Globalizare


Vocaţia universală a omului şi globalizarea



Yüklə 1,27 Mb.
səhifə12/30
tarix03.01.2019
ölçüsü1,27 Mb.
#88957
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   30

Vocaţia universală a omului şi globalizarea


Globalizarea şi universalitatea sunt două noţiuni esenţial opuse. Prima exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea de-a doua exprimă unitatea spirituală, dar în acelaşi timp şi diversitatea persoanelor. Globalizarea îndepărtează particularităţile şi schimbă şi persoanele şi societăţile într-o masă amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularităţile persoanelor şi ale societăţilor şi cultivă armonia şi împlinirea acestora. Globalizarea se prezintă ca fiind dinamică, întrucât se ocupă exclusiv de activitatea exterioară, pe când universalitatea pare statică deoarece întoarce dinamismul său înainte de toate spre omul interior. Astăzi, efortul în vederea globalizării a devenit mai metodic, mai sistematic, mai impersonal, mai nedesluşit. Prin intermediul unei informaţii metodice şi a unei economii controlate sistematic, se încearcă impunerea unei autorităţi mondiale care nu se interesează de naţiuni, de state, de societăţi şi de persoane, sau se interesează de ele numai în măsura în care ele servesc obiectivelor ei. Măsura evaluării religiilor, a culturii popoarelor, a valorilor morale sau chiar a valorii persoanei umane o constituie, în ultimă instanţă, interesul celor puternici.

Globalizarea semnifică aflarea în acelaşi moment într-o multitudine de părţi diferite, implicând o translocaţie. Globalizarea religiosului nu se exprimă printr-o omogenitate de credinţă, ci printr-un hibrid multiplu şi o relativizare a identităţilor care permite o împăcare a universalismului cu particularismul. O asemenea perspectivă presupune o deteritorializare a identificării religioase în favoarea unei concepţii lărgite într-un fel de software universal care corespunde unei interpretări translocale26.

Particularismul unei culturi religioase este astfel legat de amestecul specific al raporturilor sociale şi de schimbările simbolice transnaţionale şi locale. Este folosit şi termenul glocalizare, o noţiune hibridă, menită să explice globalul prin prisma specificităţilor locale. Termenul de globalizare religioasă se finisează astfel prin acela de glocalizare a religiosului.

Globalizarea impune o „nouă ordine“, care înseamnă în primul rând conducerea umană globală, care se realizează prin transnaţionalitate pe piaţa mondială de idei şi în traseele informaţionale. Transnaţionalitatea şi informaţia ar trebui să ofere libertate deplină în schimburi, sub forma „libertăţii nelimitate“, dar ea este de asemenea o extensie a puterii: puterea informaţiei şi profitul în urma informaţiei. Cele trei elemente necesare optimizării sunt: diversificarea (până la contra-informaţie), descentralizarea, interactivitatea (schimburi complete). Cele trei riscuri ale acestui proces sunt: imperialismul, care înseamnă dependenţă şi invadare culturală, omogenizarea („diferenţele“ vor fi în mod tacit demonizate), concentrarea (activităţi şi proprietăţi). Împrumutând din retorică, publicitatea devine forma sau felul de a prezenta ceva cu scopul de a convinge. Tehnici de lămurire bazate pe promisiuni formale şi nevoi fictive impun urgent oferta atenţiei publicului; critica şi manipularea generală indică un comercialism exacerbat, care include lipsa de onestitate, alienarea familială, naţională sau culturală, falsificarea generică prin comercializarea numelui firmei. Competiţia nu se bazează pe calitate ci pe capacitatea de a obţine privilegii economice. Manipularea va înlocui în final nevoile reale cu unele înşelătoare. Competiţia exagerată ar putea duce la o agresivitate difuză, unde factorul emoţional s-ar putea sa joace un rol important. Standardizarea înseamnă crearea unor nevoi impuse publicului, hrănind piaţa de desfacere şi adresându-se posibililor cumpărători.

De aceea, eventuala predominare a globalizării ar putea să ducă la distrugerea omului ca persoană şi la sfârşitul istoriei şi al diverselor forme de cultură şi civilizaţie. Astăzi, globalizarea este nu numai căutată metodic şi sub diverse forme, dar este şi impusă în mod practic27.

Universalitatea creştină este la antipodul globalizării şi nu se dobândeşte prin cotropirea şi distrugerea celorlalţi, ci prin lupta împotriva patimilor şi distrugerea egocentrismului. Comuniunea reală nu este posibilă între oameni fără păstrarea identităţii şi în acelaşi timp a particularităţii fiecăruia.

În teologia ortodoxă se vorbeşte despre îndumnezeirea omului în care universalitatea apare ca rod al familiarizării omului cu viaţa dumnezeiască şi cu desăvârşirea sa în calitate de creatură zidită după chipul lui Dumnezeu şi chemată la asemănarea cu El. Aşadar, pentru om îndumnezeirea nu este un lux inutil ci este identică cu mântuirea sa . Prin îndumnezeirea harismatică omul îl acceptă înlăuntrul său pe Dumnezeu, care conduce toate şi în acelaşi timp acceptă pe toţi şi toate câte Dumnezeu conduce.

Globalizarea se sprijină pe puterile omeneşti şi este, prin urmare, calea spre autodivinizare prin care omul caută să devină dumnezeu. Prin autodivinizare omul se separă de Dumnezeu şi de aproapele şi devine împătimit după putere şi după stăpânire.

