Georges Dumezil

Enumerarea minuţioasă a eroilor şi a ţărilor lor de baştină, afirmarea desăvârşirii cutărui sau cutărui luptător, intervenţia arbitrară şi adesea hotărâtoare a zeilor, funeraliile măreţe ale morţilor acestea sunt elemente care se întâlnesc în multe alte poeme epice: de multă vreme erudiţii scandinavi n-au scăpat prilejul să compare bătălia de la Brâvellir cu Iliada şi aceleaşi elemente se regăsesc deopotrivă şi în Mahăbhărata. Doar atât n-ar fi deci suficient spre a stabili o relaţie specială între texte atât de depărtate şi în timp şi în spaţiu.

Însă între acţiunea principală a marii epopei indiene şi cea a tradiţiei relative la bătălia de la Brâvellir există în plus asemănări ciudate şi de un tip puţin de aşteptat. Războiul descris de Mahăbhărata este o luptă pentru tronul din Hastinapura pe care o dau cei o sută de fraţi Kaurava cu verii lor, cei cinci fraţi Păndava. Păndu, tatăl acestora din urmă, mort prematur, fusese rege în Hastinapura. Fratele său, tatăl fraţilor Kaurava, mai trăieşte; este orbul Dhrtarăşţra. Fiind orb, nu poate fi rege, dar este şeful partidei Kaurava, care îi dispută moştenirea regală lui Yudhişţhira, celui mai în vârstă dintre fraţii Păndava. După multe peripeţii, începe un război pentru care cele două partide adună aliaţi veniţi din toate părţile lumii cunoscute poetului. Bătălia durează optsprezece zile. În primele zece, spiţa Kaurava domină, pentru că ei au în partida lor pe eroul Bhâşma, cu care nimeni nu se poate măsura în luptă om la om. În cele din urmă, adversarii săi află că el poate fi ucis cu lovituri de săgeată: arcaşi îl înconjoară din toate părţile şi el cade atât de bine ciuruit, încât trupul său nu atinge pământul, ci rămâne susţinut de săgeţile înfipte în el ca nişte ţepi. Orbul Dhrtarăşţra se află pe carul său, în apropierea câmpului de bătălie, iar vizitiul său îl informează neîncetat asupra evenimentelor.

Unchiul orb care se războieşte cu nepotul său pentru un regat; care rămâne în carul său lângă câmpul de bătălie; care are în armata sa pe cel mai viteaz dintre luptători, ce nu poate fi învins şi omorât decât cu nenumărate săgeţi şi a cărui moarte pricinuieşte înfrângerea: unde se găseşte într-un singur şi acelaşi text această îngrămădire de detalii originale? Mi se pare neîndoielnic că există, într-un fel sau altul, un raport direct între povestirea indiană şi povestirea scandinavă.

I, a aceste concordanţe notate în bătălia însăşi, Wikander adaugă o serie de alte potriviri care privesc cele trei generaţii, din care Harald Hyldetan şi Dhrtarăşţra nu o reprezintă decât pe ultima: mai multe, precum înfăţişarea deopotrivă respingătoare a taţilor acestor doi eroi în momentul cândâi zămislesc sunt în adevăr izbitoare.

Problema astfel pusă pe neaşteptate este de mare însemnătate: este cea a existenţei unor teme epice anterioare separării strămoşilor germanilor şi indo-iranienilor şi păstrate de o parte şi de alta. Eu nu cred, de fapt, că bătălia de la Brâvellir trebuie să fie interpretată, ca Mahăbhărata, drept un mit eshatologic istoricizat: eshatologia scandinavă este bine cunoscută şi totul în ea este diferit, începând cu principalul, cu rolul şi destinul lui Odinn. Dar analogiile semnalate există şi ele se referă la nişte puncte ale epopeii indiene, cum este moartea ciudată a lui Bhâşma, pe care mitul-prototip tocmai că nu le lămureşte.

A priori, existenţa unor teme epice indo-europene, mai general, a unei literaturi indo-europene, este verosimilă: de vreo treizeci de ani încoace s-au relevat, în formele poetice, coincidenţe prozodice între India şi Grecia, de formulare între Iran şi Scandinavia, care se explică cel mai bine printr-o moştenire comună. Studiul pe care-l începe S. Wikander este deci plin de făgăduinţe^, în al doilea volum din Mit şi epopee, pornind de la alte texte, îmi propun să examinez o problemă paralelă21.

