I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

4. Sărbătorile creştine

4.1. Noţiuni generale despre sărbători

4.1. 1. Sărbătoarea creştină – timpul Împărăţiei

Pentru păgâni sărbătoarea este iniţierea unui nou ciclu. Regenerarea lumii prin recitarea în zi de sărbătoare a mitului creaţiei lumii duce la identificarea unui “alt timp” rupt de timpul omogen. Acest timp festiv este caracterizat de cele mai multe ori de excese: mai multă mâncare, mai multă muzică, dans, un timp al bucuriei, al plăcerii.

Pentru evrei sărbătoarea este comemorarea unui eveniment deosebit din istoria relaţiei cu Dumnezeu. Paştele este retrăirea comemorativă a unui eveniment trecut şi poruncă împotriva neuitării. La fel şi Cincizecimea sau Sărbătoarea Corturilor. De aceea la evrei sărbătoarea poate avea şi un caracter nesărbătoresc cu post şi tristeţe.

În creştinism, sărbătoarea este caracterizată drept semnul prezenţei lui Hristos în mijlocul poporului Său. Hristos Emanuel – Cu noi este Dumnezeu. De aceea caracterul sărbătoresc este amplificat prin atmosfera de bucurie căci nu pot fii nunţii să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei (Mat. 9,15). Chiar şi dramatismul unor evenimente dureroase, cum este Jertfa lui Hristos, sunt sărbătorite în perspectiva bucuriei finale, eshatologice. Acesta este motivul pentru care, chiar în perioada de post, sărbătoarea rupe atmosfera tristeţii prin diverse relaxări alimentare (dezlegări), şi nu numai.

O a doua notă caracteristică a sărbătorii în creştinism este dată de valoarea prefigurativă şi eshatologică. Orice sărbătoare nu are şi un caracter simbolic, este o imagine a adevăratei sărbătoriri în împărăţiea veşniciei. Orice sărbătoare este o promisiune şi o pregustare care se realizează desăvârşit în Împărăţia veacului ce va să vină.⁷⁰ Dacă Israel se întorcea în corturi pentru a retrăi experienţa unui timp trecut (Sărbătoarea Corturilor) Noul Israel intră în biserică în timpul unei sărbători pentru a pregusta din timpul ce va să fie. De aceea în calendarul şi timpul sărbătoresc creştin, nimic nu se explică decât în lumina harului zilei a opta capătul şi ţinta călătoriei noastre.

Un al treilea element al sărbătorii creştine este importanţa cuvântului revelat. Sărbătoarea este temeluită şi pe cuvântul lui Hristos spus cu prilejul acelei zile. Celebrat, proclamat, explicat trăit în lucrarea rituală, cuvântul lui Dumnezeu nu este nici mit ca la precreştini, nici memorial ca la evrei ci este theoric: comemorativ şi profetic în acelaşi timp.

Am lăsat la urmă cea mai pregnantă caracteristică a sărbătorii creştine: Euharistia. Nici o sărbătoare nu se desfăşoară în afara Sfintei Liturghii. Sinteză a întregii istorii a mântuirii, Liturghia este trecut, prezent şi eshaton. Liturghia este duhul şi esenţa sărbătorii, este adevăratul timp.

«Înţelegerea iniţială a zilei de sărbătoare, pe care o găsim în experierea creştină timpurie a Zilei Domnului ori a Paştelui, a fost inclusă înainte de toate în conştiinţa Bisericii înseşi ca zi de sărbătoare, ca actualizare a eshatonului în această lume. De aici legătura sa profundă cu timpul obişnuit, cu timpul acestei lumi. Teologia creştină timpurie despre eshaton nu distruge, nu goleşte timpul ori desfiinţează semnificaţia sa, ci îl transformă pe acesta în timpul Bisericii, în timpul mântuirii. În Biserică timpul devine o mişcare progresivă spre plenitudinea Împărăţiei lui Hristos, spre biruinţa sa istorică şi universală. Această lume este condamnată prin venirea lui Hristos în plenitudinea timpului; prin moartea şi Învierea Sa cerul şi pământul sunt nimicite. Dar prin aceeaşi venire, lumea este mântuită în “copii luminii”, în noul popor al lui Dumnezeu, în Biserică, unde ea capătă viaţa unei noi creaţii. Astfel deci, o zi de sărbătoare este de fapt împlinirea în Biserică a vieţii noi, o împărtăşire prin Biserică din Noul Eon.»⁷¹