cealaltă. Paradoxal, copia făcută de Vergiliu după primul război al Romei micşorează această distanţă şi în privinţa activităţii zeilor şi în privinţa puterii destinului.

Zeii şi zeiţele Eneidei nu se încarnează ca cei ai Mahăbhăratei, dar sunt permanent angajaţi în acţiune, oamenii le slujesc drept unelte şi, în spatele încercărilor lui Aeneas, în spatele anevoioasei naşteri a acelei prefigurări a Romei care va fi Lavinium, tema profundă a poemului este lungul conflict între Venus şi Iuno, mai discret cel între Iuppiter şi Iuno şi, mai îndepărtat, dar prefigurat şi el, cel între Iuppiter Optimus Maximus şi Iuno cea străină, definitiv cel între Roma şi Cartagina20. Această dualitate a dramelor, una „mică, cealaltă naţională, mai puternic marcată decât în Iliada, se aseamănă ocul pe mai multe claviaturi al epopeii indiene. În lipsa încarnărilor, Amata, aus, literalmente posedaţi de mesagera infernală a Iunonei, vădesc acelaşi I patetic ca de pildă Îs'vatthăman^ care nu-şi desăvârşeşte marea operă

! Distrugere decât după ce l-a pătruns ^iva.

— De altă parte, articularea celor trei fata a căror îmbinare pregăteşte niurn-ul măreşte locul, amplifică chipul pe care 'originile' Romei îl dădeau dinului. Ffomer a fecundat analistica. Epopeea lui Vergiliu, în alt sens decât

^^Vezi, mai sus, p. 208, n. 49.

Altfel, numai la Ovidiu şi Cn. Gellius, vezi, mai sus, p. 206, n. 9. ' Despre fatum în religia Romei, vezi La religion romaine archaique, 1966, p. 481 – 485. 124. Ervius et la Fortune, 1943, p. 190-193, reprodus în La religion romaine archaique, p. 123- 'Vergii? Ia alt Punct de vedere, L. E Matthaei, 'TAe/ates.' (vezi, mai sus. P. 287, n. 48), p. 22: and T eontrived to invent the human struggle with a dignity lacking to the divine: Aeneas

0auluilrţnuS a^e wortllier figures than Venus and Juno'. [Vergiliu s-a străduit să înfăţişeze lupta valoa, „. *vestit cu o demnitate care divinităţii îi lipseşte: Aeneas şi Turnus sunt apariţii mai de ^ decât Venus şi Iuno.] ihăbhărata, este un poem al destinului, în care principalul interes este de a a cum, nu numai prin oamenii aflaţi în război dar şi prin divinităţile învrai, e, îşi 'vor găsi destinele calea', fata inuenient uiam, după expresia lui Iu~ er.

— Pater omnipotens [tatăl atotputernic]. De aici decurge desigur interesai ian al Eneidei, ca şi cel al Mahăbhăratei: în virtutea unui paradox de e de ori verificat, opera de artă, roman sau epopee, tragedie sau pamflet este niciodată mai aproape de om decât atunci când îl închipuie, benefieiar 1 victimă, înfruntându-se cu acea nălucă în care îşi proiectează, inversate biciuirea şi ignoranţa. Destinul, sau substitutele lui moderne, continuă saJ cineze pe nenumăraţii fraţi ai regelui Oedip.

I.

PARTEA A TREIA.

TREI FAMILII.

Capitolul I NARTII.

CAUCAZUL DE NORD.

Caucazul de Nord şi coasta minunată prin care el ajunge la Marea Neagră şi se prelungeşte departe către sud este unul din cele mai interesante păstrătoare de popoare şi de limbi care se află pe pământ1; este, de asemenea, scena unei istorii lungi şi pline de mii de peripeţii, asupra căreia anticii, bizantinii, arabii. Ne-au lăsat foarte puţine ştiri, dar al cărei rezultat li se oferă ochilor noştri: unii dintre aceşti munteni se aflau deja pe locurile lor încă din vremea geografilor greci; alţii sunt refugiaţi din epoci diverse, care sub presiunea unor armate puternice sau a unor state mari au ajuns să părăsească şesurile din nord; în sfârşit, alţii reprezintă vârfuri îndrăzneţe ale înaintării unor invadatori veniţi de departe, care, odată instalaţi între meterezele unei văi inexpugnabile, s-au comportat acolo ca şi băştinaşii. Căci iată, desigur, faptul cel mai ciudat al acestui mozaic uman, în care atâtea mici comunităţi au menţinut timp de secole paradoxul unei existenţe fragile: cu toată diversitatea originilor, cu toate războaiele perpetue, ceea ce domină este un aer de familie datorat unor îndelungi legături, cadrului natural, unor uniri între neamuri princiare, îndeosebi, unei mândrii, care deşi adesea nu s-a ridicat până la un patriotism real, se arată a fi de ajuns ca să opună ceea ce este 'caucazian de nord' restului lumii.