*x Partea întâi: 'Miza jocului zeilor: un erou'. S. Wikander a deschis de curând o altă cale, ca privire la fabulele cu animale, numeroase în cântul al doisprezecelea din Mahăbhărata şi la eroii scandinavi cu nume de animale (Refo, Bero – la Saxo), 'Frân indisk djurfabei till islăndsk saga, Vetenskaps-societetens i Lund Arsbok, 1964, p. 89-114.

PARTEA A DOUA.

NAŞTEREA UNUI POPOR.

Capitolul I PRIMI PATRU REGI AI ROMEI

1. STRUCTURĂ ŞI ISTORIE.

Învăţaţii chinezi au aşezat la începutul istoriilor lor, cu teorii diverse, seria celor 'cinci Suverani'. De ce cinci? Pentru că Suveranii corespund celor cinci elemente, celor cinci virtuţi elementare: în sistemul lui Sima Quian, Huang-Di corespunde pământului, Zhuan-Xiu – lemnului, Di Ku (Gao-Xin) – metalului, Yao – focului, Shun – apei: 'Cei cinci împăraţi, spune Bdouard Chavannes1, nu sunt altceva decât simbolul celor cinci mari forţe ale naturii care se succed distrugându-se una pe alta.' Dar ajunge să citeşti primul capitol al lui Sima Quian ca să-ţi dai seama că şi alte structuri conceptuale şi-au adus contribuţia la materia turnată în acest tipar, îmbogăţind-o sau modelând-o. Una dintre ele a fost pusă în evidenţă de Marcel Granet2.

Pentru perioada propriu-zisă a celor cinci Suverani succesiunile se fac fie de la agnat* la agnat (de la Zhuan-Xiu la Gao-Xin), fie de la bunic la nepot (de la Huang-Di la Zhuan-Xiu), fie de la socru la ginere (de la Yao la Shun). Or, ultimele două tipuri de succesiune sunt caracteristice unui anumit drept familial, drept de transmitere care corespunde trecerii de la filiaţia uterină la filiaţia de tip agnatic. Trebuie să-l fi citit pe Morgan şi lucrările sociologilor ca să-ţi dai seama de valoarea principiului care i-a inspirat pe istoricii chinezi. Nici n-au înţeles, nici n-au inventat schema după care s-au ghidat în aranjarea faptelor: ea le-a fost impusă de tradiţie.

Şi Granet rezumă în formule dense reţetele car, au dat naştere 'istoriei primitive' pe care o citim noi: Structurile istorice referitoare la Regii şi la Strămoşii dinastiilor regale au fost alcătuite prin juxtapunerea (forţată şi mai mult sau mai puţin factice) a unor rămăşiţe de legende deja alterate. Consecinţa juxtapunerii a fost o nouă deformare a acestor rămăşiţe mutilate. Dar principiile de structurare şi schemele care au provocat aceste alterări secundare se sprijină şi ele pe tradiţii care ar putea fi foarte vechi. Principiile şi schemele alcătuiesc fapte; le voi numi fapte secundare, fără să fiu totuşi sigur că ele sunt, întotdeauna, elemente târzii şi în ciuda faptului că, în constituirea materialului istoric, ele au avut rolul hotărâtor.

Dacă China, prin verificările permise de' mulţimea textelor 'istorice' şi filosofice, oferă criticii un domeniu de observaţie, privilegiat, ea nu constituie totuşi o excepţie. Dimpotrivă. Când un popor, sau mai bine zis intelectualii unui Popor, au ajuns, gândind autonom sau imitându-şi vecinii de prestigiu, să-şi reprezinte 'vremurile străvechi', cum ar putea ei proceda altfel? Nu au la dispoziţie decât legende sau 'rămăşiţe de legende' cărora le dau un sens de an-

1 Les memorires historiques de Se-Ma Ts'ien traduits par Edouard Chavannes (reeditare fotografică din 1967), I, p. CXUI.

Danses et legendes de la Chine ancienne, 1926, I, p. 47 (46-49).

