Georges Dumezil

Am putea spera o oarecare lumină de la poemul, mai vechi, inserat în saga şi pentru care povestirea în proză nu e decât un comentariu. Dar caracterul eliptic, 'etoric pe care îl are Vikarsbâlkr face ca expresiile sale cele mai precise sălase loc îndoielii. Dasigur, în acest soi de confesiune, de pledoarie pe care o face după crimă în faţa adunării ostile şi batjocoritoare a nobililor suedezi, Star-: a, dr îi aruncă pe umeri în mod formal lui Porr responsabilitatea uciderii lui Vikarr, cu o aluzie la blestemul celor trei nidingsverk191

^eyri^ _ At} mci se întâmplă „ °'a. Ft, că Porr îmi meni drept ursită

/* mi-a'fost dat, fără glorie, să făptuiesc răul'.

' Sfţ- 26 (= 31 din saga) Şi, în strofa următoare, un plural pudic – 'zeii' -îl camuflează pe Odinn nţa şi iniţiativa lui Odinn: Ida eh Vikar, A trebuit

3i hdvum pe un copac înalt p jdfsbana să-l consacru zeului ium at signa; pe Vikarr, ucigaşul lui Gejrpjofr; Io eh geiri i-am înfipt lancea m til hjarta. Eroului, până în inimă.

Er mir harmast E cea mai apăsătoare, pentru mine, daverha. Din faptele mâinii mele'.

La fel, în operetă, frumoasa Elena acuză fatalitatea, uitând şi propria ei ie şi demersul prinţului troian. Starkadr scoate în relief ursita rea aruntă de Porr şi escamotează tot ce a urmat, între blestem şi primul lui efect.: eastă prezentare, evident tendenţioasă, nu-l disculpă pe Odinn aşa cum nu-l scuipă nici pe el însuşi şi nu atestă, cum s-a considerat uneori, o a treia variantă care numai Porr, fără amestecul lui Odinn, ar fi impus şi orânduit în mod di-: t crima. De altfel, menţionarea lui Hrosshârsgrani, făcută într-o strofă anteară (8 = 3), nu îngăduie eliminarea atât de uşoară a marelui zeu suveran; rosshârsgrani este cu siguranţă Odinn atât în poem cât şi în povestirea în oză şi solicitudinea sa pentru Starkadr nu mai poate fi dezinteresată.

Dincolo de aceste dificultăţi şi chiar contradicţii, fie că admitem la origine singură variantă, pe care Saxo ar fi alterat-o considerabil în timp ce textele andinave ar fi păstrat-o mai bine, fie deja două variante destul de diferite, mâne totuşi o schemă destul de clară, unică, dar cu două opţiuni.

1. Starkadr este fie un uriaş cu braţe multiple, readus de Porr la 'modul uman', fie nepotul, omonim, al unui uriaş cu mai multe braţe ucis de 5rr, nepot care păstrează urmele fizice ale acestei ascendenţe monstruoase.

2. Două divinităţi antagoniste intervin la începutul acţiunilor sale: a. Afabulaţia lui Saxo, care reduce acest antagonism, în excurs, la o dis-ţie teologică fără efecte asupra evenimentului, reduce şi intervenţia lui Thor operaţia iniţială, binefăcătoare, binevoitoare, care din uriaşul monstruos a cut un om normal; iar lui Othinus îi rezervă menirea ursitelor, a tuturor sitelor, bune şi rele, reducând, de altfel, ursitele rele la una singură, aceea celor trei facinora care înlănţuie cele trei vieţi şi dintre care prima e neceră în mod imediat lui Othinus.

B. În saga, antagonismul e activ, se exprimă pe larg în menirea ursitelor; i doi zei îşi dispută într-un fel eroul, unul voind să-l facă un om fericit, celălt – un om nenorocit; şi atunci este comisă prima crimă, de care Odinn e nevoie şi pe care a pregătit-o de la distanţă, dar a cărei hotărâre, ca faun [soartă, destin], îi aparţine lui Porr în momentul în care ea se va îndeplini.

