Harry Potter şi Talismanele Morţii

- Acestea sunt nişte sifoane de Steluţe Verzi, menite să îndepărteze toate sursele care pot distrage atenţia din imediata apropiere a
gânditorului. Aici - şi indică aripioarele - este o elice Billywig, pentru a induce o stare mentală elevată. In sfârşit - şi indică ridichea portocalie -, o prună dirijabilă, pentru a spori capacitatea de acceptare a extraordinarului.

Xenophilius se întoarse spre tava cu ceai, pe care Hermione reuşise să o aşeze într-un echilibru instabil, pe una dintre măsuţele pline de lucruri dintr-o parte a camerei.

- Nu vreţi o infuzie de Rădăcini Rotunjoare? întrebă Xenophilius. E făcută de noi.

Când începu să toarne ceaiul, care era mov închis, ca sucul de sfeclă, adăugă:

- Luna e undeva dincolo de Bottom Bridge, este foarte bucuroasă că sunteţi aici. Trebuie să vină cât de curând, a prins destule limpii cât să ne ajungă să pregătim o supă pentru toată lumea. Luaţi loc şi serviţi-vă voi cu zahăr. Acum, spuse el, luând un morman foarte mare de hârtii de pe un fotoliu şi aşezându-se cu picioarele încrucişate, încălţate cu cizme din cauciuc, cu ce pot să te ajut, domnule Potter?

- Păi, spuse Harry, aruncându-i o privire Hermionei, care încuviinţă din cap încurajator, domnule Lovegood, este în legătură cu semnul acela pe care l-aţi purtat la gât la nunta lui Bill şi Fleur.

Am vrea să ştim ce simbolizează.

Xenophilius ridică din sprâncene.

- Te referi la semnul Talismanelor Morţii?

— Capitolul 21 —

Povestea celor trei fraţi
Harry se întoarse şi se uită la Ron şi la Hermione. I se păru că

n-au înţeles ce tocmai spusese Xenophilius.

- Talismanele Morţii?

- Întocmai, îi asigură Xenophilius. N-ai auzit de ele? Nici nu mă

mir. Foarte, foarte puţini vrăjitori cred în ele. Ca de exemplu, tânărul bătut în cap de la nunta fratelui tău - şi făcu semn cu capul spre Ron -, care m-a atacat pentru că purtam simbolul unui celebru vrăjitor întunecat! Ignoranţă crasă. Talismanele nu au nicio legătură cu Magia Neagră - cel puţin, nu în sensul acela de bază. Simbolul este folosit doar pentru a te legitima în faţa altora care cred şi ei în Talismane, cu speranţa că s-ar putea ajuta între ei în Misiunea de Căutare. Amestecă nişte cubuleţe de zahăr în infuzia sa de Rădăcini Rotunjoare şi mai luă o înghiţitură.

- Scuzaţi-mă, spuse Harry. Tot nu înţeleg exact la ce vă referiţi.

Pentru a fi politicos, sorbi şi el din ceai şi fu cât pe ce să se sufoce: era nici mai mult, nici mai puţin decât dezgustător, ca nişte jeleuri cu toate aromele de muci lichefiate.

- Ei bine, vedeţi voi, cei care cred în Talismanele Morţii le caută, spuse Xenophilius, plescăind din buze, în semn de apreciere a infuziei de Rădăcini Rotunjoare.

- Dar ce sunt Talismanele Morţii? întrebă Hermione.
Xenophilius lăsă la o parte ceaşca goală.

- Vă este cunoscută „Povestea celor trei fraţi", bănuiesc?

Harry spuse că nu, dar Ron şi Hermione răspunseră amândoi că da. Xenophilius încuviinţă din cap cu un aer grav.

- Ei bine, domnule Potter, totul a pornit de la „Povestea celor

rrei fraţi"... Am un exemplar pe aici, pe undeva...

Aruncă o privire cercetătoare prin cameră, spre mormanele de

pergamente şi cărţi, dar Hermione interveni repede:

- Am eu un exemplar, domnule Lovegood, îl am chiar aici.

