Georges Dumezil

31. Uiri se aplică fără îndoială, ca factor comun, primilor doi componenţi etnici10, poate chiar tuturor celor trei; nu este nevoie să-l traducem cu sensul său tare, 'războinici, eroi, viteji': adesea acest substantiv este alăturat unui adjectiv'etnic, cu simplul rol de suport: cf. Ovidiu, Faste, IV, 266, Ausoniis rem negat illa uiris. E) acă Graii uiri, denumindu-i pe argonauţi (Ovidiu, Pontice, IV 10, 52). Poate însemna 'eroi', desigur nu aşa stau lucrurile când poetul le spune tomitanilor, tracilor maritimi între care trăieşte {ibid., 14, 47-48): molliter a uobis mea sors excepta, Tomitae, tam mites Graios indicat esse uiros, Duioşi aţi fost în jale aicea când veneam O tomitani! Se vede că sunteţi greci de neam (trad. E. CAMILAR) pdică 'oameni atât de blajini, atât de primitori ca voi nu pot fi decât greci.' Cel mult, uiri implică ideea că oamenii astfel numiţi au calităţi, în general (cf. Cicero, Pro Caelio, 5, 12, care opune uiri optimi şi homines improbi oameni de bine; ticăloşi; calificarea lui Epicur drept Graius homo de către Lucreţiu* are alt accent: homo se opune acolo zeilor; Epicur, simplu om, a învins credinţa superstiţioasă în zei).

Soloni este lectio difficilior* (adoptată, după Dieterich, de cei mai mulţi editori, dar Grimal păstrează coloni) şi, datorită lui Dionis din Halicarnas (ÎI, 37), ştim că Aox6; xtov [Lokomon [] venea din Solonium: de acolo îşi adusese oamenii în ajutorul lui Romulus; dacă optăm pentru coloni, trebuie să înţelegem 'străini veniţi să se aşeze în locurile romane.'

32. Este vorba de cvadriga şi de caii, albi, ai generalului triumfător. Dionis din Halicarnas (dar nu Titus I, ivius, nici Plutarh) îi atribuie, anacronic, lui Romulus un triumf cu aceste însemne după campaniile posterioare sinecismului.

3. ANALIZĂ: CELE TREI FUNCŢIUNI.

Pasajul este atent compus. Versurile 31-32, cu dublul hinc pe care îl conţin (, from such conditions' sau 'from such a kind of men' ['din astfel de împrejurări' sau 'de la un asemenea om'], Camps), reprezintă concluzia tuturor versurilor precedente, începând cu versul 9: versul 31 spune că din ceea ce precede au ieşit cele trei grupuri a căror sinteză a alcătuit, după războiul sabin – despre care nu vorbeşte – Roma, acea Romă al cărei nume izbucnise în fruntea elegiei, dar pe care primele opt versuri nu o evocaseră decât în pustietatea vremurilor ei preromane; apoi, versul 32 cuprinde sinteza în numele regelui care, într-adevăr, a pregătit-o în războiul sabin, a înfăptuit-o după acest război, ca să o ducă, întregită, spre alte războaie, în afară, care îi vor aduce tot atâtea triumfuri.

Pe de altă parte, numele celor trei componente, Tities, Ramnes, Luceres, din versul 31, răspund, evident, eponimilor lor obişnuiţi citaţi în versurile precedente: Tities, lui Tatius din versul 30 şi Luceres lui Lucumo (Lygmon) am versul 29. Iar Ramnes, cărora le corespunde de obicei în tradiţie Romuus, nu sunt limpede legaţi aici de acest nume, rezervat rolului de a prezida, în Cel mai bun manuscris şi altele, dau forma Titiens: ciudat compromis între obişnuitul Httenses şi Tities. * în I, 66.

* Expresie din limbajul criticii de text: lectura, interpretarea mai grea a unui loc incert. E toarte multe ori, aceasta are şansele cele mai mari de a fi cea corectă.

32, sinteza din versul 31, ci de echivalentul frates din versul 10, el însuşi it prin menţionarea lui Remus în versul precedent (cu toate că expresia; Remi face aluzie la o clădire a Romei augustane).