Plecând de la coasta apuseană şi urcând, la poalele lanţului muntos, până la jumătatea drumului între cele două mări, străbatem mai întâi rămăşiţele marelui ansamblu cerkez sau circasian. Acum aproape un secol, acest ansamblu cuprindea trei popoare de limbi înrudite, dar foarte distincte: pe ţărm, la nord de Georgia maritimă şi până dincolo de Suhumi, împreună cu hinterlandul muntos imediat, abhazii (Apswa) şi, varietatea lor, abazii; tot pe coastă, la nord de abhazi, ubykhii (T'ax); la nord de ubykhi, în^sfârşit şi înfigându-se departe în interior, cerkezii propriu-zişi sau adighii (Adage), ei înşişi împărţiţi ~'fdouă grupuri de triburi, cei occidentali (K'ax) şi cei orientali sau kabardinii (Q'aberdyey). După 1864, după ocuparea completă a Caucazului de către trupele ţarului, un foarte mare număr de cerkezi şi de abhazi, sute de mii, Precum şi toţi ubykhii, au părăsit pământul strămoşilor şi, după o emigrare ucigătoare, s-au aşezat în Imperiul otoman, unde sultanul, protector al credin-

1 Reproduc aici primele pagini (42-44) dintr-un articol, l/Lpopăe narte', publicat în La Table Ronde din decembrie 1958 (numărul 132, consacrat 'epopeii vii'). Pentru notaţia cuvintelor °sete, cerkeze, abhaze, vezi, mai sus, p. 20.

Ilor, le oferea pământuri. În toate ţările moştenitoare ale imperiului, în itolia îndeosebi, descendenţii lor subzistă, punând în slujba noilor lor patru şiri alese de spirit, de inimă şi de energie. Ce sunt aceste popoare? Da putui erei noastre încă, totul ne îndeamnă să credem că ele ocupau vaste ideri în sudul Rusiei actuale; valurile marilor invazii, istoria agitată a tor locuri de trecere i-au împins spre partea cea mai de miazăzi a domeniului De unde se trăgeau ei? De care alte neamuri de oameni îi leagă trăsăturile lor e, limbile lor? Nu se pot face decât ipoteze şi s-au şi făcut dfn belşug: însă ele nu ne interesează2.

Mai în centru, se găsesc cele două mici popoare surori ale cecenilor şi inlor. Ultimul război le fusese fatal: numele lor dispăruseră de pe hartă, olitică mai blândă le-a îngăduit pe urmă să revină din locurile lor de exil Republica Autonomă Cecenu-lnguşă există din nou3. La răsărit, în partea mai aspră a lanţului, unde fiecare vale trăieşte aproape izolată de lume, uie, încă puţin cunoscute în cea mai mare parte, cele cam douăzeci de) are daghestaniene: avari, laki, tabasarani etc. Cecenii şi daghestanienii esc limbi, probabil, înrudite între ele, poate înrudite şi cu cerkeza, dar lărţite încă dintr-o depărtată preistorie.

Da sud de ceceni-inguşi, în însăşi inima Caucazului, trăieşte un popor cu 1 diferit, capital în problema noastră; oseţii, care vorbesc o limbă indo-eu-

* Ipoteza cea mai verosimilă leagă acest grup de limbi de bască. '

* Republica Autonomă fusese dizolvată la sfârşitul ultimului război pentru 'lipsă de lealitate uitorii ei deportaţi în Asia Centrală. Ea a fost reconstituită în ianuarie 1957 şi supravieţui011!