4. FACINORA, STARCATHERUS ŞI REGII.

Continuarea romanului,. Din zilele următoare primului facinus şi până la Lvârşirea celui de al treilea, nu pune nici o problemă; esenţialul a fost amintit dineaori şi se pare că Saxo, care e de acum înainte singura noastră sursă, înţeles şi a respectat pe deplin tradiţia scandinavă care nu ne-a parvenit î limba indigenă, dar care a existat cu siguranţă, deoarece vestirea celor trei iditigsverk în Gautrekssaga n-are sens decât dacă şi a doua şi a treia ticăloşie, u numai prima, au fost apoi realizate. Deci Starcatherus îşi străbate cele trei ieţi omeneşti într-o îmbătrânire continuă – puţin după episodul uciderii lui ricarus, Saxo îl numeşte deja senex [bătrân] – dar îşi păstrează toată vigoarea, cel puţin până la al treilea faci nus, până când se epuizează efectul conjug al privilegiului de longevitate şi al condiţiei imorale cu care a fost grevat.

Rănile cumplite, mutilante, pe care le primeşte în mai multe lupte, tilitatea pe care o manifestă în diferite ocazii faţă de oamenii de rând (în afa de agricultori) corespund cu două elemente ale blestemului aruncat de Pe asupra lui Starkadr în Gautrekssaga, elemente pe care Saxo nu le-a păstrat atare, dar a căror existenţă în modelul acestuia e dovedită aici de împlinir jor. În mare, această carieră e o suită de isprăvi grozave, de isprăvi împotri barbarilor din răsărit şi împotriva agresivilor vecini ai scandinavilor; ea se d făsoară în slujba unor regi suedezi şi danezi faţă de care eroul manifestă loialitate şi un devotament neşovăielnice pe care îi place să le transfere as pra fiilor după moartea părinţilor. Pur şi simplu, după cum l-a ajutat pe Odii să-l ucidă pe primul său stăpân şi prieten din copilărie, regele Vâkarr, tot asti îşi calcă în mod excepţional încă/de două ori îndatoririle, împins de blestem aruncat asupra lui: al doilea facinus este o fugă ruşinoasă tocmai când arma suedeză, în rândurile căreia luptă, a fost zdruncinată de moartea regelui săi al treilea, cel mai josnic, e uciderea, pentru bani, a unui rege danez prea puţ vrednic de stimă, dar care era totuşi stăpânul lui.

E remarcabil faptul că cele trei facinora, al căror conţinut a fost lăs total nedeterminat de Othinus în Saxo, de Porr în Gautrekssaga, se împline astfel, toate trei, în aceeaşi zonă: relaţiile dintre erou şi regi – stăpânii s succesivi. S-ar fi putut lăsa pradă multor altor excese dezonorante: or, ce două ucideri pe care le săvârşeşte sunt ucideri de regi care au încredere în (iar fuga de pe câmpul de luptă îndată după moartea regelui său – uzurpate dar asta n-are importanţă – e o încălcare a unei îndatoriri postume faţă (acest rege şi a unei îndatoriri grave: aceea de a asigura trecerea puterii as pra fiului moştenitor, îndatorire căreia, în alte împrejurări, i se supune, c exemplu întoreându-se din Danemarca în Suedia pentru a da tronul prinţul Sywardus, fiul regelui Haldanus, 'ucis de către rivali' (VI, 8, 1).

Această localizare a celor trei facinora e explicabilă: ea le face să fie de sebit de scandaloase deoarece contrazic ceea ce, în afara acestor trei împrej rări, îl caracterizează pe Starcatherus: o idee deosebit de înaltă, un fel (religie a demnităţii regale, o adevărată vocaţie de doctrinar, de apărător şi chi de preceptor al persoanelor regale în această calitate a lor. Această trăsătu este esenţială personajului în asemenea măsură, încât e suficientă pentru a just fica un episod în trei părţi, plin de poeme, tot atât de lung, el singur, c tot restul sagăi şi care, dacă nu e considerat din acest punct de vedere, pa un corp străin: acela al relaţiilor viforoase ale eroului cu copiii, băiat şi fat ai unui rege danez pe care-l slujise, al patrulea Frotho. Dar, cu mult înain Şi mai pe scurt, chiar sub regele Frotho, el îşi teoretizase deja comportare într-adevăr, la Frotho se stabilise până la urmă, după primul facinus (V 5. 1). Dar îşi păstra o mare libertate de mişcare, săvârşind ispravă peste isprav – la Bizanţ şi până în ţinutul, aproape polar, al, byarmienilor'. Din aces lungi călătorii se întoarse întâmplător în momentul cel mai potrivit, atunci câi saxonii, prea puţin supuşi, îl incriminaseră şi puseseră în primejdie pe regele d nez (VI, 5, 6).