N toate acestea, compoziţia nu face altceva decât să se conformeze unei ne universal recunoscute. Dar corespondenţele etnice nu-i epuizează nici I, nici intenţia. Într-adevăr, spre deosebire de versul de sinteză 31, care şte în cele şase picioare ale lui numele celor trei triburi, cu calificări care it altceva decât nişte oneste umpluturi (uiri, Soloni), prezentarea versurilor i este analitică; ea răzleţeşte numele celor trei eponimi şi adaugă fiecăruia; ei o definire, foarte lungă pentru primul (şi extinsă la tovarăşii lui), „ scurtă pentru ceilalţi doi, definire care îl caracterizează pe fiecare, atrilu-i o activitate tipică, o specialitate aparte. Desigur, descrierile acestor ipuri de activităţi, eventual a subdiviziunilor lor, sunt uniform orientate aformitate cu subiectul poemului, anume că în vremurile originare totul era u, adică ţărănesc (în prima parte: rustica corda, 12, pastor, 24, arator, 25), oziţie cu splendorile, cu adevărat urbane, ale veacurilor următoare, mereu te în veacul lui Augustus. Totuşi, descrierile sunt, în cadrul acestei linii ne, net distincte.

[. Distihul (9-10), care îi înfăţişează ca regi pe fratres, sau cel puţin pe dintre ei, este în mod firesc urmat de distihuri privitoare la celelalte

; uţii ale statului lui Romulus înainte de sinecism, aşa cum le găsim descrise, tildă şi la Titus Divius (VIII, 8, 1 consilium multitudinis; 2-3 rex; 7 ores-patres): adunarea poporului, regele şi, deja, cei o sută de senatori de popor (11 – 14). Urmează ritualurile religioase: lipsa unui teatru, socotit a element importat (15-16) şi, în general, lipsa oricărui cult împrumutat, romanii din acele vremuri se mulţumeau cu credinţele lor proprii (17^-18). Istă declaraţie generală este urmată de o trecere în revistă a sărbătorilor ra viitorul avea să le dea forme mai somptuoase, dar care pe atunci erau foarte simple: Parilia din 21 aprilie, Vestalia din 9 iunie, Compitalia cu variabilă în ianuarie, Lupercalia din 15 februarie; sărbătorile acestea sunt nerate, cum se vede, în ordinea succedării lor anuale după cel mai vechi idar, care începea cu luna martie şi sunt, toate, dintre acelea pe care toată; a şi Properţiu însuşi le considera ca anterioare sinecismului, anterioare) rturilor' lui Lucumo şi Tatius, proprii deci componentei 'fratres' a viitoaănteze: ziua lui Pales fusese cea în care Romulus (Remus mai trăia încă, pentru puţin timp) întemeiase oraşul (Prop., IV, 4, 73-80); Vesta veghea primele clipe asupra acestui oraş, de vreme ce mama lui Romulus era vesşi vestală era şi Tarpeia, cea care avea să se îndrăgostească de Tatius „p', IV, 4, 36, 69); zeii lari, sărbătoriţi la Compitalia (Daralia) sunt vechi Roma şi Romulus îşi avea deja zeul Iar înainte de războiul sabin (Prop.,

10, 18); iar Dupercaliile, despre care Properţiu n-a avut prilejul să vor-; că altunde în elegiile sale romane, erau oricum atribuite de legenda eţiocă vremii în care, încă foarte tineri, Romulus şi Remus nu se gândeăâi la meierea unui oraş, ci erau simple căpetenii ale două pâlcuri de păstori (Ovidiu, te, II, 360-380). Aşadar, tot conţinutul versurilor 9-26 este pe de o parte: t limitat la ceea ce tradiţia atribuia nu numai Romei dinainte de Numa, hiar tovarăşilor lui Romulus dinainte de războiul sabin, iar pe de alta te nu se referă decât la guvernare şi la cult.