* Descendent pe linia masculină.

(de obicei sensul alcătuirii progresive a realităţii sociale trăite de ei distribuindu-le, orientându-le spre 'schemele' conceptuale, vechi. Sau e li se impun.

Popoarele indo-europene ne putem aştepta să găsim, cu acest rol hoschema conceptuală, puternică şi mereu vie, a structurii celor trei funcţiuni, îvăr, ea a servit nu o dată la construirea istoriei la toate nivelurile, a r lumii sau omenirii, a istoriilor strict naţionale.

N-Pierre Vernant a demonstrat, în două frumoase studii3, că mitul he- 1 Vârstelor reprezintă o largă variaţiune pe această schemă tradiţională, ă cu structura credinţei specific greceşti despre Dike şi Hybris*; Hybris colorează, una în 'bine' şi alta în 'rău', fiecare funcţiune: de aur (Dike) şi de argint (Hybris) care supravieţuiesc, respectiv, în q stux&oviot. Şi utcox&ovioi [divinităţi pământene şi subpământene] exprii două aspecte ale funcţiunii suverane; Vârsta eroilor (Dike), cele două ale funcţiunii războinice; în sfârşit, Vârsta de Fier, în cele două etape una suportabilă (prin menţinerea unei anume forme de Dike), cealaltă tabilă (prin generalizarea Hybris-ului), exprimă cele două aspecte ale nii productive marcată de -rcovoţ, truda şi osteneala.

Mul palier al construcţiei mitice a lui Hesiod defineşte foarte bine planul regalităţii în; le îşi exercită activitatea juridic-religioasă, cel de-al doilea palier, planul funcţiunii milicare violenţa brutală a războinicului impune o dominare lipsită de legi, cel de-al treilea, scundităţii, al hranei necesare vieţii, aflat în sarcina, mai ales, a ţăranului cultivator, eastă structură tripartită formează cadrul în care Hesiod a reinterpretat mitul vârstelor şi care i-a permis să includă, în mod cu totul coerent, episodul eroilor. Astfel restrucpovestirea se integrează şi ea într-un ansamblu mitic mai vast, pe care îl evocă, în fiete, prin mijlocirea unui joc, totodată suplu şi riguros, de corespondenţe la toate nivelurile, id că reflectă un sistem de clasificare cu valoare generală, povestea Vârstelor se încarcă [ficaţii multiple: înfăţişând şirul vârstelor omenirii, ea simbolizează totodată o serie de aspecte: ntale ale realităţii. at astfel, în anumite forme ale lui, mitul indian al celor patru Vârste ale (yuga) a fost clădit pe structura celor trei funcţiuni, mai exact a celor ima [caste], devenite patru prin adăugarea castei sudra [pătura de jos]: A Vârste îi este caracteristică apariţia, sau ascensiunea, sau predominaleia dintre vama, în ordine descrescândă, întâi brahmanii, apoi kaştriya linicii], apoi vaiyia [agricultorii], în sfârşit, ca ultimă decădere, iudra*.

Umeroase istorii naţionale au folosit aceeaşi formulă. Stig Wikander a istrat, de pildă, că ea domină ansamblul construcţiei istorice a Iranului, um o înfăţişează Firdoussi5: cei trei regi mitici Peshdadieni, mari duşai demonilor, aparţin primei funcţiuni, dinastia războinică a Kayanizilor, de a doua, iar cea de a treia funcţiune se vădeşte în ultimii patru sui ai istoriei legendare: primii doi dintre ei, Duhrăsp şi Gustăsp, prin nuor în – asp şi strânsa lor solidaritate, sunt asemănători As'vinilor indieni; relaţiile lor cu zeiţa Anăhită sau cu prinţesa Năhid, sunt asemănători curilor în slujba unei zeiţe'; şi amândoi întemeiază variante ale 'focului a Treia', opus celui al preoţilor şi celui al războinicilor.