Între timp, saxonii începură să-şi pregătească răscoala şi nu mai aveau alt gând decât s: nvingă fără de război pe acest Frotho neînvins în războaie. Gândindu-se că cel mai bun miji le* ţS termine cu el printr-un duel, i-au trimis aşadar o sfidare, ştiindu-l oricând gata de a prinde p Ettl unei lupte, ştiind, de asemenea, că după aceea curajul lui nu se va lăsa potolit de nicii

1 de sfaturi. Cugetau că atunci e vremea deosebit de prielnică, pentru că aflaseră că Starcathert a cărui vitejie se temeau mai presus de toate, era prins cu treburi în altă parte.

Pe când Frotho stătea încă pe gânduri şi spunea că vrea să vorbească cu sfetnicii săi înaint i un răspuns, tocmai în acea clipă Starcatherus se întoarse din expediţie. Ceea ce a' ^ ^e el mai mult în această provocare este că nu li se cade regilor să se înfrunte cu arm 1 erftt: ei care sunt pe potriva lor şi că nu trebuie să pună mina pe arme împotriva unor6 6 C'ec't înd. Aşadar, mai degrabă el trebuie să susţină lupta, ca unul care e de obârsie ma;? Ataeiu După această declaraţie care îl convinge pe rege, Starcatherus înaintea *' nfruntă şi îl ucide pe uriaşul luptător Hama pe care saxonii voiseră *' î adversarul Iu' Frotho. Sa'l Desigur, eroul, ataşat de regele său, îş1' dădea seama de pr'mejdie şi voia *v i^eze. Dar, precizează Saxo, nu acest lucru era pentru el cel mai important fond un rege, la fel şi mai mult ca orice alt războinic, trebuie să fie vite ' ă se expună, fie şi într-o luptă inegală. Dar nu trebuie să se degradeze. În mod Letric, vina saxonilor nu era nici revolta, nici sfidarea, ci ignorarea demni îi, a transcendenţei regalităţii: există o clasă regală, compares, având drepturi îndatoriri proprii şi opuse tuturor celorlalţi. Nici în 'viaţa internaţională' tici în regatul său, regele nu trebuie să se coboare la nivelul unor populares npatrioţi sau străini; nici un popularis nu trebuie să se ridice la nivelul îi rege, mai ales cu intenţia de a-l întrece.

Lungul episod al copiilor lui Frotho (VI, 6, 7, 8) nu face decât să dezvolte; ă pună în scenă, în generaţia următoare, aceeaşi învăţătură. Starcatherus irată aici totodată un om de doctrină şi un om de acţiune; ţine un curs mabral şi conduce în mod imperios, dacă se poate spune aşa, lucrările pracfrotho murise, asasinat de către un danez numit Suertingus, care de altfel rise şi el în acea împrejurare. Tronul e ocupat de fiul lui Frotho. Dar acest ăr, Ingellus (Ingjaldr), are o comportare ciudată. În loc să caute să-şi: bune tatăl, se căsătoreşte cu fiica ucigaşului şi îşi aduce în preajmă fraţii iei sale. Se lasă pradă plăcerilor: nu numai în iatac, voluptăţii planturoase care i-o furnizează în chip legitim soaţa sa, dar şi, în sufragerie, unei lăcoi dezgustătoare descrise pe larg, realist, dându-se pe faţă şi intimitatea lui mdaloasă cu comesenii: cumnaţii săi, fiii lui Suertingus.

