Horia sima

16. ULTIMATUMUL LUI HITLER

Unde ma aflam eu în timpul acesta? Nici pe baricade în mijlocul camarazilor si nici în vreun centru legionar de comanda al Capitalei. Pierdusem contactul si cu ministrii si capeteniile Miscarii. Umblam singur din loc în loc, din casa în casa, cautându-mi adapost pe unde puteam. Ideea mea fixa era sa nu cad în mâna zbirilor lui Antonescu, stiind ca daca ma prind, ma lichideaza în învalmaseala evenimentelor de atunci. Dar mai important decât aceasta era ca legionarii sa stie ca sunt în viata si în libertate. Stiam ce s-a întâmplat cu Capitanul în 1938, când, din cauza arestarii lui, toata miscarea a fost paralizata.

N-am avut nici un amestec în tulburarile din tara. Ultimul meu act politic a fost sa-l chem pe Trifa si sa-i cer sa organizeze o manifestatie de protest contra demiterii Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne. De atunci n-am mai dat nici un ordin, nici verbal ci nici în scris. Rezistenta legionara ce-a urmat contra loviturii de Stat si apoi ridicarea poporului contra uzurpatorului s-au petrecut spontan si peste capul meu.

Vagabondajul meu pe strazile Capitalei era extrem de periculos acum. În timp ce în prigoana din 1938 ma plimbam în voie, nefiind decât un ilustru necunoscut venit din provincie, în timpul guvernarii sute de mii de oameni îmi vazusera mutra, fie la manifestatii fie din ziare. Singura legatura ce-o pastram era cu credinciosul Boian. Dar si legatura cu acesta era un risc, deoarece fiind în timpul regimului nostru Sef al Serviciului de Ordine al Miscarii, era el însusi cautat de agentii lui Antonescu.

Pe unde n-am fost în acele trei zile de când am plecat de acasa: 20, 21, 22 Ianuarie 1941? Am avut trei gazde principale: mai întâi am tras la parintii camaradului Nicolau, care fusese inspector de politie în timpul guvernarii noastre, apoi la o familie de unguri pe care o cunosteam înca din prigoana anului 1938, în strada Dumbrava Rosie Nr. 10; în sfârsit, în casa Doamnei Polihroniade, care locuia împreuna cu mama sa pe Strada Pallade, lânga Calea Mosilor.

Ultima mea gazda a fost la Doamna Polihroniade. Aici a venit în dupa masa zilei de 22 Ianuarie, Miercuri, Petrascu, cu cererea lui Antonescu, transmisa prin Fabricius, sa întocmesc lista noului guvern. În acea dupa amiaza, nu se mai auzeau focuri de arma. Parea ca atmosfera s-a linistit. Dar iata ca în noaptea de 22/23 Ianuarie, Miercuri spre Joi, pe la orele unu sau chiar mai târziu, intra în locuinta Doamnei Polihroniade Stoicanescu, însotit de Gunne, îmbracat în uniforma de ofiter german. Gunne era ajutorul imediat al lui Bolschwing, care era seful lui SD (Sicherheitsdienst) din România. Nu mi-a placut ca Stoicanescu l-a adus pe Gunne la locuinta unde ma ascundeam, dar n-am avut ce face. Gunne era sas din Ardeal si vorbea perfect româneste. Si Stoicanescu si Gunne mi-au spus sa merg la sediul SD, unde ma voi gasi mai în siguranta, deoarece casa lor se bucura de extrateritorialitate si agentii lui Antonescu nu pot sa intre în ea. Am acceptat.

Cu masina lui Gunne am strabatut capitala de la punctul de plecare, aproape de Calea Mosilor, pe unde se afla locuinta Doamnei Polihroniade, pe niste strazi paralele cu Soseaua Stefan cel Mare si apoi Soseaua Bonaparte. Nu se vedeau nicaieri soldati. În schimb puternice grupuri legionare patrulau pe strazile pustii. Când ne-am apropiat de Soseaua Bonaparte, am dat cu ochii de un spectacol neasteptat si neuitat. Nu-mi venea sa cred. Cordoane de legionari si cordoane de soldati stateau fata în fata, la un metru distanta unii de altii. Soldatii pazeau accesul la Presedintie, iar legionarii, strazile care duceau în interiorul orasului. Trupa avea armele pe umar, dar fara de a manifesta o atitudine amenintatoare. Râdeau, glumeau cu legionarii si îsi ofereau reciproc tigari. Sunt convins ca daca ar fi primit ordin sa traga, ar fi fraternizat cu legionarii, trecând peste ordinul ofiterilor lor. În afara de perimetrul Presedintiei, armata nu avea altceva în posesie decât Palatul Telefoanelor si Directia Generala a Sigurantei si Politiilor, pe care o ocupasera din primul moment prin surprindere. Restul Capitalei era abandonat în mâna legionarilor.