, T, e mythe hesiodique des races, essai d'analyse structurale', Revue de l'histoire des neli- 1960, p. 21 – 54, reprodus în Mythe et pensee chez Ies Grecs, 1965, p. 19-47; 'Ie mythe que des races, sur un essai de mise au point', Revue de Philologie, XI, 1966, p. 247-276. Dike, Dreptatea; Hybris, Lipsa de măsură, Orgoliul nemăsurat, Insolenţa. Rămăyana, VII, 74, 8-28; Mahăbhărata, VI, 10, 389-395; cf. XII, 188, 6939-6941 etc., Sur le fonds commun indo-iranien des Lpopees de la Perse et de l'lnde', La Nouvelle Clio, 1949-1950, p. 310 – 329, în special 317-321 şi toată partea a doua a volumului Mit si

2. SUCCESIUNI STRUCTURATE DE DOMNII.

Dar cea care a folosit cel mai din plin structura trifuncţională este istoria dinastică a Scandinaviei. Dinastia regilor din Upland, mai târziu regi ai Norvegiei', ' numiţi Ynglingar şi-a primit numele de la strămoşul ei, zeul Freyr, Yrwifrey'r'6; dar istoria acestei familii nu începe cu Freyr, care nu este de fapt decât ultima verigă a unei preistorii divine: dinastia regală din Upland a fost întemeiată de regele magician şi războinic Odinn, 'rege' al 'poporului' Aşilor, în care sălăşluiesc cele două funcţiuni superioare, mai strâns legate în Scandânavia decât oriunde. Lui 6dinn îi urmează Njordr, tatăl lui Freyr şi, împreună cu el, principalul reprezentant al 'poporului' Vanilor, care sunt depozitarii funcţiunii fecundităţii şi prosperităţii. Şi abia lui Njordr îi urmează Ingvifreyr. Primele capitole din Ynglingasaga pun clar în relief deosebirile de structură dintre Odinn pe de o parte şi Njordr şi Freyr pe de alta. În legătură cu cel dintâi, se menţionează doar cuceririle lui (cap. 4 şi 5), apoi atgorvi şi iprottir, adică virtuţile lui războinice şi cele ale tovarăşilor săi, războinicii-fiare sau berscrkir (cap. 6), darurile lui de vrăjitor (cap. 7) şi întemeierea unui ritual funerar care să-i ducă pe morţi în Walholl (cap. 8). Despre Njordr, dimpotrivă, se spune (cap. 9): în vremea lui, a domnit o pace foarte prielnică (frvur allgăstr) şi s-au făcut atâtea roade de tot felul, încât suedezii au crezut că Njordr are putere asupra roadelor şi a bunurilor mobile ale oamenilor.

Iar despre Freyr (cap. 10): Era bogat în prieteni şi în roade, ca tatăl său. A înălţat un templu mare la Upsal, unde şi-a şi aşezat capitala şi a adunat laolaltă toate birurile pe care le lua. Atunci a început vestitul, belşug de la Upsal' care a dăinuit şi mai apoi. In vremea lui a început şi 'pacea lui Frodi' (un alt nume al lui Freyr) şi s-au făcut roade bogate în toate colţurile ţării. Suedezii au socotit că este meritul lui Freyr şi l-au cinstit mai mult decât pe oricare alt zeu deoarece în vremea lui poporul se îmbogăţise mult datorită păcii şi holdelor îmbelşugate. Această structură, foarte clară, nu coincide totuşi perfect cu structura teologică pe care o rezuma, în templul Vechiului Upsal de pildă, reunirea celor trei figuri ale lui Odinn, Porr şi Freyr: cea de a treia funcţiune are doi reprezentanţi, pe Njordr şi pe Freyr – ceea ce este probabil o trăsătură arhaică şi se regăseşte şi în alte forme ale listei canonice; dar important este mai ales faptul că Odinn reprezintă, singur, atât funcţiunea supremaţiei magice cât şi pe cea a forţei războinice, în vreme de Porr nu apare deloc7.

