Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Trupul – „organ străveziu al tainei infinite a lui Dumnezeu” (TPDVU, 135-142)

Părintele Stăniloae a combătut învățătura platonic – origenistă despre preexistența sufletelor (de fapt noes-urilor) și implicit grava devalorizare a trupului considerat „închisoare pentru suflet”, ajungând să sublinieze în contexte diferite însemnătatea deosebită a trupului uman.

O foarte bună sinteză a antropologiei vetero-testamentare o datorăm unui tânăr cercetător, Marius Lazurca. Omul, spune el, aparține funciar atât lumii terestre cât și celei celeste, dar trebuie să se înscrie într-o necurmată mișcare ascendentă. Se ajunge oare la o concepție depreciativă despre corporalitate, la un dualism de origine iudaică, alături de cel platonician? Comentatorii Legii se refuză unor distincții atât de nete între trup și suflet: un argument semnificativ este faptul că termenul desemnând trupul – basar nu este niciodată înțeles separat de suflet – nefesh. Trupul trebuie înțeles ca o manifestare concretă a sufletului, un fenomen al acestuia; aceasta face ca trupul să poată conduce către o anumită „vizibilitate”, către o anumită concretețe a sufletului. Această riguroasă interdependență între trup și suflet trimite la o viziune absolut pozitivă despre trupul omenesc. Corpul este un chip al universului întreg, Talmudul propunând un amănunțit sistem de corespondențe între părțile corpului și elemente ale universului creat. Înțelepții talmudiști insistă asupra perfectei inserții a trupului în Univers, asupra capacității sale de adaptare și asupra armoniei funcțiilor sale. Trebuie precizat însă că autorul atrage atenția asupra faptului că unele texte vetero-testamentare au fost redactate într-un climat dominat de cultura elenistică. Astfel, exegeții vorbesc despre două antropologii de sorginte vetero-testamentară: una fidelă spiritului originar al iudaismului (imagine pozitivă asupra corporalității) și cea de-a doua, marcată de ideile fundamentale ale antropologiei elenistice, insistând asupra distanței de neconciliat dintre trup și suflet.

Antropologia biblică refuză sistematic dualismul. Trupul omului este însuflețit, iar sufletul este întrupat, soteriologia nu este înțeleasă ca o ruptură radicală față de trup, ci mai degrabă ca o bună armonizare a raporturilor lor.

Claude Tresmontant afirmă că poporul evreu a creat o cultură a cărei structură noetică este „cu totul originală”. Îndepărtarea de spiritul scripturistic a dus la formarea, în Occident, a unei mentalități antropologice de tip platonic și neoplatonic, cu excepția aristotelienilor secolului al XIII-lea. Ceea ce a produs devierea este modul în care s-au făcut corespondențe lingvistice între termeni care, în realitate, nu au aceeași semnificație. Este vorba de traducerile în greacă și latină a doi termeni ebraici, nefesh și basar, nefesh fiind tradus, în greacă prin psyhe și în latină prin anima, iar basar, în greacă prin sarx și în latină prin caro, preluat în franceză prin chair (ceea ce pentru francezul din secolul XX chair înseamnă corpul mai ales ca izvor al patimilor, basar desemnează totalitatea umană, omul viu).

În tradiția ebraică, omul este înțeles ca o unitate psiho-somatică indisociabilă. Nefesh și basar nu sunt două lucruri, substanțe diferite, ca psyhe și soma la Platon, ci două cuvinte pentru a desemna omul din punct de vedere al psihismului și al organizației sale psiho-biologice. Sfântul Ioan Evanghelistul a scris: „Cuvântul S-a făcut trup – sarx și nu soma” pentru a arăta limpede că Logosul și-a asumat natura umană întreagă, potrivit concepției iudaice despre om. Sfinții Părinți, în special cei prezenți la Sinoadele Ecumenice I, al III-lea și al IV-lea, au căutat să salveze conținutul gândirii biblice, căutând termenii adecvați din limba greacă. Astfel, ei au evitat terminologia platonică și neoplatonică, care din păcate pare a fi prezentă în mentalitatea occidentală. O mențiune importantă trebuie făcută în ceea ce privește asimilarea termenilor latini corpus și anima de către limba română care i-a asociat. Pentru a desemna realitatea psiho-somatică există termenii corp și rezervat pentru om trup în care bate inima (lat. anima).