Scoase Poveştile bardului Beedle din gentuţa cu perluţe.

- Originalul? întrebă Xenophilius tăios şi când Hermione

încuviinţă din cap, spuse: ei bine, de ce nu o citeşti cu voce tare?
Este fără îndoială cea mai bună modalitate să ne convingem

c-am înţeles-o cu toţii.

- Aă... bine, zise Hermione neliniştită.

Deschise cartea şi Harry observă că simbolul pe care îl căutau

era în partea de sus a paginii, în timp ce Hermione tuşi uşor şi
începu să citească.

- „Au fost odată ca niciodată trei fraţi care călătoreau de-a lungul

unui drum pustiu şi şerpuitor, la asfinţit..."

- La miezul nopţii, aşa ne spunea mama de fiecare dată, comentă Ron, care se întinsese şi îşi pusese mâinile sub cap, ascultând cu interes. Hermione îi aruncă o privire iritată.

- Iartă-mă, dar mi se pare că sună un pic mai înspăimântător
miezul nopţii! explică Ron.

- Da, pentru că exact de asta avem nevoie, de un pic mai multă

spaimă, îl luă pe Harry gura pe dinainte.

Xenophilius nu părea să fie foarte atent, ci se uita în gol pe

geam, la cer.

- Continuă, Hermione.

- „La un moment dat, fraţii au ajuns la un râu care era prea adânc pentru a putea fi trecut cu piciorul şi prea periculos pentru a fi trecut înot. Cu toate acestea, cei trei fraţi erau iniţiaţi în artele magiei, aşa că îşi fluturară pur şi simplu baghetele şi creară un pod peste apa învolburată. Ajunseră la jumătatea lui, când în cale le apăru o siluetă cu glugă."

- „Şi moartea le vorbi..."

- Poftim? interveni Harry. Le vorbi moartea!

- E un basm, Harry!

- Da, scuze. Zi mai departe.

- „Şi moartea le vorbi. Era supărată că fusese vitregită de trei noi

victime, fiindcă, de obicei, călătorii se înecau în râu. Dar moartea fu şireată. Se prefăcu şi îi felicită pe cei trei frati pentru vraja pe care o făcuseră şi le spuse că fiecare dintre ei câştigase un premiu pentru că fusese destul de isteţ încât să scape cu viaţă.

Aşadar, fratele cel mare, care era mereu gata de luptă, ceru cea mai puternică baghetă dintre toate câte existaseră până atunci, o baghetă care să câştige mereu dueluri pentru stăpânul său, o baghetă demnă de un vrăjitor care biruise moartea! Aşadar, moartea traversă spre un soc de pe malul râului, făuri o baghetă dintr-o ramură a acestuia şi i-o dădu fratelui celui mare.

Apoi, fratele mijlociu, care era un bărbat arogant, decise să umilească şi mai mult moartea şi ceru puterea de a-i aduce pe alţi înapoi din morţi. Aşa că moartea ridică o piatră de pe malul râului şi i-o dădu fratelui mijlociu, spunându-i că piatra avea puterea de a aduce oamenii din morţi. În cele din urmă, moartea îl întrebă şi pe mezin ce îşi dorea. Fratele cel mic era cel mai modest şi, de asemenea, cel mai înţelept dintre ei, şi nu avu încredere în moarte. Aşa că ceru ceva care să îi permită să plece
de acolo fără ca ea să-l poată urma. Şi Moartea îi dădu, reticentă,
Propria sa Pelerină Invizibilă."

- Moartea are o Pelerină Invizibilă? o întrerupse Harry din nou.

- Ca să poată veni pe nesimţite, spuse Ron. Câteodată, se plic-
tiseşte să tot fugă după oameni, fluturând din mâini şi ţipând ca din gură de şarpe... iartă-mă, Hermione.