În această privinţă, primele două cărţi din Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus sunt mai complete. Este vorba acolo despre originile altei dinastii, cea a Skjoldungar-ilor danezi, care au descins din zei. Dar, în urma unei transpuneri conştiente şi sistematice a mitologiei în epopee, transpunere care se aseamănă mult cu cea vădită în Mahăbhărata, zeii sunt totuşi aceia care au furnizat materialul, dacă nu pentru toate cele patru domnii dintâi, cel puţin pentru a doua, a treia şi a patra. Într-adevăr, Saxo a construit imaginea primei domnii, cea a fondatorului şi eponimului dinastiei, Scioldus8, în legătură cu care tradiţia pare să fi fost foarte săracă, din materiale de alt ordin: reprezentarea pe care el şi-o construise despre regalitate după domniile marilor suverani

8 Ynglingasaga este prima parte (1 – 50) din Heimskringla a lui Snorri. I Poate că această lacună era completată în alte tradiţii: cei trei tumuli funerari, încă existenţi în Vechiul Upsal şi ridicaţi în fapt pentru căpetenii din secolele V şi VI, sunt atribuiţi, într-o interpretare de largă circulaţie (dar fără îndoială de origine savantă), celor trei zei, 6dinn, Porr, Freyr: Birger Nerman, 'Den sveiiska Ynglingaăttens gravar', Ktg, II, 1919, p. 47.

8 Scioldus: I, 3.

Din secolul al doisprezecelea şi începutul secolului al treisprezecelea, ar I cel Mate, Valdemar al II-lea Legiuitorul sau Biruitorul; de altfel, 1 din urmă, salutaris princeps ac parens noster [Principe salvator şi al nostru], îi este închinată Gesta, iar în prefaţă se adaugă laudei lui celui dintâi: tuus quoque fulgentissimus avus publicae religionis titulis itus. [Precum şi prea strălucitul tău bunic, slăvit în inscripţiile reliciale]. Dar, chiar închipuit după acest model ideal, prefigurându-i pe faldemar şi prezentat în chip anacronic drept model al lor, Scioldus se irte bine caracterizat ca 'suveran' prin opoziţie cu tipurile de regi irmează: el se manifestă mai puţin prin acte strălucite sau pitoreşti şi ilt prin legislaţia şi virtuţile sale şi mai ales prin măreţia pe care o conlui prinţ conştiinţa îndatoririlor care îi revin.

Că cei doi Valdemar, regi autentici, au luat astfel locul lui Odinn în modeic trifuncţional, cei trei urmaşi ai acestuia, ^ Gram, Hadingus şi Frotho, iză esenţialul gestei lor miturilor celor trei zei Porr, Njordr şi Frodi (Freyr). Iomniilor lor, zic şi nu caracterul lor, căci Saxo (sau sursa lui) a generaentru aceşti regi legendari şi pentru toate celelalte personaje ale sale, iking şi îi arată pe toţi, fără deosebire, angajaţi în expediţii războinice nu potrivite cu tipul zeilor Vani. Cu această rezervă transpunerea mitică iândoielnică.

I nu are nevoie să fie demonstrată în cazul celui de al patrulea, Frotho, cărţii a doua a Gestei: numele lui este forma latină a numelui lui Frodi aţe primul dintr-un şir de 'Frothones' între care Saxo (sau sursa lui) rtizat în cantităţi diverse ceea ce ştia el despre zeul 'Fro', adică Freyr.

Că tatăl şi predecesorul lui Frotho, regele cel de al treilea, Hadingus, creat după chipul zeului Njordr fusese admis încă din 1834, de Wilhelm i apoi, în 1894, de Ferdinand Detter şi, în 1898, de Rudolf Much; am reroblema în 1953 şi am arătat că ipoteza transpunerii mitului în roman i toate ciudăţeniile din 'saga lui Hadingus'9.

| privinţa lui Gram10 demonstraţia încă nu s-a făcut, dar se va face încă în privinţa lui Hadingus11: zeul-prototip se vădeşte în multiple trăsăe legendei eroului. Iată-le pe cele mai importante.

Ram are un tovarăş nedespărţit, pe Bessus, care 'âi este adesea foarte fo- ' în special prin participarea la expediţiile şi faptele lui de vitejie, 'până ît încât este greu de ştiut dacă gloria lui Gram se datorează propriei drăzneli sau celei a lui Bessus' (I, 4, 1). Este exact caracteristica lui pe care îl întovărăşeşte tot timpul un slujitor, desigur de rang mai modest Bessus, dar care îi aduce adesea stăpânului său servicii notabile: ilustratorii r lapone*, care nu puteau reţine decât trăsăturile esenţiale ale figurilor dipe care le reprezentau, n-au uitat să-l deseneze alături de zeu.