ÎI. Versul 29 se conformează şi el, în privinţa lui Lygmon, celor spuse pre Ducumo de varianta cu trei neamuri: este un tehnician al războiului-: astă specialitate este exprimată aici de cuvântul praetoria, care presupune, jesi anacronic, ştiinţa aşezării taberei şi distincţia radicală între subalterni şi general, într-un cuvânt, o armată organizată. Acest vers 29 este precedat de un distih în care se descrie, în opoziţie cu realităţile militare din vremea lui AUcrustus, un fel de luptă (proelia nuda) şi un armament fusta suie) cu totul primitive. Sensul literal nu ridică nici o problemă; în schimb, nici relaţia celor două fraze ale distihului cu ceea ce precede, nici relaţia cu versul lui Lygmon sunt clare. Ele se pot înţelege în patru feluri:

1. Versurile 27-28pot fi separate de ceea ce le precede şi grupate împreună Cu versul lui Lygmon (29), rudis miles din versul 27, fiind astfel asimilat în mare cu trupele lui Lygmon. S-ar putea obiecta că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, poetul ar f^găsit mijlocul de a-l numi pe Lygmon chiar la începutul, nu la sfârşitul terţetului (cf. Remus şi fratres din versurile 9 şi 10, care deschid partea cuprinsă în versurile 9-26) şi că, pe de altă parte, conceperea războiului ca o tehnică autonomă, deşi frustă, reflectată de versul 29, nu se potriveşte cu nuda şi cu usta sude din versul 28 şi pare a pretinde un minimum din acele arme negate în versul 27. Aceste dificultăţi minore şi subiective sunt compensate de simetria pe care o asemenea interpretare o stabileşte între analiza mecanismului politic, în primul pasaj şi cea a mecanismului militar, în acesta: aşa cum au fost rând pe rând menţionaţi, înlăuntrul unui stat, regele, senatorii (Patres) şi cetăţenii adunaţi în comiţii (Quirites), tot aşa ar fi menţionaţi, înlăuntrul unei armate, întâi soldaţii (miles), apoi generalul – cu simetria suplimentară creată de faptul că Romulus, rex, nu este evocat decât prin maxima regna în versul 10, iar Lygmon, praetor, decât prin prima praetoria în versul 29. După multe ezitări, aceasta este soluţia la care mă opresc.

2. Se poate sublinia opoziţia între un război rămas în limitele unei 'âncăierări spontane' (27-28, la imperfect non radiabat, miscebat) şi o tehnică desigur încă primitivă (galeritus), dar specializată, deja militară (29, la perfect: posuit) şi se poate insista asupra intenţiei din prima: 'Până la Lygmon (deci în vremea când teritoriul Romei nu era ocupat decât de protoromani, de tovarăşii acelor fratres caracterizaţi în versurile 9-20) nu se cunoştea, nici măcar în bătăliile generalizate, ştiinţa militară; în fine, sosi Lygmon* şi făcu începutul acestei ştiinţe, el care ştia cel puţin ce înseamnă un praetorium, o tabără, o armată şi totuşi acest Lygmon era galeritus, cu cuşmă. În acest caz, versurile 27-28 constituie un fel de punct de legătură între ceea ce precede şi ceea ce urmează: prin conţinut, ele aparţin încă tovarăşilor celor doi fraţi; dar ca prim element (dezavantajat) al unei comparaţii ele se leagă de versul lui Lygmon, îl anunţă Şţ pun în valoare calitatea proprie a lui Lygmon, refuzată mai sus tovarăşilor celor doi fraţi.

3. Se poate lărgi interpretarea precedentă, socotind că versurile 27-28, e căror expresii sunt generale, nu privesc în special nici pe tovarăşii fraţilor, ci o societate anume, ci constată doar că, înainte de 'revoluţia tehnică' (prima) naptuită de Lygmon şi la Roma şi în împrejurimi, bătălia nu era decât o iicaierare improvizată. Soluţiei acesteia şi celei precedente li se poate obiecta există deja, în interiorul versurilor 27-28, opoziţia obişnuită 'odinioară', azi ', că deci îşi sunt suficiente lor înşile şi că a împovăra această primă opoziţie cu o a doua ('ânainte' – 'după', chiar în vremurile originare) care sa se reverse dincolo de distih (27-28-29) este contrar procedeului uniform I010Slt de Pmnprtin în +/-+ nocoi.il de Properţiu în tot pasajul.