- „Apoi, moartea s-adatlao parte şi i-a lăsat pe cei trei fraţi să îşi continue drumul şi aşa şi făcură, vorbind între ei şi minunându-se de aventura prin care tocmai trecuseră şi admirând darurile primite de la moarte. Până la urmă, fraţii porniră fiecare pe drumul lui. Primul frate călători încă o săptămână sau mai mult; ajunse într-un sat îndepărtat şi căută un vrăjitor cu care să se certe. Fireşte, având ca armă Bagheta din Soc, nu putu decât să câştige duelul care se iscă. Lăsându-şi adversarul fără suflare la pământ, fratele cel mare se duse apoi la un han, unde începu să se laude cât îl ţinea gura cu bagheta pe care o primise de la moarte şi cum ea îl făcea invincibil. Chiar în seara aceea, un alt vrăjitor se strecură în camera fratelui celui mare, în timp ce acesta zăcea pe pat, burduşit cu vin. Hoţul luă bagheta şi, pentru orice eventualitate, îi tăie gâtul fratelui mare. Astfel, moartea îl luă de partea ei pe fratele cel mare. Între timp, fratele mijlociu se dusese la el acasă, unde locuia singur. Acolo, luă piatra care avea puterea de a aduce morţii înapoi şi o întoarse de trei ori în mână. Spre uimirea şi bucuria lui, silueta unei fete pe care sperase cândva să o ia de soţie, dar ea murise înainte de vreme, apăru

chiar în clipa aceea în faţa lui. Cu toate acestea, fata era tristă şi rece, departe, de parcă un văl invizibil i-ar fi separat. Deşi se întorsese în lumea celor vii, locul ei nus era, de fapt, acolo şi suferea. Până la urmă, fratele mijlociu, înnebunit de dorinţa imposibilă de a fi cu ea, se sinucise pentru a fi cu adevărat
alături de cea pe care o iubea. Astfel, moartea îl luă lângă ea şi pe fratele mijlociu. Însă, cu toate că îl căută ani în şir pe fratele cel mic, nu reuşi niciodată să îl găsească. Doar atunci când ajunse la o vârstă înaintată, mezinul îşi dădu până la urmă jos Pelerina Invizibilă şi i-o dădu fiului său. Şi atunci, întâmpină moartea ca pe un vechi prieten, plecă de bunăvoie cu ea şi amândoi trecură hotarul vieţii ca egali."

Hermione închise cartea. Trecură câteva clipe până ce Xenophilius să îşi dea seama că se oprise din citit. Atunci îşi dezlipi privirea de la geam şi spuse:

- Ei bine, asta este.

- Poftim? făcu Hermione derutată.

- Acestea sunt Talismanele Morţii, spuse Xenophilius.

Luă o pană de pe o masă încărcată de lângă cotul lui şi trase o

bucată de pergament dintre alte cărţi.

- Bagheta din Soc, zise el, şi desenă pe pergament o linie verticală. Piatra învierii, continuă şi adăugă un cerc în jurul liniei. Pelerina Invizibilă, încheie el enumerarea, încadrând linia şi cercul într-un triunghi şi formând simbolul care o intrigase într-atât pe Hermione. Acestea împreună, spuse el, sunt Talismanele Morţii.

- Dar în poveste nu apar nicăieri cuvintele „Talismanele
Morţii", se auzi Hermione.

- Ei, sigur că nu, zise Xenophilius, enervant de îngâmfat. Este o

poveste pentru copii, menită să amuze, mai degrabă decât să educe, însă aceia dintre noi care înţeleg aceste probleme recunosc că povestea străveche se referă la trei obiecte - sau Talismane - care, unite, îl fac pe cel care le posedă stăpânul morţii.

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care Xenophilius aruncă o pri-

vire pe fereastră. Soarele coborâse deja.

- Luna trebuie să fi pescuit deja destule plimpii, spuse el încet.

- Când spuneţi „stăpânul morţii"... zise Ron.

- Stăpân, întări Xenophilius, fluturând din mână. învingător.

Biruitor. Depinde ce preferi.

- Dar atunci... vreţi să spuneţi că... şopti Hermione abia auzit

şi Harry îşi dădu seama că încerca să îndepărteze orice urmă de
scepticism din tonul vocii ei, că dumneavoastră credeţi că obiectele acestea - Talismanele - chiar există?