Dn tinereţe, Gram are vocaţia luptei împotriva uriaşilor; este hotărât, ca rcule (Herculeae virtutis exemplo) [după modelul vitejiei lui Hercule], La saga de Hadingus (Saxo Grammaticus, I, VI-VIII), 1953, reluat în Du mytke au roman, Lceeaşi metodă a fost aplicată legendei lui Baldr şi celei a lui Aurvandill în Gesta Danorum: '. 159-172, 173-177.

Gram.: I, 4.

Du mythe au roman, p. 147-157.

Obiecte magice, tobele laponilor au atât cilindrul de lemn cât şi pielea acoperite cu desene ntând, în trei secţiuni clar distincte, lumea divină, lumea infernului şi cea umană, aşa cum mitologia acestui popor.

Să se împotrivească 'faptelor monştrilor' (ibid., 1). Aceasta este şi principala activitate a lui Porr, pe care informatorii lui Tacit îl asimilaseră deja cu Hercule.

Arma lui Gram, ca şi cea a lui Hercule, este măciuca. Saxo a dat această formă, imitând legenda greco-romană, ciocanului lui Porr nu numai în acest pasaj, ci şi în altul: arma pe care o mânuieşte 'Thoro' în timpul teomahiei* din romanul lui Balderus (III, 2, 10) este o clava [bâtă].

Prima ispravă a lui Gram şi cea mai îndelung descrisă, este inspirată dintr-o faimoasă întâlnire a lui Porr. Gram află că Gro, fiica regelui suedez Sigtrugus, a fost făgăduită drept soţie unui uriaş. El nu poate răbda această jignire a demnităţii regale şi, îmbrăcat în piei de animale, înarmat cu măciuca, întovărăşit de Bessus, intră în Gothia şi se îndreaptă spre locul actului scandalos, în drum, o întâlneşte chiar pe Gro, întovărăşită de câteva slujnice. Fata îl ia drept uriaşul căruia îi este menită şi tremură toată. Dialogul se înfiripă între ea şi Bessus, iar spaima şi disperarea fetei cresc până în clipa când Gram, aruncând de pe el blănurile, se dezvăluie ca salvatorul şi în curând bărbatul ei; groaza se preschimbă în voluptas [plăcere] şi fata i se aruncă în braţe. Simplul nume de Gro dovedeşte originea episodului: în Edda lui Snorri, Groa este soţia enigmaticului Orvandill12. Acesta se afla, pare-se, prins în ţara uriaşilor, întorcându-se după ce-l biruise pe uriaşul Hrungnir, Porr o întâlneşte îndrum pe Groa şi o roagă să-i scoată, descântându-l, piatra de ascuţit, arma lui Hrungnir, care îi rămăsese înfiptă în ţeastă. Groa porneşte descântecul. Când piatra începe să se mişte, Porr vrea să-i mulţumească fetei dându-i o veste bunăj aceea că l-a adus pe Orvandill din ţara uriaşilor şi că ea îl va revedea curând. Groa se bucură atât_de mult încât uită descântecul şi piatra rămâne înfiptă, vibrând, în capul lui Porr. Saxo cunoştea şi numele şi păţania lui Orvandill, din care a făcut, adaptându-le şi de această dată la tipul viking, episodul lui Horwendillus din cartea a IH-a (6, 1-3); dar a detaşat şi utilizat în cartea întâi întâlnirea cu Groa şi 'jalea prefăcută în bucurie de vestea cea bună'; izolată astfel de contextul ei, această jumătate a poveştii a căpătat fireşte o motivaţie diferită, asemănătoare, 'de altfel, cu alte victorii ale lui Porr asupra unor uriaşi (Hrungnir, Prymr) care năzuiau să pună mâna pe o zeiţă.

Suntem siguri, astfel, că îndărătul celor dintâi prinţi 'legendari' ai dinastiei Skjoldungar se ascunde şirul cronologic al zeilor funcţionali Gdinn, Porr, Njordr, Freyr – Odinn doar cedându-şi locul unui model uman, modelului celor doi Valdemar, Porr însă apărând la locul aşteptat.