P.S. Kallistos Ware afirmă că majoritatea autorilor creștini de la începuturi gândesc în termeni platonici, făcând o separație între suflet și trup și identificând adevărata persoană cu sufletul, care este văzut ca elementul unic, indestructibil și etern în fiecare om. Astfel, în loc să socotească trupul ca pe modul de existență al întregii persoane, mulți scriitori patristici văd în trup doar o parte a persoanei, o componentă separabilă și inferioară.J. C. Larchet scrie că Sfinții Părinți au insistat adesea asupra faptului că ființa omenească nu este numai suflet, nici numai trup, ci una și alta laolaltă, de nedisociat. Astfel, ei socotesc trupul ca făcând parte din însăși ființa omului, recunoscându-i acestuia o demnitate egală cu cea a sufletului, atribuindu-i aceeași origine și același destin cu cel al sufletului, negând astfel concepțiile spiritualiste care afirmau că trupul este un avatar al sufletului, semnul decăderii lui, un mormânt al sufletului care l-ar ține prizonier.

Părintele Stăniloae,afirmă că „trupul omului este o raționalitate palpabilă, concretă, specială, în legătură cu raționalitatea palpabilă, concretă a naturii. El reprezintă cel mai complex sistem de raționalitate plasticizată”. Tot el afirmă că „trupul omului nu e numai materie sau numai raționalitate non-obiectivitate parțială a trupului”. Când vorbește despre întruparea Fiului lui dumnezeu, jertfa, învierea și înălțarea Sa cu trupul la cer, în introducerea la teologia sacramentală și în capitolul despre eshatologie, părintele Stăniloae se referă și la importanța și valoarea trupului omenesc: „Prin umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu, umanitatea este cel mai corespunzător mediu prin care ni se comunică Dumnezeu, umanitatea fiind făcută de Dumnezeu ca pe chipul și organul cel mai comunicabil al Său cu oamenii, aceștia având pe Hristos virtual în ei. În trupul omenesc asumat de Fiul lui Dumnezeu e temeiul și izvorul sfințirii întregului cosmos material și din el luăm putere să colaborăm și noi, prin trupul nostru, la sfințirea cosmosului”.

Prin jertfa vieții, moartea trupească pentru alții, în cadrul jertfei lui Hristos se arată o altă mare valoare ce s-a dat trupului, aceea de a asigura eternitatea omului, primind să se jertfească cu trupul. Preluând ideea Sfântului Chiril al Alexandriei, Părintele Stăniloae scrie că la Dumnezeu Tatăl nu avem acces decât în stare de jertfă, în sensul de predare voii lui Dumnezeu și slujirii semenilor, asemenea martirilor și eroilor.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. Spiritul uman transfigurează materia cu care e unit de la început organizând-o în trup, ca mediu de lucrare a spiritului. În taina omului toate părțile și funcțiile lui sunt taine, pentru că participă la partea lui ca întreg. Taină e ochiul material care vede, taină e cuvântul rostit de om, ca îmbinare de sunet și sens, ca umplere a sunetului de sens. Taină e fața omului, materie luminată de gândire și simțire. A sfinți trupul înseamnă a sfinți și sufletul sau a-l face mediu tot mai străveziu și organ tot mai adecvat al prezenței dumnezeirii Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieții sufletești și orice gând sau simțire din suflet se repercutează în trup.

Creștinismul crede într-o veșnicie a materiei, a unei materii nestingherit transfigurată de puterea și bogăția infinită a vieții spirituale și de energiile divine. Creștinismul admite un fel de materialism mistic, cunoaște o sfântă materie. Căci sfânt este trupul Domnului prin a cărui primire se sfințesc și trupurile noastre.

Valoarea trupului a reieșit urmând etapele vieții pământești a Mântuitorului, Cel care a venit să-l restaureze pe om integral, trup și suflet.