Xenophilius ridică din nou din sprâncene.

- Păi, sigur că da.

- Dar - continuă Hermione şi Harry văzu că de-abia se mai putea stăpâni - domnule Lovegood, cum puteţi să credeţi...

- Luna mi-a vorbit despre tine, domnişoară, i se adresă Xenophilius. Din câte am înţeles, nu eşti lipsită de inteligenţă, dar, din păcate, eşti nespus de limitată. îngustă la minte.

- Poate că ar trebui să probezi coroana, Hermione, zise Ron,

făcând semn cu capul înspre coroana ridicolă.

Vocea îi tremura, pentru că se abţinea din răsputeri să nu râdă.

- Domnule Lovegood, începu din nou Hermione. Ştim cu toţii
că există lucruri cum ar fi Pelerinele Invizibile. Sunt rare, dar
există. însă...

- A, dar al treilea Talisman este adevărata Pelerină Invizibilă,

domnişoară Granger! Adică nu este o pelerină de drum, impregnată cu o vrajă de Deziluzionare sau cu vreun farmec uluitor, şi nu este ţesută din păr de Translucid, care te ascunde la început, dar devine opac odată cu trecerea timpului. Vorbim despre o pelerină care chiar îl face invizibil pe cel care o poartă, care rezistă la nesfârşit, ascunzându-l în mod constant şi de nepătruns, imună la vrăj ile care pot fi aruncate asupra ei. Câte astfel de pelerine ai văzut, domnişoară Granger?

Hermione deschise gura să răspundă şi apoi o închise la loc,

părând mai derutată ca niciodată. Ea, Harry şi Ron se uitară unul la altul şi Harry ştiu că se gândeau cu toţii la acelaşi lucru. întâm-
plarea făcea ca o pelerină exact ca cea pe care tocmai o descrisese
Xenophilius să fie chiar atunci în aceeaşi cameră cu ei.

- Exact, spuse Xenophilius, ca şi când ar fi câştigat o dispută cu

argumente împotriva celor trei. Niciunul dintre voi nu a mai văzut aşa ceva. Proprietarul ar trebui să fie nespus de bogat, nu-i aşa?

Îşi aruncă din nou ochii pe fereastră. Cerul avea acum o nuanţă

de roz pal.

- Bine, spuse Hermione, tulburată. Să zicem că există Pelerina... dar cum rămâne cu piatra, domnule Lovegood? Cea pe care

dumneavoastră aţi numit-o Piatra Învierii?

- Ce-i cu ea?

- Păi, ea cum poate exista cu adevărat?

- Dovedeşte tu că nu există, zise Xenophilius.

Hermione păru grav jignită.

- Dar este - vă rog să mă iertaţi, dar este mai mult decât ridicol!

Cum aş putea să dovedesc că nu există? Vă aşteptaţi să iau toate-
toate pietricele din lume şi să le verific? Adică, se poate susţine că ceva este adevărat, numai pentru că nimeni nu a demonstrat contrariul?

- Aşa este, spuse Xenophilius, mă bucur să văd că te-ai mai

destupat la minte.

- Deci - Bagheta din Soc, spuse Harry repede, înainte ca Her-

mione să apuce să răspundă, credeţi că există şi ea?

- Ah, păi în acest caz există nenumărate dovezi, zise Xenophi-

lius. Bagheta din Soc este talismanul cel mai uşor de urmărit, datorită modului în care trece din mână în mână.

- Ce mod? întrebă Harry.

- Adică posesorul baghetei trebuie să o ia cu forţa de la proprie-
tarul dinainte, ca să poată fi cu adevărat stăpânului ei, explică
Xenophilius. Sunt sigur că trebuie să fi auzit de modul în care bagheta a ajuns la Egbert cel Extraordinar, după ce l-a ucis pe Emeric cel Crunt. Sau despre cum a murit Godelot, în pivniţa propriei case, după ce fiul său, Hereward, i-a luat bagheta. Despre năprasnicul Loxias, care a luat bagheta de la Barnabas Deverill, pe care l-a omorât... Drumul însângerat al Baghetei din Soc se întinde peste multe pagini din istoria vrăjitorească.