Starcatherus nu poate suporta priveliştea acestei intemperanţi a. Pentru iu risca să pară că încurajează acest dezmăţ, luxuriae assensor, părăseşte Damarca, îşi schimbă stăpânul şi se pune în slujba regelui suedez Haldanus. R de la Upsal, fremătând de indignare, supraveghează ceea ce se petrec curtea Danemarcei. Trebuie să recunoaştem că se petrec lucruri ciudate, pucompatibile cu maiestatea unui sânge regal.

Mai întâi Helga (VI, 6), sora nubilă a lui Ingellus. Această nenorocită pnşte asiduităţile, familiarităţile, în curând exigenţele unui aurar, auri jatx. Ui din acei oameni din clasele de jos pe care Starcatherus îi dispreţuieş deosebire, pentru că A; *-are stimă decât pentru cei care muncesc pam printre fabri, pentru făuritorii de arme. Mândru fără îndoială de boL, acest bădăran o pune pe Helga să-l scarpine în cap, apoi desfacm lispensabilii, o îndeamnă să-l caute de păduchi. 'e Starcatherus se pune în mişcare, cu darul de transport ultrarapi e pare a-l datora originii sale gigantice şi apare în sala unde se da „o Cunctante uero Frothone seque cum amicis super dando responso collocuturum en, ^n^nt qu°d Starcatherus piratica iam regressus; qui ex hoc maxime prouocationis habitum rept' ^^ gsse; 're regibu s non nis i în compares arma congruere eademque aduersum populares capie se uero tamquam obscuriore loco natum pugnam rectius ministrandam exsistere.

Fcierijiri dezgustătoare. Se năpusteşte îndată asupra aurarului, îl împiedică şi sa. Îi despică dosul cu lovituri de sabie şi-şi exprimă sentimentele faţă de cei j i vinovaţi în nouăzeci şi doi de hexametri care sunt desigur parafraza unui

°eiii scandinav. Binevoieşte să-i acorde fetei miele circumstanţe atenuante, ce predică! Monahul seamăn îşi dă frâu gustului pentru amplitudo: Defer auis, venerare patres, memor esto parentum et proauos metire tuos, stet gloria carni.

, Respectă-ţi strămoşii, cinsteşte-ţi neamul, aminteşte-ţi de părinţii ta: şi măsoară-ţi străbunii: slava rămână lipită de sângele lor'.

Pe aurarul mutilat îl zdrobeşte sub dispreţul său: Quis furor incessit? Quod te, faber improbe, fatum impulit ingenuam tentare cupidine stirpem?

, Ce nebunie ie-a cuprins? Ce soartă te-a împins, meşter ticălos, să te sumeţeşti pofticios asupra unui neam de seamă?'.

Apoi se întoarce la fata lui Frotho: Aut quis te, uirgo claris dignissima fulcris, egit în obscuram Venerem? 'Pe tine, fecioară preavrednica de un aşternut slăvit, cine te-a mânat către o iubire de rând?'.

Dar acesta nu e decât un preludiu. Execuţia odată săvârşită, Helga fiind repasă pe calea cea bună, Starcatherus se întoarce în Suedia, de unde contiluă să observe Danemarca fără indulgenţă şi, când socoteşte necesar, trece din iou strâmtoarea cu iuţeala sa supranaturală. După altă 'lecţie' dată unui tânobil, plin de bunăvoinţă dar zăpăcit, logodnicul unei alte fete a lui otho (VI, 7), iată o a treia scenă, piesa de rezistenţă: Starcatherus se leagă chiar de rege, de slabul Ingellus (VI, 8)21.

Bătrânul erou tocmai l-a aşezat pe tronul Suediei pe tânărul Sywardus, îmmedicat să domnească de către asasinii tatălui său, când află, fama rei cre- 'escente [înteţindu-se zvonul despre acest fapt], că nelegiurile de la curtea daneză

* ajuns de nesuportat. Se hotărăşte să le pună capăt şi porneşte la drum i o sarcină de cărbuni în spate. Celor care-l întreabă le răspunde că merge ascută cu aceşti cărbuni sufletul tocit al regelui Ingellus, Ingclli regis hebeudinem ad acuminis habitum carbonibus se perducturum.