Venit în vechea lor patrie. În decembrie 1965 ea a fost reabilitată: Steaua de aur a ordinul I i-a fost conferită pentru 'succese dobândite în domeniul economiei naţionale'. Înmânând aceasta i distincţie, M. P. Demicev, membru supleant al prezidiului şi secretar al Comitetului Centf*1 rtidului, a reamintit că 'ân timpul războiului, eforturile pentru producţia de petrol în regiu”e* îyj, care rămăsese exact dincolo de vârful extrem al înaintării duşmane, tinseseră spre un singP1 tiv: victoria'; el a declarat, de asemenea, că 'fiii acestei Republici din Caucaz luptaseră eroi idurile armatei sovietice şi că mai mult de treizeci de mii dintre ei fuseseră decoraţi pentl* motiv' (Pravda din 27 decembrie 1965).

Eană. Mai exact, ei vorbesc o limbă din ramura iraniană a indo-europenei, *°P ^ rudă cu avestica textelor sacre zoroastriene, cu persana, cu afgana, cu cla etc. Totuşi, strămoşii lor n-au văzut niciodată Iranul, n-au emigrat din Uf jn Caucaz. Filologia secolelor XIX şi XX a arătat că complexul de popoarare care le numim 'iraniene', după localizarea celor principale, a depăşit re ^uit, încă de la origini, aria geografică a podişului Iranului. În special, cu C^ i sute, cu patru sute de ani înaintea erei noastre şi mai târziu, popoarele c re grecii, romanii şi bizantinii le-au cunoscut, nomade sau sedentare, în ^dul Rusiei actuale, sub numele de sciţi, de sarmaţi, apoi de alani, de roxom | etc-j erau strâns înrudite în privinţa limbii cu marile societăţi imperiale care, b Ahemenizi, Arsacizi, Sassanizi, au dominat din Siria şi de la Bosfor până în Tndia şi în Golful Persic. Or, oseţii sunt ultimii supravieţuitori, refugiaţi, înfundaţi în Caucaz, ai acelui vast grup al iranienilor din exterior, ai 'iranienilor din Europa': se înţelege astfel extraordinarul interes pe care îl prezintă ei pentru lingvist şi pentru folclorist, ca şi pentru istoric*.

Pentru a întregi pe scurt acest tablou etnografic, va fi de ajuns să menţionăm cele câteva insuliţe de turco-tătari pătrunşi în Caucaz în ultimele secole şi din care mai mulţi, la rândul lor, au suferit de urmările celui de-al doilea război mondial: kumykii şi nogaii la est; la vest, aproape în enclavă în domeniul cerkez, balkarii şi karaciaii.

2. ORGANIZAREA SOCIALĂ A OSEŢILOR ŞI A SCIŢILOR.

Dacă filiaţia scitică a oseţilor este sigură, dacă cronicile georgiene ne îngăduie să cunoaştem anumite evenimente, să precizăm anumite date în istoria strămoşilor lor celor mai apropiaţi, alanii, observatorul, etnograf sau lingvist, se găseşte totuşi într-o situaţie incomodă: destul de bine informat de către autorii greci şi latini asupra obiceiurilor şi credinţelor sciţilor în secolul V înaintea erei noastre şi în cursul secolelor Următoare, el este apoi lipsit de orice documentaţie până la mijlocul secolului al XlX-lea; aceşti iranieni din Europa nu sunt cunoscuţi cu o oarecare precizie decât la cele două extremităţi ale unei existenţe care se întinde pe două milenii şi jumătate. Este o minune, în aceste condiţii, că au putut fi identificate atâtea 'supravieţuiri'. Însă minunea nu este contestabilă: oseţii au fost unul din popoarele indo-europene cele mai conservatoare.

Până la cucerirea rusă, organizarea lor socială, ca şi cea a vecinilor lor, n-a t foarte diferită de ceea ce se întrevede la sciţii lui I/Ucian şi chiar la cei ţi lui Herodot. Este o organizare feudală: sub nişte principi, trăiau două feluri e oameni liberi, unii nobili, ceilalţi nenobili, toţi posesori de sclavi. I, a oseţii ţ^gor, sub acei badeliatae sau 'principi', ierarhia era uaezdan, nobil', apoi faerssaglaeg 'om liber' (cu două varietăţi inferioare, kaevdaesard, 'copil din bărbat liber şi femeie sclavă' şi qumajag, 'iobag'), apoi cagar, 'sclav'6. Aceeaşi mpirţire se observă şi la cerkezi, la care, sub câteva familii de p§'s, 'principi'

— Pil°logia osetă, ilustrată îndeosebi în secolul din urmă de Vsevolod F. Miller, este deja vecheda 1- ' -a Pzaeuâyqaeu (= Ordjonikidze, fostul Vladikavkaz), funcţionează un foarte activ institutla ing^istică. De folclor, de literatură şi de istorie; maestrul filologiei osete în U. R. S. S. este acum, sav tmia -de Ştiinte dia Moscova, osetul Vasilij I. Abaev. În străinătate, destul de numeroşi s”t ^^ cotltrlbuie la studiu; în Franţa, B. Benveniste a publicat importantele sale Etudes sur l osete, Paris, 1959.