Harry aruncă o privire spre Hermione. Aceasta se uita la Xeno-

philius încruntată, dar nu îl contrazise.

- Unde credeţi că este acum Bagheta din Soc? întrebă Ron.

- Ei, cine ştie? spuse Xenophilius, uitându-se în continuare pe
fereastră. Cine ştie unde o fi ascunsă Bagheta din Soc? Ultima dată când s-a ştiut ceva de ea a fost pe vremea lui Arcuş şi Livius. Cine poate şti care dintre ei l-a ucis de fapt pe Loxias şi care dintre ei a luat bagheta? Şi de unde să se ştie cine l-a învins pe acela? Din păcate, istoria nu ne dă niciun indiciu.

Urmă o pauză. Până la urmă, Hermione întrebă pe un ton rigid:

- Domnule Lovegood, familia Peverell are vreo legătură cu
Talismanele Morţii?

Xenophilius rămase cu gura căscată, în timp ce Harry păru să îşi

aducă aminte de ceva, însă fără să poată să îşi dea seama despre ce era vorba. Peverell... mai auzise numele acesta înainte.

- Dar m-ai indus în eroare, domnişoară! spuse Xenophilius, stând acum mult mai drept pe scaun şi holbându-se la Hermione.

Credeam că abia aflaseşi de Misiunea de Căutare a Talismanelor!
Mulţi dintre noi, cei care le căutăm, cred că familia Peverell are o
mare - mare - legătură cu Talismanele!

- Cine este familia Peverell? întrebă Ron.

- Acesta era numele de pe mormântul pe care era simbolul, din
Peştera lui Godric, spuse Hermione, privindu-l în continuare pe
Xenophilius. Ignotus Peverell.

- Întocmai! fu de acord Xenophilius, ridicând elegant degetul

arătător. Simbolul Talismanelor Morţii de pe mormântul lui
Ignotus este o dovadă incontestabilă!

- O dovadă că ce? întrebă Ron.

- Păi a faptului că cei trei fraţi din poveste erau de fapt fraţii
Peverell - Antioch, Cadmus şi Ignotus! Că ei au fost primii stăpâni ai Talismanelor!

Aruncând din nou o privire spre fereastră, Xenophilius se ridică,

luă tava şi se îndreptă spre scara în spirală.

- Rămâneţi la cină, nu-i aşa? strigă el, dispărând iarăşi la parter.

Toţi ne cer de fiecare dată reţeta pentru supa de plimpii de apă
dulce.

- Probabil pentru a o da ca mostră Secţiei de Otrăviri de la Sf.

Mungo, şopti Ron.

Harry aşteptă până ce îl auzi pe Xenophilius trebăluind prin

bucătărie şi de-abia apoi vorbi.

- Ce crezi? o întrebă el pe Hermione.

- Harry, spuse ea pe un ton plictisit, sunt nişte prostii fără
margini. Nu are cum să fie asta semnificaţia simbolului, e doar o
interpretare ciudată de-a lui. Aşa o pierdere de timp!

- Până la urmă, el este omul care a făcut cunoscută existenţa

Snorhacilor Corn-Şifonat, zise Ron.

- Nici tu nu-l crezi? îl întrebă Harry.

- Nu, povestea asta e genul de basm pe care îl spui copiilor ca să
le dai o pildă, nu? „Nu căuta necazurile cu lumânarea, nu te lua la ceartă, nu îţi băga nasul în lucruri pe care ar fi mai bine să le laşi deoparte! Fii modest, vezi-ţi de treburile tale şi n-o să ai probleme!"
Dacă stau să mă gândesc, adăugă Ron, poate că din cauza poveştii ăsteia se spune că baghetele din lemn de soc aduc ghinion.

- La ce te referi?

- E una dintre superstiţii, nu-i aşa? „Vrăjitoarele născute marţi
se mărită cu încuiaţi." „Blestemul aruncat la asfinţit, la miezul
nopţii se desface." „Cu bagheta de soc, n-ai noroc." Trebuie să fi
auzit de ele. Mama ştie o mulţime.