Ajungând la sediul SD, aflator în Parcul Jianu, care se bucura de statut diplomatic, ca si Legatia germana, am întâlnit acolo, claie peste gramada, mai multi ministri legionari si capetenii de-ale Miscarii. Erau concentrati acolo Iasinschi, Corneliu Georgescu, Papanace, Gârneata, Stoicanescu, Biris si altii, în total 11-12 persoane. Cum serviciul german nu dispunea decât de o singura camera libera, dormeau pe podele, unul lânga altul, înveliti cu paturi, ca si cum ar fi fost puscarie. Dar erau bucurosi ca aveau un refugiu sigur, temându-se ca vor fi arestati de zbirii lui Antonescu. Ceilalti ministri legionari nu erau aici. Nici Protopopescu, nici Sturdza, nici Constant, nici Cosmovici si nici Generalul Petrovicescu.

Am stat si eu în aceeasi camera motaind pe un scaun, când pe la orele 4 dimineata, Joi, 23 Ianuarie, misterul chemarii mele la SD se lamureste. Nu era vorba de siguranta mea, ci de o comunicare importanta de la cele mai înalte foruri germane. Apare Neubacher, condus de Bolschwing si Gunne. Era contractat la fata. Scoate o hârtie si îmi citeste un ordin al Führerului, prin care eram somati sa încetam orice rezistenta. Nu îmi aduc aminte exact textul ultimatumului lui Hitler, dar l-a înregistrat Sturdza, care venise între timp si el la locul unde ma aflam. Îl reproduc dupa cartea lui:

”Führerul face apel la patriotismul legionarilor si insista ca linistea sa se restabileasca cât mai curând. Evenimente importante se pregatesc în aceasta parte a Europei, care necesita ordinea si linistea în România. Generalul Antonescu este de acord sa promita ca daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si Miscarea nu va fi trasa la raspundere”.

În fata acestui ultimatum, nu mai am alta alegere decât sa ordon încetarea rezistentei si retragerea legionarilor din institutiile publice, pe care le detineau în mod legal.

Împreuna cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistentei, cu urmatorul cuprins:

Ordin catre toti legionarii

”Pentru împiedicarea varsarii de sânge, pe care noi nu am vrut-o si care n-a servit decât dusmanilor comuni ai României si ai Axei, cunoscând ca politica Germaniei si a Italiei cere conditii speciale, pe care Miscarea Legionara le recunoaste, si având în vedere ca între Conducerea Statului si Miscarea Legionara au început tratative pentru limpezirea situatiei, ca sa usuram mersul acestor tratative,

Ordon

Ca sa înceteze orice lupta.

Legionarii vor parasi de îndata institutiile publice ocupate si vor reintra în viata normala.

Cer ca acest ordin sa se execute fara sovaire si cu cea mai mare strictete.

Vreau ca în cel mai scurt timp Tara sa-si reia aspectul normal”.

Horia Sima Bucuresti, 23 Ianuarie 1941, ora 5 dim.

În ceea ce priveste paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motiveaza de ce trebuie sa înceteze rezistenta, fara sa se pomeneasca ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînteles în germana si apoi tradus în româneste. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul „Ordon”, îmi apartine mie.

Se observa o anumita coincidenta între partea redactata de Neubacher si ultimatumul lui Hitler. Führerul ne asigura ca daca se executa ordinul de încetare a rezistentei, dupa promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari si opinia publica ca Conducatorul este dispus la tratative cu Miscarea pentru limpezirea situatiei. Dupa cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au ramas „tabula rasa” si legionarii au intrat într-o noua prigoana. Antonescu nu si-a tinut cuvântul dat lui Hitler.