Par, ',. Axlm Kovalewski, Coulume contemporaine et loi ancienne, droit coutumier ossetien icla^ri ' histoire comparie, 1893, p. 16-25; păstrez notaţiile autorului.

Cab. P$a; ub. X'd) trăiau, 'nobili' ereditari, werq (kab. Werq'; ub. Fără îndoi i* iinioară k°'d$xa) şi, sub nobili, masa 'oamenilor liberi', obişnuiţi, lfeQ*, Le condiţie deja aproape servilă la kabarzi: '°eg° şi ~kh°9q°'e'k'; ub. Wăyas0;?) * îb ei sclvaii pS'gX', la propriu 'oameni ai principelui' (kab. W3ne'°gt; ub. A ^T)6. Aceasta pare să fi fost starea de lucruri şi la alani, la care, după V^t~ baev nu exista altă deosebire decât cea între aeldar, 'principi' şi masa ' imenii din masă nu erau toţi egali. Lucian, bine informat despre sciţii I remea sa, îl prezintă pe Toxaris al său, la începutul lui Ex^ţ yj 7tp6FE armata', aefsad nesocotind pe wacajrag 'sclavi „ dar unde este probabil * s spunând că el nu aparţine viţei regale (tou fia. Ai'heiou yevou;), că nu'face part* ci dintre 7uxopopixoî, [purtătorii de cuşmă], dar că se trage din sciţii de rin/xuO-wv tbv tcoXX&v xal &7) fj. Otixcov care sunt numiţi 'oamenii cu opt picioare'

6y.za. Tzoss? Adică cei care nu posedă decât doi boi şi o căruţă; la aceşti' ebuie fireşte adăugaţi sclavii, de care sciţii nu erau lipsiţi8.

Ce erau acei Tuxocpopixoi, acei 'purtători de cuşmă de pâslă'? Probabil Lm a gândit Rostovtzev, o aristocraţie războinică. Dacă nu avem o informaţie rectă despre ei, despre tuxo? 'căciula de pâslă', care este semnul lor disictiv, putem crede că erau analogi acelor 711X096901 ai dacilor, care în societea războinică erau incontestabil nobili. Dio Cassius, LXVIII 8 şi 9, povesşte că, la prima expediţie a lui Traian împotriva lui Decebal, regele dacilor esta, după înfrângerea sa, trimise la împărat o ambasadă alcătuită din cei mai; şi dintre 7uxocp6pot, (7tpeo-(3ei; 7tejzt {; aţ tou? Xpio'TOUţ tcov Tcixotpopwv), ş*î istori- 1 insistă: nu era, ca prima dată, înainte de înfrângere, o ambasadă de 'ple-} i', xo^yjtou, ci cu adevărat cei mai distinşi dintre 7uxop6pot (ouxe-rt twv jxtjtcov (Scrtcep Ttpotspov, dcxxâ twv 7uxop6pav tou? Ocpâo-Touţ). Ajunşi în faţa lui aian, ei îşi aruncară armele (xal sxstvot, toc ts 87rX” pâtpavteţ) şi se prosterră, cerându-i să-i acorde o întrevedere lui Decebal. Deosebirea dintre oamede rând, dar cu siguranţă liberi, care erau 'pletoşii' şi 'purtătorii' [de căciude pâslă'*, de rangul cel mai înalt, se acoperă cu siguranţă cu deosebirea tică dintre oamenii de rând sau 'octapozi' şi 'purtătorii [de căciuli] de pâslă'. Aceste societăţi feudale nu sunt funcţionale, ele nu continuă tipul indo-euean. Îndeosebi, nu pare să fi existat la sciţi o 'clasă sacerdotală'. Herodot semnalează ca specialişti decât nişte prezicători-vrăjitori (IV, 67) şi, lăd la o parte divinaţia, actele religioase erau îndeplinite de către şefi, de la regi ia la capii de familie9. În această privinţă sciţii se deosebeau net de verii din Iran şi îndeobşte de indo-iranieni şi se potriveau cu indo-europenu

* 'La societe scythique avait-elle des classes fonctionnelles?', Indu-lranian Journal, I, _” 198-199. Notele acestui studiu conţin precizări, referinţe şi discuţii cu savanţi sovietici c8 pot fi reproduse aici.