Soseşte în încăperea în care Ingellus, întâi împreună cu nevasta, apoi imună cu nevasta şi cumnaţii săi, se dedă la cele mai formidabile excese şi namente gastronomice. Necunoscut şi tratat fără stimă de regină, dar reoscut în curând de Ingellus şi de atunci înconjurat de menajamente exate, refuză să mănânce, îi azvârle reginei în cap cu cadourile pe care aceasta Raniţe cu stângăcie, îl sfărâmă pe muzicantul însărcinat să-l îmblânzească şi-i lui Ingellus poeme în care se îmbină directivele şi îndemnurile: şi aici, 1 acestor piese lirice o constituie cu siguranţă unul sau mai multe poeme scanK dar virtuozitatea şi verva lui Saxo şi-au depăşit, cu nu mai puţină silntă, modelele22. Ceea ce eroul îi reproşează tânărului rege în aceste strofe ce douăzeci şi una de strofe în primul poem, patruzeci şi nouă în al doie că fraternizează cu ucigaşii tatălui său, în loc să-l răzbune; că e nirtute 5 [deşert de vitejie], că se lasă pradă voluptăţii – şi asta într-o latină totui au- ' ci ° f°rmă veche a acestui episod a inspirat un frumos pasaj din Beowulf, în cu „, La afabulaţie, v. 4014-4133.

„ui complet şi traducerea acestor invective sunt date mai jos, în Anexa II.

Rte directă, care urmăreşte de pildă mişcările mâinii lui Ingellus spre părţi] „ î mai tainice ale trupului nevestei sale – şi, la fel, lăcomiei, pe care neşte petulantis stomachi ingluuies [nesaţul stomacului obraznic]; dar ma' 3, acoperind şi accentuând celelalte reproşuri, că nu se poartă ca un reo-p* În acest torent de elocinţă nu-l desemnează pe tânăr ca rege decât o singur': ă, la persoana a treia, cu epitete zdrobitoare, în timp ce aminteşte cu emfază n se purta rex Frotho, ce obişnuiau să facă reges, adunarea regilor, conţin um. Astfel, în primul poem, îşi reproşează moartea lui Frotho: 'N-ar fi buit să mă îndepărtez de tine, căci aceasta ţi-a fost osândirea la moarte xime regum' (str. 12). 'De ce nu eram acolo când un oaspete perfid îl în_' îghia pe rege, regis iugulum petebat' (str. 13) 'De ce n-am murit odată cu; ele sau răzbunându-l, pari gaudens sequerer beatum funere regem.'. În const violent, noul rege, Ingellus (str. 19): Sed probum quaerens adii gulosum deditum uentri uitioque regem cuius în luxum studium refudit foeda uoluptas., Căutând un rege vrednic, am dat peste un mâncău, rob al pântecului şi al viciului, căruia o patimă ruşinoasă i-a întors toate gândurile spre dezmăţ'.

Al doilea poem dezvoltă fără măsură această temă a regelui degenerat; ă, de pildă, felul cum e închipuită lăcomia (str. 12): Quis prior regum potuit gulosus uiscerum putres agitare sordes aut mânu carptim fodicare foedum alitis anum?

, Care dintre regii de mai înainte a putut, lacom, să se atingă de scârboşeniile putrede ale măruntaielor sau să scobească, pe alese, în târtiţa murdară a unei păsări?'.

Şi scaldul învingător îşi strigă durerea (str. 30-31): Unde, cum regum tituli canuntur et ducum uates memorant triumphos pallio uultum pudibundus abdo pectore trişti. Cum tuis nil eniteat trophaeis quod stilo digne queat adnotări nemo Frothonis recitatur heres inter honestos.

, De aceea, când se cântă meritele regilor şi poeţii amirtesc izbânzile conducătorilor, îmi ascund faţa în mantie, ruşinat, cu inima tristă.

Pentru că nimic nu străluceşte de izbânzile tale, nimic care sa poată fi după vrednicie aşternut în scris, nici un urmaş al Iu' Frotho nu este pomenit între oamenii de cinste'.

Din ce în ce mai violent, cuvântul său îl biciuieşte pe Ingellus, ca acesta regăsească sensul, să înţeleagă exigenţele funcţiei sale regale (str. 37): Te pudor late comes insequetur et graui uultum feriet rubore quando magnorum sociala ludit contio regum. 'Ruşinea te va însoţi ca un tovarăş, până departe, şl-V va lovi faţa cu o grea roşeaţă, când adunarea marilor regi se va desfăta în jocuri. '.