- Harry şi cu mine am fost crescuţi de încuiaţi, îi reaminti Hermione, noi am fost învăţaţi alte superstiţii.

Hermione oftă adânc, moment în care, dinspre bucătărie veni un
miros înţepător. Singurul lucru bun în legătură cu faptul că Xenophilius o exaspera era că o făcuse să uite de supărarea faţă de Ron.

- Cred că ai dreptate, spuse ea. Este doar o pildă moralizatoare – este evident care este cel mai bun dar, cel pe care ar trebui să îl alegi e...

Cei trei vorbiră în acelaşi timp: Hermione spuse „pelerina", Ron

- „bagheta" şi Harry - „piatra".

Se uitară unul la altul, miraţi şi amuzaţi.

- Se presupune că ar trebui să spui pelerina, îi zise Ron

Hermionei, dar nu ai mai avea nevoie să fii invizibil, dacă ai avea
bagheta. O baghetă invincibilă, Hermione, să fim serioşi!

- Avem deja o Pelerină Invizibilă, spuse Harry.

- Şi ne-a ajutat de nenumărate ori, în caz că n-ai observat, răspunse Hermione, în timp ce bagheta nu ar face decât să atragă necazurile.

- Doar dacă te-ai apuca să te lauzi cu ea în gura mare, susţinu

Ron. Doar dacă ai fi destul de idiot ca să te plimbi fluturând-o

deasupra capului şi cântând: „Am o baghetă invincibilă, vino şi

încearcă s-o iei, dacă eşti atât de prost". Atâta timp cât îţi ţii gura...

- Da, dar chiar ai putea să-ţi ţii gura? întrebă Hermione sceptică.

.Ştiţi, singurul lucru adevărat pe care ni l-a spus este că, de secole
întregi, există poveşti despre baghete cu o putere foarte mare.

- Serios? întrebă Harry.

Hermione părea exasperată; expresia ei le era atât de cunoscută
şi de dragă, încât Harry şi Ron îşi zâmbiră unul altuia.

- Vergeaua Morţii, Bagheta Destinului... apar sub diferite nume

în decursul veacurilor, aflându-se de obicei în posesia unui vrăjitor Întunecat, care se laudă cu ele. Domnul profesor Binns le-a menţionat pe câteva dintre ele, dar... of, sunt nişte tâmpenii. Baghetele au puterea vrăjitorilor care le folosesc. Sunt unii vrăjitori cărora le place să se laude că baghetele lor sunt mai mari şi mai puternice decât ale altora.

- Dar de unde ştii, spuse Harry, că baghetele acelea - Vergeaua

Morţii şi Bagheta Destinului - nu sunt de fapt una şi aceeaşi bagheiă, care apare sub diferite nume, pe parcursul mai multor secole?

- Dacă toate sunt de fapt Bagheta de Soc, creată de moarte?

spuse Ron.

Harry râse. Ideea ciudată care îi trecuse prin minte era, totuşi,

una ridicolă. îşi aduse aminte că bagheta sa fusese din lemn de tisă, nu din soc, făcută de Ollivander, şi reacţionase totuşi aşa cum reacţionase în noaptea când îl urmărise Cap-de-Mort pe cer. Dar, dacă ar fi fost invincibilă, cum s-ar fi putut rupe?

- Şi de ce ai alege piatra? îl întrebă Ron.

- Păi, dacă aş putea să aduc înapoi oameni de pe lumea cealaltă,
i-am chema pe Sirius... pe Ochi-Nebun... pe Dumbledore... pe
părinţii mei...

Ron şi Hermione nu zâmbiră niciunul.

- Dar, conform spuselor bardului Beedle, nu ar vrea să se întoar-
că, nu? întrebă Harry, gândindu-se la povestea pe care tocmai o
auziseră. Presupun că trebuie să fie o grămadă de alte poveşti despre o piatră care să poată învia morţii, nu-i aşa? se întoarse el către Hermione.

