Ideologie şi mit în lingvistica românească

6. Discursul ştiinţific şi cel normativ

În prima perioadă a regimului totalitar, discursul ştiinţific era obligat să intre în tiparele celui politic, producând un hibrid cu efecte tragi-comice: dezbaterile se încheiau cu „hotărâri” care trebuiau aplicate în cercetare şi în învăţământ (de exemplu, asupra originii limbii române literare, v. Zafiu 2007: 88), se pretindeau definiţii unice, lingviştii îşi făceau autocritica:

„Lingvistica pe care am făcut-o cu toţii până nu de mult a fost stăpânită de cosmopolitism şi formalism, defectele organice ale lingvisticii burgheze de oricând şi oriunde” (Cuvânt înainte al redacţiei, în Studii şi cercetări lingvistice, I, 1950, fasc. 1, p. 5);

„Lipsa mea principală era necunoaşterea materialismului dialectic şi a materialismului istoric, din cauza căreia foarte adesea am prezentat faptele într-o lumină falsă” (Graur 1955: 5).

Termenii de evaluare a unei idei ştiinţifice erau just vs. greşit (de exeemplu, la Graur 1954: 6-8).

Anii de început au fost caracterizaţi şi de un stil afectiv, metaforic, hiperbolic şi encomiastic, specific limbii de lemn (nu numai din perioada stalinistă):

„Apariţia lucrării lui I.V. Stalin “Marxismul şi problemele lingvisticii”, din iunie-iulie 1950, a avut darul să împrăştie dintr-o dată ceaţa marrismului, care ne acoperea ochii” (Graur 1955: 5);

„Apariţia genialei lucrări a lui I.V. Stalin, «Marxismul şi problemele lingvisticii» a dat naştere unui puternic avânt în toate domeniile ştiinţei, filosofiei, literaturii şi artei” (Orzea 1952: 187).

Acest limbaj (ca şi folosirea lui tovarăş ca termen de politeţe în citarea altor opinii ştiinţifice) vor dispărea destul de repede; cărţile şi articolele ştiinţifice de la sfârşitul anilor ’60 nu mai conţin mărci politice evidente.

În primii ani ai regimului, bibliografia este limitată programatic, autorii articolelor fiind obligaţi să citeze exclusiv sau majoritar lucrări sovietice, chiar nonlingvistice. Ulterior, practicile ştiinţifice ale citării revin la normalitate, cu excepţia situaţiei autorilor interzişi de cenzură, pentru care se găsesc totuşi soluţii ad-hoc (citare aluzivă, incompletă – fără numele autorului etc.)¹⁰. Trimiterile bibliografice vor suferi tot mai mult, în anii ’70-’80, de limitarea accesului la publicaţii străine, căpătând un aer incomplet, centrat pe producţia ştiinţifică internă şi adesea eclectic (prin recursul la surse foarte diferite şi prin citarea indirectă).