Umezil parafrazează glumeţ vestita c.

— JMitin, Malherbe vint et, le premier en France,.' (Art poetique, I, 131) ttoi Tf^'c-m^z' Paratrazează glumeţ vestita expresie cu care Boileau marcase începutul unei ere fc Mit şi epopee.

La nevoie, fără a deduce vreo opoziţie din deosebirea de timpuri ver-; au din prima, putem lega versurile 27-28 numai de ceea ce le precede, i de tovarăşii celor doi fraţi; chiar în acest caz ar rămâne în picioare ideeâ 2 îndată ce tovarăşii fraţilor nu mai sunt priviţi din punctul de vedere iducerii politice şi al cultului (ipostaze în care au ocupat, fără concurenţă, rezece versuri), 'ci din punctul de vedere al luptei, o imperioasă asode idei îl cheamă în scenă pe Lucumo, substituindu-l acelora. Soluţia ta, dacă o forţăm puţin, se reduce uşor la cea de a doua.) ricum ar fi, oricare ar fi direcţia în care am întoarce accentul versurilor! 8, nu putem avea nici o îndoială în privinţa versului 29; cu toată simpli-echipamentului' său, Lygmon este cel mai proeminent, cel mai evoluat ţ războinicii vremii.

ÎI. Versul 30, versul lui Tatius, a fost interpretat în două feluri. Singurul itabil, acceptat încă de Passerat şi susţinut pe cât se pare de majoritatea iţilor, dă următorul sens: 'Partea (cea mai) mare a averilor lui Tatius tepăşea oile, se mărginea la oi'. Cu alte cuvinte, când ordinea tratării; numele regelui sabin, ceea ce cititorul aştepta şi ceea ce poetul îi oferă nota economică, preţuirea bogăţiei lui11 (vezi mai sus expresia lui Ovidiu ia diues şi cea a lui Florus auitas opes): da, Tatius era bogătaşul acelor uri (magna pars sugerează că totalul averilor era considerabil), dar în i simplă a bogăţiei de atunci, cea pastorală. Se ocupa de oi, nu de comerţ le industrie; avea oi şi nu aur sau bani; textul poate sugerează chiar oi,. Boi.

Cealaltă interpretare propusă (Hertzberg) dă lui res cu totul alt sens: 'tree' şi, de vreme ce Tatius este rege, treburile regeşti, adică cele politice, nistrative, judecătoreşti, religioase. Rezultatul: 'Tatius îşi rezolva cele multe treburi în mijlocul oilor, fără a se îndepărta de oi'. Puţin probabil.

; ur, res este un cuvânt destul de vag şi destul de des folosit ca să putem i exemple care să ne orienteze spre acest sens (deşi nu există niciunul cele citate de Camps care să poată fi glosat exact negotia, officia [treburi,

: oriri]), dar ele trebuie căutate, pe câtă vreme înţelesul 'avere, bunuri' uzual. În plus, dacă res are această valoare, versul lui Properţiu reflectă ţia, constantă în antichitate şi confirmată de etimologia transparentă a cuvânpecunia, derivat din pecu (s), [turmă; avere], în vremurile vechi, averile reţuiau în vite sau, cum spune Cicero [Republica, II, 16) tocmai despre epocă: turn erat res în pecore et locorum possessionibus [pe atunci, averea ta în turme şi moşii] (vezi şi următoarele texte paralele citate de Shakleton îy). Iar precizarea magna pars rerum se justifică pe deplin dacă traducem: i mai) mare parte a averii lui Tatius.': chiar şi pe atunci, chiar şi în stă formă elementară de economie, bogatul trebuie să fie avut şi alte iri – case, pământuri, un minimum de mobilier şi de bijuterii; de altfel, deton Bailey a găsit exprimări foarte asemănătoare, la Ovidiu, de pildă amorfoze, VII, 522, et quota pars Mi rerum periere mearum [şi ei sunt doar rte din averile-mi pierdute]; IX, 20 sed popularis ero et rerum pars una um [voi fi unul din ţara ta şi poate din ce stăpâneşti tu]). Dacă însă înţeleprin res 'treburile publice, treburile regeşti', limitarea magna pars apare lată şi ciudată: ce interes prezenta, pentru subiectul tratat, sublinierea fapi că existau excepţii la regulă, că o mică parte din treburi se rezolva ceva

11 Nu există redundanţă creată de acest vers şi de cel din prima parte în care se vorbea de versul 24 menţiona oile ca victime în cadrul unui ritual modest, pe când versul 30 le mea – ază ca formă arhaică de res, de averi; vezi, mai jos, p. 234, n. 176.