Universalitatea creştină are caracter eshatologic deoarece se împlineşte στα έσχατα, adică dincolo de ceea ce este istoric şi trecător, în împărăţia lui Dumnezeu. Noutatea pe care a adus-o Fiul lui Dumnezeu în istorie prin întruparea Sa este că împărăţia Lui Dumnezeu activează şi în interiorul timpului înlăuntrul lumii şi al istoriei. Universalitatea se construieşte în interiorul lumii, deodată la nivel personal şi colectiv. Fiecare om şi întreaga lume, potrivit liberei acceptări, este chemat să participe la edificarea universalităţii creştine. Condiţiile realizării acesteia sunt smerenia şi iubirea prin care omul acţionează în mod universal şi devine fiinţă cosmică: „Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa , ci cei care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Şi cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă“ (Marcu 10, 42–44).

Biserica îi uneşte pe oameni la nivelul care depăşeşte viaţa socială convenţională, adică la nivelul prezenţei Mântuitorului Iisus Hristos în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, prin care se restabileşte unitatea primordială şi sfinţenia oamenilor. Atunci când iubirea se separă de sfinţenie, se separă şi de adevărul Bisericii, se înstrăinează şi cade la nivelul lumesc. Prezenţa în Duhul Sfânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Biserică întemeiază ecumenicitatea ei care nu se epuizează în întinderea ei în întreaga lume, adică în mondialitate, ci cuprinde şi păstrarea ei neîntreruptă în timp, adică diacronicitatea. Aceasta de altfel defineşte şi sensul universalităţii, care constituie însuşirea fundamentală a Bisericii, şi prin ea a Sfinţilor şi a Părinţilor ei. În viaţa şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, conştiinţa ecumenicităţii este legată de stări duhovniceşti ajunse la culme, în care omul, scăpat de patimi şi de dispoziţii pătimaşe, înţelege în mod simţitor prezenţa lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh. Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit în veacul al XX-lea, când a fost învrednicit să vadă lumina lui Hristos, a simţit că sufletul său este stăpânit de simţământul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii28. Acest lucru îl arată şi Sfântul Grigorie Palama, care spune că atunci când omul este luminat de lumina necreată, îmbrăţişează înlăuntrul său întreaga creaţie şi dobândeşte dragostea desăvârşită.29

În Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precum şi în cea a Sfântului Vasile cel Mare, cinstitele daruri care se pregătesc la proscomidie se aduc pentru toată lumea, de asemenea cererile ecteniilor precum şi rugăciunile se fac pentru toată lumea. Înainte de rugăciunea domnească se rosteşte îndemnul către credincioşi de a se preda cu totul lui Hristos: „Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Sfânta Liturghie ne arată că omul biruieşte dezbinarea sa lăuntrică şi găseşte calea vieţii sale în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descoperind sinele său adevărat, ipostasul său adevărat în relaţia cu persoanele celorlalţi, ale prietenilor şi ale duşmanilor, ale tuturor oamenilor pe care îi încape dragostea lui Hristos (2 Corinteni 5,14)30.

Diferenţa dintre globalizare şi universalitate reiese clar din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Căci noi nu căutăm să biruim ci să apropiem pe fraţii care sunt sfâşiaţi de despărţire“31. Sfântul Maxim Mărturisitorul la rândul său, explicând polemica sa faţă de eretici spune: „Scriu acestea nu pentru a-i face pe eretici să sufere, nici pentru a mă bucura de răul acestora. Să nu fie! Ci, scriu mai degrabă bucurându-mă şi împreuna veselindu-mă de întoarcere. Căci ce este mai plăcut credincioşilor decât ca fiii lui Dumnezeu să se îndumnezeiască adunaţi într-unul.“32

Ecumenicitatea Bisericii nu se confundă nici cu ecumenismul contemporan deoarece acesta urmăreşte mai întâi unificarea lumii creştine şi nu păstrarea identităţii ei. Ecumensimul încearcă sa creeze unitatea prin sociologie şi antropologie secularizate. În aceasta constă diferenţa fundamentală a ecumenismului contemporan faţă de ecumenicitatea Părinţilor Bisericii. Problemele credinţei, potrivit Sfinţilor Părinţi, nu pot fi relativizate din raţiuni de purtare civilizată. Părinţii Bisericii nu dispuneau de mai puţină iubire de oameni decât noi, când procedau la îndepărtarea ereticilor din Trupul Bisericii. „Nu se bucurau şi nici nu se simţeau plini de triumf când anatematizau pe arieni, pe nestorieni sau pe eutihieni. Dimpotrivă, recurgeau la aceste măsuri cu durere în suflet, pentru păstrarea sănătăţii întregului trup. Iar dialogurile lor cu toţi cei care se îndepărtau de adevărul Bisericii, nu erau străbătute de duhul superiorităţii sau al rivalităţii, ci de durere şi de compătimire. Unitatea creştinilor se întemeiază pe unitatea credinţei. Când însă descoperirea lui Dumnezeu este considerată ca o învăţătura religioasă convenţională, când mişcarea lui Dumnezeu înspre om este înlocuită cu mişcarea omului către zeii pe care îi crează dispoziţia sau fantezia sa, când în sfârşit, Harul Sfântului Duh este înlocuit de capacităţile omeneşti, creştinismul este adus la nivelul religiilor omeneşti, este religizat“33.


Yüklə 1,27 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin