Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

XIII. Preoţia lui Hristos în Biserică: ierarhia bisericească (Coste Anin și Dîngă Marius)

(Întreita slujire a lui Hristos în Biserică, preoţia generală personală şi preoţia slujitoare a Bisericii; TDO, 2, 236-263; Ierarhia bisericească; TDS, 2,170-175; Relaţia dintre preoţia slujitoare (pastorală) şi preoţia generală (baptismală) în Biserică IPt.2 şi IPt.5, Epistolele pastorale; TDSECO, 363-366; Ierarhia Bisericii în catolicism, TDS, 2, 182-187; Ierarhia, după protestanţi, TDS, 2, 194-196; Taina Hirotoniei sau a Preoţiei, TDO, 3, 149-183, TDS, 2, 255-259, TTDE, 187-188)

Întreita slujire a lui Hristos în Biserică, preoţia generală personală şi preoţia slujitoare a Bisericii (TDO 2, 236-263)

A) Preoția lui Hristos în biserică. Hristos după ce a exercitat întreita Sa slujire, înainte de a fi dat ființă Bisericii, exercită această slujire în Biserica Sa. El nu e capul Bisericii numai întrucât e ipostasul divin, devenit ipostas al umanității și întrucât se menţine în oameni cu trupul Său jertfit, înviat și înălțat, ci și întrucât continuă să exercite și să susțină în ea cele trei slujiri mântuitoare ale Lui în Biserică. De calitatea Lui de cap ține și faptul că ne conduce, ne luminează și ne oferă în continuare ca jertfă pentru ca să ne conducă prin toate acestea, prin cunoștință și prin viața de jertfă, spre înviere și spre viața de veci în El.

Hristos, ca ipostas divin purtător al umanității noastre jertfite și înviate, nu rămâne pasiv în Biserică, ci în lucrarea Sa de Învățător, de Arhiereu și de Împărat. În această întreită slujire, El nu are biserica drept obiect, ci se adresează ca unei partenere libere, chemate la libertate și la relația iubitoare cu Sine. Hristos întreține cu Biserica și cu fiecare mădular al ei un dialog progresiv; în acest dialog nici El, nici biserica și mădularele ei nu sunt într-o stare pasivă. Acesta e sensul preoției împărătești a credincioșilor chemați să vestească bunătățile lui Hristos și să se ferească de poftele trupești. I Ioan 2, 20: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate”.

Hristos învață Biserica Sa în continuare, luminând-o în înțelegerea cuvintelor Lui și lucrării lui mântuitoare în contextul fiecărui timp. Pe de altă parte o face părtașă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei prin Duhul Sfânt să se învețe unele pe altele. Chiar și-n exercitarea acestui îndemn, El este Învățătorul suprem. Aceasta este ceea ce s-a spus către Sfinții Apostoli: „În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

În exercitarea slujirii de Învățător se pune în relief continuu și calitatea ei profetică. Căci ea ne duce prin propovăduire Bisericii la trepte tot mai apropiate de omul-model care este Hristos și de relațiile de dreptate, de frățietate și de delicatețe umană, care vor domni în Împărăția Cerurilor, unde va fi umanul în forma lui deplin realizată.

Prin slujirea de Arhiereu în Biserică, Hristos Își înfățișează neîncetat trupul Său jertfit Tatălui, dar odată cu aceasta ne înfățișează și pe noi ca jertfe benevole de bună mireasmă, din puterea trupului Său jertfit din care noi ne împărtășim. Prin aceasta el nu aduce jertfă numai pentru Sine, sau numai corpul Său personal, ci și corpul Său tainic înlăuntrul căruia se află trupul Său personal.

În cazul Mântuitorului vorbim de o identitate între jertfitor și jertfă. Același este activ jertfitor și pasiv ca jertfă, mai bine zis, primitor al stării de jertfă. La această stare de jertfă ne atrage pe noi Hristos, doar că, El nu ne jertfește ca pe niște simple obiecte, ci ne atrage la o „autojertfire”.

Deci, pe de o parte, Hristos ne aduce ca jertfe în calitate de Arhiereu împreună cu jertfa Sa, pe de alta ne dăm noi înșine Lui ca jertfă ca să ne aducă lui Dumnezeu și Tatălui. Noi nu ne putem aduce jertfă Tatălui decât în Hristos, dar totuși trebuie să ne oferim și noi Tatălui prin puterea jertfei lui Hristos, adică să ne aducem și noi împreună cu El. Autojertfirea noastră este plină astfel de autojertfirea lui Hristos.
B) Preoția lui Hristos în Biserică prin preoția generală. Paul Evdokimov spune: „După Sfinții Părinți, omul este în același timp împărat, proroc și preot ca și Hristos: împărat în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot, din cauza autojertfirii; proroc ca un inițiat în tainele dumnezeiești”.
C) Preoția lui Hristos în Biserică prin preoția slujitoare. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu. Așadar slujirea preoțească, învățătorească și împărătească generală, cu caracter individual are nevoie de preoția slujitoare a Bisericii sau a comunității ca bază a ei.

Așa cum Hristos nu și-a luat singur cinstea aceasta tot așa nu și-o pot lua de la ele persoanele rânduite la această preoție slujitoare. Evrei 5, 4-6: „Și nici nu-Și ia de la Sine slujba aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum și Aaron; așa și Hristos nu s-a preamărit pe Sine însuși, ca să se facă Arhiereu, ci cel ce a grăit către El (...): Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”.

Credincioșii au mereu nevoie de preot vizibil, deosebit de ei, pentru că au mereu nevoie de Hristos ca mijlocitor. Omul nu-și răpește mântuirea de la Dumnezeu cum ar fi în cazul în care s-ar face el însuși preot. Nici comunitatea nu o poate răpi, ca să dea preoția de la sine. Precum Hristos a fost trimis de Tatăl ca Mijlocitor, așa preoții și episcopii sunt trimiși de Hristos ca cei prin care Îşi împlineşte în mod văzut lucrarea Sa mijlocitoare sau mântuitoare. De aceea ei primesc de la Hristos Duhul Său, ca Hristos să săvârşească prin ei lucrarea Sa de mântuire. „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi... Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (In. 20, 23). Sau: „Eu v-am ales pe voi şi v-am pus pe voi, ca să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână” (In. 15, 16).
D) Cele trei trepte ale preoţiei. Apostolii, ca martorii lui Hristos cel înviat şi ca pietre de temelie pe care s-a întemeiat Biserica, nu au urmaşi. Dar ca deţinători ai plenitudinii harului întregii slujiri mântuitoare în Biserică, au ca urmaşi pe episcopi într-o succesiune neîntreruptă. „Apostolii ne-au binevestit, fiind trimişi de Iisus Hristos. Iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos e deci de la Dumnezeu şi Apostolii de la Hristos”. Hristos a transmis Apostolilor „toate câte le-a auzit de la Tatăl” (In. 15, 15). În continuare şi cei ce au urmat Apostolilor, „fiind rânduiţi episcopi în diferite părţi, sunt după hotărârea lui Iisus Hristos”.

Fiecare episcop e urmaşul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în comuniune cu toţi ceilalţi Apostoli.

E) Succesiunea harului sau Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi slujitori. Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârşite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanţ de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârşitor al unei Taine este Hristos Însuşi, sau dacă Hristos Însuşi Îşi comunică prin el iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuşi, Cel ce Se află în cer şi în Biserică, comunicându-Şi această iubire. Harul vine şi de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă numai că Acelaşi Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toţi episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori şi asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca episcop. Hristos e o prezenţă directă pentru noul episcop, dar e Acelaşi care a fost o prezenţă directă şi pentru episcopii din tot trecutul.

Mijlocirea slujbei episcopale şi preoţeşti implică totdeauna şi o dimensiune a trecutului, căci implică continuitatea Aceluiaşi Hristos, dar şi realitatea vie a celor ce ne transmit harul iubirii lui Hristos prin credinţa lor.

Prin preoţia sa slujitoare, preotul nu e scos nici el, ca persoană individuală, din necesitatea rugăciunilor pentru sine, asemenea tuturor credincioşilor. Slujind jertfa lui Hristos pentru comunitate şi legând de ea rugăciunile pentru credincioşi, se include şi pe sine între aceştia, scoţând la proscomidie o părticică şi pentru sine. Pe lângă aceea cere şi el altor preoţi să se roage pentru el la săvârşirea Euharistiei. În preoţia lui slujitoare include şi jertfa şi rugăciunea lui individuală şi în aceasta e arătată unitatea lui cu ceilalţi slujitori. Iar dacă nu-şi împlineşte preoţia lui cu vrednicie, sau dacă nu se roagă şi nu-şi aduce şi jertfa lui pentru sine, îşi riscă mântuirea personală.
F) Rolul preoţiei slujitoare în menţinerea unităţii Bisericii. Episcopii rămân şi ei, ca persoane umane, încadraţi în comunitate, ca mădulare ale corpului lui Hristos, mântuindu-se în cadrul corpului lui Hristos. Legea comuniunii e valabilă şi pentru ei. De aceea relaţia între preotul şi episcopul slujitor şi comunitate nu se poate reduce la o singură formulă. El este şi mijlocitor al lui Hristos, dar este şi membru al Bisericii ca trup al lui Hristos. Nici un episcop nu se singularizează, nu devine substitut văzut exclusiv al unicului cap, Hristos. De aceea Hristos a lăsat la conducerea văzută a Bisericii comuniunea Apostolilor şi după ei comuniunea episcopilor, ca urmaşi ai comuniunii Apostolilor, nu pe Petru singur şi pe urmaşii lui. Prin aceasta episcopul este încadrat nu numai în comunitatea Bisericii, ci şi în comuniunea episcopatului, între ele fiind o strânsă legătură. Fiecare membru al Bisericii, chiar episcop de-ar fi el, se mântuieşte în dependenţa de Hristos şi în comunitatea Bisericii, pentru că Acelaşi Hristos este în toţi membrii Bisericii, unindu-i ca pe un corp al Său în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de ei. De aceea un episcop e hirotonit de mai mulţi episcopi, ca reprezentanţi ai întregului episcopat, şi prin aceasta, de Hristos în calitatea Lui de cap al întregii Biserici, căreia îi mijloceşte lucrarea sa prin întregul episcopat, prin toţi preoţii în comuniune prin episcopi.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Hristos „lucrează prin toţi (preoţii şi episcopii), pentru a mântui poporul, chiar dacă ei ar fi nevrednici”. Hristos Se pune prin aceasta în legătură directă cu poporul credincios, sau Se află într-o legătură pe care o intensifică, chiar prin actele slujitorilor nevrednici.

G) Precizări ale relaţiei episcopului şi preotului cu Hristos. Deci mijlocirea preotului nu e identică cu o substituire a lui Hristos; preotul nu a devenit un alt Hristos. Puterea lui Hristos lucrează prin preot, mai bine zis prin actul lui, care nu e propriu-zis al lui, ci al Bisericii, fără să devină puterea preotului. Dar puterea lui Hristos nu vine prin preot nici numai ca printr-un canal pasiv, ci el trebuie să se roage, să participe la ceea ce se petrece prin rugăciune pentru ceilalţi. Şi întrucât definiţia preotului e redată prin a aduce rugăciuni pentru popor către Dumnezeu, făcându-şi oarecum rugăciunile lor rugăciunile sale şi trimiţându-le la altarul de sus, Sfântul Grigorie de Nazianz spune că el este „împreună-slujitor cu Hristos”.

Astfel preotul, deşi prin rugăciunile sale ocazionează lucrarea lui Hristos, rămâne om, care are lipsă şi el de mântuire, rămâne aşa de mult om, că se roagă mai mult decât ceilalţi, în conştiinţa că nu a lui este lucrarea mântuitoare ce se efectuează prin har, ci a Duhului lui Hristos: „Doamne, trimite mâna Ta dintru înălţimea locaşului Tău şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca neosândit stând înaintea înfricoşatului Tău altar, să săvârşesc slujba cea fără de sânge” (Rugăciunea de la începutul Proscomidiei, din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Preotul trebuie să caute să se conformeze cât mai deplin cu realitatea iubirii lui Hristos, printr-o responsabilitate deosebit de accentuată a sa ca slujitor faţă de Stăpânul iubitor al tuturor, Care ne-a arătat căile prin care vrea să ne mântuiască. Responsabilitatea aceasta pune din nou în relief starea subordonată a preoţiei umane, dar şi dependenţa mântuirii noastre de Mijlocitorul Hristos. Căci Mijlocitorul Hristos este animat de suprema responsabilitate pentru suflete în faţa Tatălui ceresc, şi din responsabilitatea aceasta se hrăneşte şi responsabilitatea preotului văzut al Bisericii, dat fiind că el e răspunzător de împlinirea responsabilităţii lui Hristos faţă de Tatăl pentru credincioşi, şi prin această împlinire pune şi mai mult în evidenţă calitatea de Mijlocitor a lui Hristos faţă de Tatăl şi faţă de noi, dar şi calitatea preotului de mijlocitor al lui Hristos.
H) Sinodalitatea episcopatului şi condiţionarea ei de sobornicitatea Bisericii. Dreptul episcopilor în săvârşirea Tainelor fiind egal, iar hirotonia fiecăruia dintre ei săvârşindu-se de mai mulţi episcopi în comuniune, în comuniune se exercită şi hotărârile lor în chestiuni de învăţătură. Căci învăţătura nu e un domeniu pentru sine, ci prin ea se exprimă lucrarea mântuitoare a lui Hristos în Biserică, lucrare ce se săvârşeşte în mod principal prin Taine. Căci în tot corpul lucrează Hristos ca Arhiereu-Miel, ca Învăţător şi Păstor prin mijlocirea vizibilă a ierarhiei.