Dar ce facem cu acest comunicat? Întâi trebuia adus la cunostinta Conducatorului Statului, pentru a sti ca rezistenta a încetat, sa ia si el masurile corespunzatoare, retragând trupele în cazarma. L-am rugat pe Vasile Iasinschi sa-l însoteasca pe Neubacher la Presedintie si, în prezenta acestuia, sa-i predea ordinul meu lui Antonescu. S-au urcat amândoi în masina, pusa la dispozitie de amfitrioni, si dupa ce au trecut prin mai multe cordoane de soldati, au ajuns la Presedintie. Aici au fost primiti imediat de Antonescu si, în prezenta lui Neubacher, Iasinschi i-a predat ordinul meu catre legionari. Citindu-l, Generalul nu parea sa-i fi placut modul în care a fost redactat. S-a convenit în aceasta audienta si termenul în care ordinul de evacuare va fi executat. În capitala, pâna la 11 dimineata, iar în provincie, pentru a avea suficient timp la dispozitie ca sa fie transmis ordinul pâna la ultimele unitati legionare, întreaga zi de 24 Ianuarie. În seara acestei zile, operatia de evacuare a cladirilor publice trebuia încheiata.

Neubacher a mai ramas cu Generalul, la dorinta acestuia. Iasinschi s-a retras în cabinetul alaturat, Secretariatul. În timpul când se afla în anticamera, asteptând iesirea lui Neubacher, s-a apropiat un ofiter de el si l-a rugat sa-l urmeze. L-a condus într-o camera, unde l-a dat în paza unor soldati. Era arestat din ordinul lui Antonescu. Faptul era odios, caci toate conventiile internationale sunt unanime pentru a respecta persoana solului. Dar Generalul avea alte conceptii despre onoare si demnitate. Când a iesit Neubacher din cabinetul Generalului si nevazandu-l pe Iasinschi, a întrebat de el. I s-a raspuns ca a fost retinut pentru anumite explicatii. Neubacher, pe un ton extrem de violent, a protestat, spunând ca el nu pleaca fara Iasinschi. Antonescu n-a avut încotro si a dat ordin ca Iasinschi sa fie pus în libertate. Iasinschi venise la Presedintie cu garantia lui Neubacher si, în afara de aceasta, Neubacher reprezenta în acel moment guvernul german. Sub ocrotirea lui Neubacher, trecând din nou prin cordoane de soldati, Iasinschi a putut reveni în siguranta la sediul SD, unde ne-a povestit indignat ce era sa i se întâmple.

Dupa întoarcerea lui Iasinschi, am luat dispozitiile necesare ca ordinul de evacuare al cladirilor publice sa ajunga în cea mai mare graba la cunostinta legionarilor. Sturdza si Biris s-au dus cu ordinul meu la Prefectura de Politie ci la Prefectura Judetului Ilfov, unde erau concentrati sute de legionari. Ordinul a fost transmis si prin posturile de radio si a aparut si într-o editie speciala a ziarului Cuvântul.

Hotarârea mea a fost dictata nu numai pentru a da curs ultimatumului lui Hitler, ci si de teama de a nu se produce ciocniri între soldatii germani si legionari. Situatia se prezenta extrem de grava. Ordinul lui Hitler a fost transmis si Misiunii Militare Germane din România, iar aceasta, la rândul ei, l-a comunicat tuturor unitatilor germane din România, cu indicatia sa-l sprijine pe Generalul Antonescu contra „rebelilor”. Dar nu era vorba numai de un sprijin demonstrativ, ci trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme, daca vor întâmpina rezistenta la evacuarea cladirilor. Ne închipuim ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi ajuns la încaierari între soldatii germani si legionari, cazând si ceva morti de-o parte si de alta. Ce imensa satisfactie pentru Antonescu! Era argumentul suprem de care se putea servi pentru a dovedi guvernului german ca Miscarea este subminata de agenti comunisti si ca trebuie luate contra ei cele mai aspre masuri. Ar fi fost finalul glorios al „epopeii” antonesciene contra Miscarii, care a început la 20 Ianuarie, cu destituirea Generalului Petrovicescu.