- Nu, răspunse ea cu tristeţe. Cred că nimeni în afară de domnul

Lovegood nu ar putea crede că există aşa ceva. Beedle probabil că a preluat ideea de la Piatra Filozofală, ştiţi voi, în loc de o piatră care să te facă nemuritor, o piatră care să facă moartea reversibilă. Mirosul din bucătărie devenea din ce în ce mai pregnant: mirosea a pantaloni care luaseră foc. Harry se tot gândea dacă va fi în stare să mănânce destul din ce pregătea Xenophilius, astfel încât acesta să nu se simtă jignit.

- Şi atunci, cum rămâne cu pelerina? spuse Ron încet. Are

dreptate, nu vă daţi seama? M-am obişnuit atât de tare cu pelerina lui Harry şi cu cât de folositoare ne este, încât nu m-am gândit niciodată. N-am mai auzit de o pelerină ca a lui Harry. Este infailibilă.

Nu am fost descoperiţi niciodată cât timp am purtat-o.

- Bineînţeles că nu - doar eram invizibili, Ron!

- Dar tot ce a spus despre alte pelerine - şi nici alea nu sunt

ieftine deloc - ştii că aşa e! Nu mi-a mai trecut niciodată prin minte până acum, dar am auzit de farmece care nu mai funcţionează asupra pelerinelor, atunci când se învechesc, sau că trec vrăjile prin ele şi se găuresc. Pelerina lui Harry i-a aparţinut tatălui lui, aşa că nu este tocmai nouă, nu-i aşa, dar este pur şi simplu... perfectă!

- Da, Ron, de acord, dar piatra...

În timp ce ei se tot contraziceau în şoaptă, Harry se plimba prin
cameră, ascultându-i doar parţial- Când ajunse la scara în spirală, îşi ridică privirea absent spre următorul etaj şi, pentru o clipă, amuţi în faţa imaginii peste care dădu. De pe tavanul camerei de deasupra se uita la el propria lui reflecţie.

După ce îşi reveni din uimire, realiză că nu era o oglindă, ci o

pictură. Curios, începu să urce pe scară.

- Harry, ce faci? Nu cred că ar trebui să umblăm pe aici în lipsa lui!

Dar Harry ajunsese deja la etajul superior. Luna îşi decorase

tavanul din dormitorul ei cu cinci chipuri pictate cu migală: ale lui Harry, Ron, Hermione, Ginny şi Neville. Nu se mişcau, aşa cum făceau portretele de la Hogwarts, dar, cu toate acestea, aveau în ele ceva magic - Harry avea senzaţia că respirau. În jurul pozelor părea să fie un lanţ auriu care le unea, dar, după ce îl cercetă timp de un minut, Harry îşi dădu seama că lanţurile erau de fapt formate dintr-un singur cuvânt care era repetat de mii de ori, scris cu cerneală aurie: prieteni... prieteni... prieteni...

Harry fu cuprins de un val de afecţiune faţă de Luna. Se uită în
jur prin cameră. Lângă pat se odihnea o fotografie mare, în care
erau Luna, mai mică, şi o femeie care semăna foarte bine cu ea. Se îmbrăţişau. În poza aceea, Luna părea mai îngrijită decât o văzuse Harry în toată viaţa lui. Poza era acoperită cu un strat de praf. Acest lucru i se păru ciudat. Se uită din nou în jur.

Ceva nu era în ordine. Covorul albastru deschis era şi el plin de

praf. Şifonierul era gol şi rămăsese cu uşile întredeschise. Patul
părea neprimitor şi rece, de parcă nu ar fi dormit nimeni în el de
săptămâni întregi. O pânză de păianjen se întinsese peste fereastra cea mai apropiată, pe fundalul cerului sângeriu.

- Ce s-a întâmplat? întrebă Hermione, când Harry coborî, dar,

înainte să poată răspunde, Xenophilius ajunse la capătul scărilor
din bucătărie, ţinând o tavă plină cu farfurii adânci.

- Domnule Lovegood, spuse Harry. Unde e Luna?

- Poftim?

- Unde este Luna?