Exemplele foarte diferite date mai sus şi care nu au cum să descindă dmtr-un prototip comun se reduc totuşi la aceeaşi formulă: pretutindeni a fost alcătuită o 'istorie' (Vârste, Dinastii) prin aşezarea în succesiune cronologică, în enumerare descendentă (Vârste hesiodice: î, 1 bis, 2, 2 bis, 3; Vârstele Lumii, dinastii iraniene, Skjoldungar: 1, 2, 3; Ynglingar: 1 + 2, 3) a unor reprezentanţi ai celor trei funcţiuni. La Roma, istoriografii 'originilor', mai exact ai celor patru regi preetrusci, au procedat întocmai.

* I/uptă între zei.

12 Edda Snorra Sturlusonar, ed. T. Jonsson, 1931, p. 104 {Skdldskaparmdl, 17).

3. MOŞTENIREA INDO-EUROPEANĂ LA ROMA etările, continuate din 1936 încoace, au permis măsurarea amplorş. Şi t 'moştenirii indo-europene' păstrate de Roma. Îndeosebi, cea mai ologie era centrată pe triada zeilor slujiţi de flaminii majori*, Iuppi- 9 şi Quirinus, paralelă cu triada umbriană a zeilor Grabouioadică irtVofiono-; iar structura conceptuală, analiza funcţiunilor sociale de acest grup de zei continuau cu mare fidelitate reprezentările indo-euile celor trei funcţiuni. Această teologie nu a dispărut cu totul după ierdut puterea şi actualitatea în favoarea teologiei capitoline sau a condin Grecia: o dovadă a creditului ei încă viu este felul în care romajustificat speranţele din timpul războaielor punice: capul de bou şi apoi t cal, ziceau ei, au făgăduit, ce e drept, Cartaginei bogăţie şi glorie: dar Roma este cea care deţine, prin capul de om descoperit pe Capromisiunea supremă, promisiunea de suveranitate, de imperium [puremă]. Nu pot să nu-l trimit pe cititor la cartea în care am făcut bilanţul eci şi opt de ani de cercetări13.

Â. Din 1938, odată lămurit sensul triadei Iuppiter, Marş, Quirinus, inter – primelor treizeci şi patru de capitole ale lui Titus Livius a ridicat jleme. Evident, această 'istorie' şi această teologie în sfârşit lămurită puteau fi despărţite: Romulus, fiul lui Marte, îşi datora succesul proîultiforme a lui Iuppiter şi numai a lui (vulturii, Iuppiter Feretrius*, Stator*); Quirinus era, după unii, Romulus divinizat după moarte, Li, un zeu sabin introdus în cult de Titus Tatius în momentul sinecis-

; u multe alte divinităţi care ţin de 'funcţiunea a treia'. Numa îşi întemeierile cu instituirea celor trei flamini majori şi se bucura şi el, ilt fel decât Romulus, de protecţia deosebită a lui Iuppiter care, dimpoucidea cu un trăsnet pe regele următor, Tullus Hostilius. Ce însemnau aţiile acestea adânci între regi şi zei?

De altă parte, un fapt care izbise de mult pe observatorii greci şi ndelung comentat de Dionis din Halicarnas şi anume că zeii romani lipsiţi de aventuri, a fost privit după 1938 dintr-un punct de vedere î vreme ce cea mai veche teologie are un înalt nivel intelectual şi cores-) erfect în partea ei centrală cu cea a indienilor vedici şi a scandinavilor,: u de crezut că n-ar fi avut şi ea, ca şi acestea, cortegiul ei de poveşti transpună în fapte, în drame, în învăţăminte morale, definiţiile şi relanceptuale care o alcătuiesc. Pornind de la acest punct de vedere s-a o ipoteză de lucru. Roma nu are, e drept, o mitologie divină, dar are, mb, multe legende privitoare la marile personalităţi ale vremurilor ei hi. Şi atunci, măcar în parte, nu reprezintă cumva aceste legende o laminii erau preoţii care slujeau o singură divinitate. Dintre cei cincisprezece care formau egiu, trei, flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen Quirinalis, răspunzători de cultul zeiitate aici şi bucurându-se de aceea de puteri şi onoruri deosebite, erau denumiţi maiores.