Mai departe de turme? Oare spunem că Ludovic cel Sfânt îşi rezolva 'cea mai mare parte a proceselor' sub stejarul de la Vincennes? Spunem doar şi este mai grăitor aşa, 'Ludovic cel Sfânt împărţea dreptatea.'. În plus, însăşi imaeinea treburilor publice 'ântre turme' este stranie: să ne reamintim de primele versuri, care înfăţişează pe cei doi fratres şi pe oamenii lor în funcţiile lor regale, senatoriale, comiţiale: cât ar fi ei de rustici şi chiar se adună în prato fiindcă nu au încă nici Curia Hostilia, nici Curia Iulia, nu amestecă paza turbelor cu administrarea statului.

În sfârşit, s-a discutat despre folosirea prepoziţiei inter. Nimeni, remarcă Hertzberg, nu va scrie latineşte res mihi inter oues est cu sensul de meae diuitiae ouibus constant. Dar erat inter oues, limitativ ('nu ieşea dintre', nu depăşea': aşa cum spunem şi azi, 'sântem între noi', 'să rămână între noi'), nu este echivalentul exact al lui ouibus constat, simplă enunţare. Şi apoi Properţiu este poet şi nu o dată poet îndrăzneţ în creaţia lexicală. Aşa cum spune tot Shakleton Bailey, care nu îl interpretează pe inter ca mine, 'inter ouilia might be more lo^ical, but inter oues means a natural enough substitute în verse' [inter ouilia s-ar putea să fie mai logic, dar inter oues reprezintă un substitut destul de firesc n poezie].

4. PROPERŢIU ŞI ISTORICII.

Ce reiese din aceste reflecţii? Că cei doi fratres, eponimii grupului Ramnes, sunt caracterizaţi în administrarea statului şi în cult; Lygmon, eponimul grupului Luceres, ca şef militar, într-un decor războinic; Tatius, eponim al grupului Tities, în administrarea unei bogăţii păstoreşti. Şi aceasta într-o aşezare şi cu expresii care arată că Properţiu înţelegea perfect întreita corespondenţă: între cei trei oameni şi cele trei etnii componente; între aceiaşi trei oameni şi cele trei triburi preetrusce; între aceiaşi trei oameni şi aceleaşi etnii şi cele trei funcţiuni12. Nu este aici nimic ciudat: aceasta era, cum s-a văzut, doctrina analisticii. Doar că, dată fiind intenţia acestor treizeci şi două de versuri, Properţiu n-a avut nevoie, ca celelalte mărturii examinate înainte, să-şi dezechilibreze textul punând accentul pe una sau alta dintre particularităţi. Acest punct, esenţial, mai poate fi precizat.

Desigur, războiul protoromanilor cu sabinii este implicit, în acest text, cu toate circumstanţele sale: Lygmon nu intervine altfel în 'istorie' decât răspun-

— Mă apelului lui Romulus pricinuit de imensa mobilizare a adversarilor săi. Dar Properţiu îşi ia în considerare personajele, pe eponimi şi, pentru cel dinţii, tovarăşii lui împreună cu el, de mai departe în timp, din vremea când nici u se gândeau să se lupte, sau cel puţin să se lupte în trei în acel război. Această stanţă îi îngăduie să caracterizeze aceste personaje fără să lege neapărat caracteristicile lor de evenimentul violent în care se vor angaja toate.