'V. I. Abaev, Osetinskij jazyk i fol'klor, I, 1949, p. 63 – 65. „Articol citat mai sus (p. 100, n. 6), p. 194-198.

* Comaţi şi, respectiv, pilleati. _; a_

* M. Grakov, Skifi (în ucraineană), p. 87: 'ân afară de prezicători, nu existau preoţi ^P6^. Ţi la sciţi. Se pare că rolul preoţilor, în împrejurările importante, era deţinut de rege sau de ^ hi'; V. I. Abaev, Osetinskij jazyk i jol'klor, I, 1949, p. 65, n. 1: 'Nu există nici un indici”^ iseţi o clasă sacerdotală, presupunând că ea a existat ca grup individualizat, a jucat în t g rol întrucâtva însemnat. Nu există nici indicaţii pentru o clasă războinică specializată: °igg2,; a purta armele era războinic'; D. P. Kallistov, Severnoe Priâernomore v anticnuju epoxti, ^j0r! 7: 'Sciţii nu cunoşteau nici temple, nici castă sacerdotală; nu se face decât menţiunea îcători, care descopereau voinţa zeilor cu ajutorul unor beţigaşe dispuse într-un anumit *e tul şi nordul Europei: aceasta era, înainte de convertirea lor la creştitarea popoarelor slave, de asemenea şi cea a germanilor care nu cunoşoism'nimic asemănător cu druizii celţi10.

3. LEGENDA ORIGINII SCIŢILOR; TALISMANELE FUNCŢIONALE lor noi Este cu atât mai remarcabil faptul că se pot releva, atât în legendele sciţii scuti cei mai din vechime, cât şi în cele ale oseţilor contemporani cu ravi'eţuiri sigure şi foarte bine structurate ale ideologiei tripartite. Iată povesteau sciţii originea naţiunii lor, 'cea mai tânără din lume' (Herodot, IV, 5-7)- Primul om care apăru îr ţara lor până atunci pustie se numea Targitaos; se spunea despre

— Este fiul lui Zeus şi al unei fiice a fluviului Borystheres (actualul Nipru). El însuşi avu ffii Litoxais (var. Hipoxais, Nitoxais), Arpoxais şi, ca ultimul, Kolaxais (Aitriţaiţ, 'Ap7t6La'iţ, Jr. V,: genit. În – 5aioc). În timpul vieţii lor căzură din cer pe pământul Sciţiei nişte f'° îrtde aur: un plug, un jug, o secure şi un pocăi. Văzându-le, cel mai în vârstă se grăbi să

! * dar când sosi, aurul începu să ardă. Bl se dădu înapoi şi al doilea se apropie fără mai mare fafaâwodin fratele al doilea, Arpoxais, [s-au tras] cei care sunt numiţi Katiaroi (Ka-rtapoi) şi Traspies (var. Trapies, Trapioi) (Tpâo-meţ), iar din ultimul, din rege, cei care sunt numiţi Paralatai (Ilapixxitai); însă toţi împreună se numesc Skolotoi (Sx6Xotoi) după porecla regelui lor11; Skythai (Sxuoai) este numele pe care li l-au dat grecii. Sciţii spun că, de la această obârşie, începând de la primul rege Targitaos până la invazia lui Darius, nu s-au scurs nici mai mult nici mai puţin decit o mie de ani.

Legenda nu era decât o legendă, însă ea se sprijinea pe existenţa unor obiecte sacre şi a unui ritual pe care Herodot – şi nu sunt motive să nu-l credem – îl prezintă ca fiind încă practicat în vremea sa (ibid., 7): Regii păstrează acest aur sacru cu cea mai mare grijă. Ei oferă în cinstea lui, în fiecare an, mari sacrificii de dobândire a bunăvoinţei zeilor. Dacă cel care păzeşte aurul sacru sub cerul liber, în timpul festivităţii, adoarme, sciţii spun că el nu va trece anul; de aceea, pentru a-l despăgubi, i se dau toate pământurile cărora le poate da ocol călare într-o singură zi.