} Miracolul se produce. Saxo descrie, de astă dată în proză, metamorfoza tânărul ui: Regele întâi n-a îndreptat către poem decât o ureche pustie. Dar apoi, însufleţit de îndemnurile ojai stăruitoare ale dascălului sau, simţi cum, târziu, i se aprinde în inimă căldura răzbunării şi, din comesean, deveni duşmanul oaspeţilor săi. Năpustindu-se către capătul mesei, aruncă tot avântul 'liniei sale asupra oaspeţilor, trase spada împotriva fiilor lui Suertingus în chipul cel mai sângeros sj cu pumnalul scos din teacă, îi înjunghie pe aceia cărora le mângâiase gâtlejul cu desfătările jjj'esei sale.

Şi iată glosa lui Saxo, spre gloria unui erou care, vădit, e aproape de inima l”i: '.

Cât de priceput trebuie să-l socotim pe acest bătnn care, prtntr-un îndemn elocvent, a izgonit din sufletul regelui un viciu fără margini şi în locul lui, după ce a zdrobit opreliştile nemerniciei, a semănat cu mare folos vrednicia? Fiind pe potriva mâniei regelui în fapta sa, nu numai că a dat pilda cea mai deplină a propriei vitejii, dar a şi adus înapoi în inima altuia vitejia care-i fusese smulsă.

Şi eroul recită, presupus a-i fi compus pentru acea împrejurare, cincizeci şi şapte de hexametri, o ultimă bucată poetică, de altfel, incompletă, fragmentară, care încheie cartea a şasea şi care e deschisă de strigătul prin care îi acordă lui Ingellus, la vocativ, titlul de rex pe care până atunci i-l refuzase sau i-l dăduse numai în bătaie de joc: Rex Ingelle, uale, cuius iam prodidit ausum plenum animi pectus., Rege Ingellus, te salut, pe tine a cărui inimă plină de vitejie a dat la iveală, în sfârşit, o faptă îndrăzneaţă.'.

Şi reia mai departe titlul, tot la vocativ, pentru a-l determina pe tânărul rege, care îşi ucisese cumnaţii, să se descotorosească şi de sora lor, soţia sa: Tu quoque, rex, saeuam şi quid sapis, effuge nuptam, ne lupa consimihm sibi fetum gignat et ex te belua consurgat proprio noeitura parenti., Iar tu, rege, dacă ai minte, scapă de crâncena ta nevastă, ca nu cumva lupoaica să nască un plod asemănător sieşi şi să nu se ridice din tine o fiară dăunătoare pentru propriul ei părinte.

Astfel se exprimă, într-un paroxism, principala 'idee' a lui Starcatherus. Se vede că, dincolo de ataşamentul său sentimental faţă de persoana, apoi faţă de memoria lui Frotho, el slujeşte de fapt regalitatea, poruncitor, doctoral, adevărat educator, atrăgându-l pe fiul marelui rege, pe tânărul rege, la o acţiune regală în încheierea căreia îi decernează, s-ar putea spune: îi conferă titlul care constituie obiectul cultului său şi pe care nu i-l refuza decât pentru a i-l da înapoi cu tot conţinutul său, cu toată măreţia. Această apărare pasionată, agresivă, a demnităţii regale este într-adevăr fundamentală personajului.

Odată 'rectificat' Ingellus, Starcatherus poate pleca din nou, cu mintea hberă, la alte lupte, care culminează, la începutul cărţii a VlII-a, cu vestita bătălie de la Bravalla pe care se spune că a povestit-o el însuşi în versuri.