Avem chiar impresia că evită să vorbească despre războiul 'lor': poate fiindcă

1. Câţiva^ dintre latiniştii care binevoiesc să ia în seamă lucrarea mea interpretează greşit în ne Pe? Fe îl „^P5 în ea analiza aceasta a celor treizeci şi două de versuri ale lui Properţiu şi, este f ' Prezentarea de către istorici şi poeţi a celor trei componente etnice ale Romei: ea nu ^aei id^ -*re.

— Dovezile' interpretării triadei Iuppiter, Marş, Quirinus şi deci nici ale existenţei acegt? ^°7) gli ^funcţionale în vremurile primitive ale Romei; ea este o consecinţă, o prelungire a waiori ln rpr. Etari. Pentru care justificările sunt de altă natură (îndatoririle fiecăruia dintre flaminii gion ' gia fiecăruia dintre cei trei zei). Nu m-am oprit asupra acestor prelungiri în La Relipemi/'K? Me archaâque (J. Heurgon, Revue des etudes latines, XLIV, 1966, p. 90) pur şi simplu, ca ele nu privesc religia, ci epopeea, sau ceea ce ţine loc de epopee la Roma, istoria.

Ervă acest subiect pentru alte elegii romane, cum ar fi a patra, sau a a lui Iuppiter Feretrius. Astfel că poate, fără a părea scandalos, să lase bră vitejia protoromanilor şi să pună în evidenţă numai vocaţia lor de istratori şi de oficianţi în cultele naţionale – în vreme ce, cum ne. Aduminte, Fastele, în adnotarea referitoare la Calendele lui Martie, când se se Marte şi Tucina şi când vorbeşte Marte, estompează aspectul 'primă ane' al iui Romulus, dar îi pun în relief vocaţia războinică, patriam n şi limitează relaţia lui personală cu zeii (ceea ce Titus Livius exprimă uvântul di precedând pe uirtus) la calitatea lui de fiu de zeu, orientată şi ea ăzboi, odată ce tatăl lui este Marte. Invers, Titus Iivius, preocupat numai plicarea răpirii sabinelor printr-o necesitate precisă a lui Romulus, reduce, dul lui, pe Tatius şi pe sabini la calitatea de 'posesori de femei', lăsând rimat faptul că sunt bogaţi (notă pe care Fastele şi Florus o păstrează). Pe scurt, aşa cum am văzut, dacă completăm una cu alta povestirile sau le lui Titus Livius, Ovidiu, Florus şi cu mai multă prudenţă pe ale lui rh şi Dionis din Halicarnas, deoarece conţin şi elemente de filosof ie greacă,: ă luăm bine seama la episoadele războiului (Tatius mituind-o pe Tarpeia, ilus obţinând de la Iuppiter minunea), ne găsim, fără îndoială, în faţa unui complet şi echilibrat, în care protoromanii sunt iubiţi de zei şi în acelaşi viteji, dar săraci (inopes), în care I^ucumo este numai un tehnician al iului şi în care sabinii, de altfel, viteji şi ei, sunt nu numai taţii fiicer, ci şi bogaţi (uicinia diues). Totuşi, luate fiecare în parte, oricare dintre 2 texte şchioapătă în unul sau două puncte, fie şi numai fiindcă, în preajma liului, nu se putea să nu li se recunoască tuturor celor trei părţi care aveau înfrunte o calitate militară pe care o va confirma bătălia din For. Dimvă, expunerea lui Properţiu se poate folosi fără vreo pregătire: la el totul spus limpede. Şi, mai mult, omogen, ceea ce nu se întâmplă la ceilalţi: primă avantajul specific al fiecăreia dintre cele trei viitoare componente în termeni de stat cât şi în termeni de comportare umană. Nu spune despre tmo că era căpetenie războinică, nu spune despre Tatius că era bogat proar de vite, dar spune, despre fratrcs, de pildă, că aveau făgăduiala şi proa zeilor. În cadrul funcţiunii lor, prima îi descrie pe fraţi şi pe oamenii rin activitatea lor politică şi religioasă; de asemenea, pe Lygmon prin activa lui războinică, iar pe Tatius prin bilanţul averilor lui. Această prezentare iţilor nu este posibilă, repet, decât fiindcă războiul sabin nu este încă de alitate şi că nu constituie ofensă pentru romani uitarea în timp de pace a |iei lui Romulus. Tocmai acest echilibru face din textul lui Properţiu un iment privilegiat13: el ne transmite în stare pură o concepţie care era exact a analiştilor şi a tuturor autorilor care decurg din ei, dar care, considede cei mai mulţi dintre aceşti scriitori în funcţie de război, s-a modificat, i nu chiar alterat, în anumite privinţe, sub pana lor.