Biserica este în totalitatea ei de corp al lui Hristos infailibilă, pentru că infailibil este Hristos, iar El exercită întreita slujire în ea ca întreg. De infailibilitatea Lui se împărtăşeşte deci Biserica în întregime, întrucât întreagă se împărtăşeşte de întreita Lui slujire. Episcopatul ia în materie de credinţă hotărâri în mod infailibil, tocmai pentru că le ia în numele Bisericii şi în legătură interioară cu ea şi ţinând seama de gândirea Bisericii legată de viaţa ei în Hristos. Şi aceasta o poate face episcopatul, pentru că le ia în comuniune. Şi comuniunea asigură nu numai pe fiecare episcop, ci şi pe toţi la un loc împotriva veleităţii dictatoriale în Biserică. Fiecare şi toţi împreună sunt limitaţi în exercitarea dreptului de hotărâre în materie de credinţă, de intercondiţionarea lor reciprocă, dar şi de faptul că ei caută împreună acordul între ei în acordul cu tradiţia de totdeauna a Bisericii, prin aceea că îşi pun reciproc o frână faţă de orice veleitate de stăpânire pe care ar încerca să o manifeste unul sau altul.

I) Preoţia slujitoare şi caracterul văzut al Bisericii.. Preoţia cu cele trei trepte ale ei este atât de necesară Bisericii, căci fără ea „nu se numeşte Biserică” (Sfântul Ignatie Teoforul).

Preoţia e astfel o confirmare a întrupării reale a Cuvântului lui Dumnezeu ca Mijlocitor obiectiv al nostru la Dumnezeu. Dacă Hristos S-a făcut om vizibil ca să arate că este şi de partea noastră şi de partea lui Dumnezeu, de ce nu S-ar folosi de organe vizibile dintre noi, care însă mijlocesc de la Hristos puterea care nu este de la oameni, cum Hristos ca om ne-a mijlocit puterea dumnezeiască, care nu era de la umanitatea Sa? Dacă preoţia este confirmarea întrupării reale a Fiului lui Dumnezeu ca om, negarea ei pune la îndoială însemnătatea întrupării Domnului. Nu degeaba în unele şcoli protestante s-a ajuns foarte frecvent la negarea lui Hristos ca Dumnezeu întrupat.

În strânsă legătură cu aceasta, negarea preoţiei mai pune la îndoială faptul că mântuirea cuprinde în raza ei şi trupurile noastre, fapt care iarăşi stă în legătură cu slăbirea credinţei în întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Prin slujirea de preot sau de mijlocitor al harului cu care este investit un semen al nostru şi prin importanţa pe care o capătă prin aceasta Biserica în calitatea sa de realitate obiectivă divino-umană, sau de corp al lui Hristos, care nu se reduce la subiectivitatea noastră, semenii noştri şi comuniunea cu ei primesc o mare semnificaţie în mântuirea noastră. Iar aceasta pe baza faptului că şi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut un semen al nostru ca să ne aducă nouă mântuirea sau infinitatea iubirii dumnezeieşti. Dar numai prin aceasta se pune în valoare şi importanţa persoanei noastre umane.