5. SFÂRŞITUL LUI STARCATHERUS; STARCATHERUS ŞI HATHERUS.

Tot Saxo rămâne pentru noi şi în cartea a VlII-a singura autoritate pentru Povestirea morţii lui Starcatherus; cele câteva date despre care s-a crezut că Pot fi cerute folclorului local – căci Gesta Danorum indică locul unde s-ar

1 Produs evenimentul – nu sunt decât folclorizări după Saxo sau asimilări

°drăzneţe, pe jumătate savante, între eroul lui Saxo şi nişte uriaşi din poveştile ale. Nici un excursus, în nici o saga, nici o aluzie în vreun poem scaldic ne oferă date. Aceste limite ale informaţiei sunt regretabile deoarece, că pentru. Copilăria eroului', călugărul, pasionat de tradiţiile naţionale dar st pregătit pentru a le înţelege în profunzime, a făcut cu siguranţă câteva îfuzii: pentru a spune totul într-un cuvânt, povestirea lui nu e total intelu iilă, fie pentru că a juxtapus mai multe variante, cum ar putea sugera unereluări, fie pentru că a încercat să toarne materialul în tipare raţionale stângăcie, sau pur şi simplu l-a alterat. Să-l urmărim pas cu pas.

Epuizându-şi cele trei vieţi, Starcatherus nu mai este decât o ruină. ~R e cu o clipă mai înainte, în ciuda vârstei, era încă viteazul în plină activitate care stăpânul său, regele Olo avea toată încrederea, pe care conjuraţii îi gaj au pe bani pentru a pune capăt domniei acestui tiran periculos şi care ai, îi pedepseşte energic pentru că l-au sedus, iată-l deodată aproape orb, spri! Indu-se în toiege, păstrând, desigur, destulă putere ca să-i doboare pe impruiţii care se apropie de el, dar incapabil să acţioneze, să atace. Şi totuşi; st episod final urmează imediat după uciderea lui Olo şi după pedepsirea conaţilor, nu numai în timp, dar şi din punct de vedere logic: e consecinţa acesa. Dacă ţinem să restabilim o oarecare verosimilitate în fabulos, vom admite după al treilea şi ultimul facinus prevăzut, formula prin care Othinus îi îferise două prelungiri de viaţă a încetat să opereze, nemaiavând obiect şi eroul a fost deodată însemnat cu stigmatele unei bătrâneţi extreme, triple.

În orice caz, prolixa iam aetate defessus [deja copleşit de vârsta înaintată], târăşte că nu va muri astfel de senium [senilitate], nici de boală; egregium e putauit şi uoluntarium sibi conscisceret exitum, fatumque proprio maturasset ntrio, 'a socotit că va fi minunat dacă-şi va dobândi un sfârşit după bunul 1 plac şi-şi va fi grăbit pieirea după voia proprie'. În aceasta, observă judis Saxo, el se conformează vechii morale a germanilor, atât de des ilustrată în Ynglingasaga şi acoperită de marele nume al lui Odinn: adeo quondam rei licae deditis morbo oppetere probrosum existimatum est, într-atât era socotit ruşinos odinioară, pentru cei dăruiţi meşteşugului războiului, să pieri din cina unei boli'. Bătrânul are şi un motiv mai personal să-şi dorească sfârşitul: nuşcarea pentru ultimul său facinus sau, mai profund, sentimentul că odată acest ultim facinus viaţa sa şi-a pierdut ambiguitatea care-i dădea un sens t de aparte: de aceea, legând de moartea lui Olo propria sa moarte, hotărăşte banii pe care i-a primit în chip ruşinos, preţul sângelui stăpânului său, să-i foească pentru a-şi cumpăra un ucigaş ales de el (VIII, 8, 1).

Purtând două săbii şi două toiege, merge încet şi are mai multe întâlnin. Ima nu ridică nici o dificultate: e destinată doar să pună în valoare „o trăsaă a caracterului său ilustrată deja de mai multe ori într-un episod preceat (aurarul mutilat; 'salvatorii' respinşi) şi corespunzând uneia din fatalităi pe care Porr, după Gautrekssaga, i le-a impus şi anume incompatibilitatea dispoziţie care-l opune oamenilor de rând. Într-adevăr, un om din popor, po~ larium quidam, trece prin preajmă şi, socotind că două săbii sunt prea multe mâinile unui bătrân, geminum gladiorum usum seni superuacuum ratus, îi ce^e i cedeze una. Starcatherus se preface a consimţi, îl lasă să se apropie şi-i sfală capul (ibid., 2).