Tot astfel, avantajul lui Properţiu apare evident în comparaţia cu pasajul! Încheie lauda agriculturii în cartea a doua a Georgicelor1*. Prizonier al ei sale, Vergiliu se vede silit, chiar când evocă structura totodată trietnica rifuncţională a originilor, să estompeze nota a doua, să nu împartă între muri excelenţa în funcţiuni şi înainte de toate să şteargă războiul din ta-

13 Numai în acest sens se poate spune că socotesc aceste versuri ale lui Properţiu ca^pe, UI iment de excepţională importanţă' (J.

— P. Boucher, Etudes sur Properce, problemes d inspi? A et d'art, 1965, p. 148, n. 1): este cel mai pur dintr-o întreagă serie.

14 Vezi, mai sus, p. 212. ' bloul funcţiunilor, cu riscul de a cădea în acest paradox: 'viteaza Etrurie' s-ar fi 'ânălţat' numai prin agricultură, fără război, sic fortis Etruria creuit! Properţiu, dimpotrivă, care nu are de scris o laudă, ci se înduioşează de starea umilă generală a Romei la începuturile ei, poate descrie această stare umilă sub toate aspectele ei: guvernare şi cult, legată de fratres; ştiinţa războiului, raportată la Lucumo (şi, împreună cu el, la oamenii lui, Luceres Soloni); economia rurală, ilustrată de Tatius.

Cum au putut oare rămâne atâta vreme neînţelese de către erudiţii moderni care S-au consacrat lui Properţiu aceste intenţii şi chiar aceste limpezi împărţiri ale textului, încât prezentarea lor, acum treizeci de ani, să fi apărut ca o descoperire şi, în ochii unora, ca un paradox, ca un scandal?

5. ÎCĂUTAREA PLANULUI: KRAHNER, BRANDT, TUERK, DIETERICH.

În general, deşi sunt remarcabile numărul şi calitatea studiilor consacrate în ultimul secol lui Properţiu, puţini comentatori şi mai ales puţini autori de comentarii complete, s-au preocupat de planul urmat de Properţiu în acest pasaj. Mulţi n-au înţeles nici măcar că el formează un ansamblu închis. Astfel, fiindcă versurile 29 (acesta, anunţat de versurile 'militare' 37-28) şi 30 îi numesc pe I, ygmon şi pe Tatius care, la origine, erau străini şi fiindcă, după concluzia din versurile 31-32, poetul vorbeşte despre oraşele Bovillae, Gabiae, Alba şi Fidenae. Vecine cu Roma şi supuse de Roma, mai mulţi autori (1963, încă, Rudolf Hanslik15) au socotit că, după versul 26, poetul abandonează Roma, că, într-o altă parte unitară cuprinsă între versurile 27 şi 36, trece în revistă în chip omogen pe vecinii cuceriţi şi că adevărata concluzie se află în versurile 37-38: nil patrium nisi nomen habet Komanus alumnus: sanguinis altricem non pudet esse lupam!

[Doar nume strămoşesc rămas-a urmaşului de azi, romanul, dar nu se ruşinează-a spune că neamul i-l hrăni lupoaica.] Acest punct de vedere ignoră versurile 31-32, care nu se referă la nimic altceva decât la Roma, înfăţişată în deplina putere şi glorie a 'sintezei' ei şi care amintesc că, de fapt, Tygmon din Solonium şi Tatius sabinul n-au rămas nişte străini, că fiecare dintre ei reprezintă o treime a Romei iniţiale, că sunt, adică, eterogeni faţă de Bovillae, Gabiae etc, oraşe cu adevărat străine, încă mai ciudat este însă tratamentul aplicat versului 30, inclusiv lui Tatius. Trecerea în revistă a planurilor propuse este instructivă.