Ieromonah Nicodim Saehelctoe
Yüklə 4,41 Mb.
|
-La Sfînlul Vasile 18 şi Ancira 19, se îngăduie căsătoria numai a surorilor, care au venit ca copil fără dc voie la mănăstire, iar căsătoria lor se canoniseşte ca a doua nuntă. Diaconiţa care nu are hirotonie, ci numai făgăduinţele fecioriei întru a sluji Domnului, dacă se căsătoreşte se anatemaliseştc (IV. ec. 15), iar monahii simpli se alungă din Biserică (IV. ec. 16) şi numai după ce se reîntorc la pocăinţă în mînă.slirc se canonisesc (IV. ec. 44), iar cînd rămîn ca apostaţi în căsnicie, li se aplică cele zise dc Domnul: "Să nu mai fie în tine rodul (mîntuirii) în veac (Matei 21, 19). Dacă sînt hirotonisiţi, după ce se reîntorc în mînăstire, rămîn caterisiţi definitiv fără posibilitatea de a mai sluji vreodată (Ap. 25; VI. ec. 3, 6, 26; Neocez. 8, 9, 10; SC.Vasile 3, 44, 51,70). -"Să nu se consacre femeia diaconiţa mai înainte de 40 de ani şi aceasta să se facă numai după o examinare temeinică. Iar, dacă a primii hirotesia şi a rămas cîlva timp în sen'iciu şi apoi s-a măritat, defăimînd harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să se anatematisească, împreună cu cel ce a luat-o de soţie", (iv. ec. 15).
"Dacă, o văduvă cade într-un păcat aşa de greu, călcîndu-şi făgăduinţele, pe care le-a făcut faţă de Iisus Hristos, ce trebuie să socotim despre o fecioară care s-a făcut mireasa lui Hristos şi un vas sfinţit pentm Dumnezeu? Dacă o servitoare care se dedă la păcate, făcînd necinste casei stăpînului ei, face un mare păcat, cu atît mai mult cînd însăşi soţia lui preacun'eşte şi necinsteşte patul soţului ei prin poftele ei ticăloşite, tot aşa şi o văduvă se va trata mai uşor ca o servitoare stricată, iar fecioara va fi osîndită ca o femeie prea-curvă" (Lev. 20, 10). Deci, se numeşte preacurvar omul care păcătuieşte cu o femeie străină şi care nu poate fi primit la împărtăşire pînă nu se va lăsa de păcat, tot aşa vom hotărî şi asupra celui ce a înşelat pe o astfel de fecioară (spre a o lua în căsătorie). "Se numeşte fecioară, aceea care s-a făgăduit de bună voie să slujească lui Dumnezeu.Ele trebuie să renunţe pentm totdeauna la căsătorie, ca să poată trăi într-o deplină sfinţenie şi noi socotim făgăduinţa lor a fi valabilă numai din timpul cînd ele au ajuns la deplinătatea judecăţilor mintale. Noi nu ţinem seama de făgăduinţele pe care le fac în timpul copilăriei lor, se cuvenea ca ele să aibă vîrsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani, pentm ca ele să ajungă la vîrsta potrivită de a judeca şi numai după ce vor fi supuse la o încercare stârnitoare şi numai după ce ele se vor niga stăruitor să fie primite în rîndul fecioarelor, se cuvine a primi ca valabile făgăduinţele lor şi a pedepsi cu asprime pe cele care s- ar lepăda de făgăduinţele făcute. Dacă ele, vor fi aduse de părinţii, fraţii sau nidele, care vor să le afierosească fecioriei mai înainte de a ajunge în vîrsta deplinei judecăţi, din motive omeneşti, trebuie a se băga bine de seamă cînd se primesc şi apoi a se cerceta cu grijă faptele şi scopurile pe care ele le au". - st. Vasile 18. 413. - "Cm privire la bărbaţi, noi nu cunoaştem să facă astfel de făgăduinţe (de a trăi în feciorie între mireni), decît numai pe cei ce intră în viaţa monahală, unde făgăduiesc pe tăcute să trăiască (cu fraţii) în feciorie. Dar şi aceştia trebuiesc bine cercetaţi mai înainte şi să facă făgăduinţa clară înaintea sobonilui, pentm ca apoi, nu cumva să se dea la viaţa cea iubitoare de tmp a plăcerilor lumeşti şi să poală fi pe drept canonisiţi ca şi cei ce curveşc". Sf. Vasile, 19
XLIII. CĂSNICIA 416. -Biserica nra fixai soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice, ci a lăsat totul la conştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, mijloacele şi idealul fiecăruia. în general, soţii ■ au datoria de a se ajuta unul pe altul şi la voie bună şi la necaz şi, mai ales, la greutăţi de boală şi de viaţă socială. Crcdincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfîntă, copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi, demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată. "Căsătoria să fie păzită în toată cinstea şi palul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari" (Ev. 13,4).
420. -"Nu s-a oprit bărbahd şi femeia de la împreunarea trupească, decît numai cînd vor să se pregătească pentni rugăciune şi sfînta împărtăşanie".-\W, i7o. 421. -"Trebuie să ştim, că cei ce se însoţesc prin nuntă, s-au legat de la Dumnezeu şi sînt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta nespurcală şi să vieţuiască in pace şi evlavie. Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirile într-un cuget cu pace ca un mare dar. pentni că vor răspunde de ea alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti..., îngrijindu-se nu numai de tmp ci şi de sufletul lor, căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu fiica lui Dumnezeu (Efes. 6,4), să facă milostenie ca să se mînluiască". Sim. Tes. V, 282.
XLIV. CELIBATUL 424. -"Celibatul religios este făgăduinţa de a trăi necăsătorit toată viaţa, numai cu scopiri de a sluji Domnului în toată deplinătatea şi nu altfel. Căsătoria, este legea obştească. Celibatul este o excepţie care îşi are temeiul în daml lui Dumnezeu. Nu toţi pot primi nccăsăloria, ci numai celor ce le este dat" (Maici. 19, i). El este un sfat celor ce se simt în stare să-l împlinească. "Cel ce nu este căsătorit, se îngrijeşte de slujba Domnului, cum să placă mai bine lui Dumnezeu; cine este căsătorit se îngrijeşte mai mult de lucnuile lumii, cum să placă soţiei" (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber să aleagă viaţa de căsătorie sau feciorie celibatară. Astfel, celibatarul are datoria să-şi cerceteze sufletul său dacă poartă în sine acel foc al harului şi a unei credinţe mai tare decît moartea, dacă are voinţă de a duce greul singurătăţii şi al gospodăriei personale prin sine însuşi, dacă are înclinări de a se ocupa cu rugăciunea, slujba şi misiunea bisericească, care să-i ocupe tot timpul, căci altfel se poale înşela. Celibatul este foarte uşor pentru cine îl trăieşte cu vrednicie deplină pentru Dumnezeu, după exemplul proorocilor, apostolilor şi a sfinţilor părinţi din toate timpurile şi, se va bucura de roadele înfrînării şi ale faptelor bune. "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sînt feciorelnici şi urmează Mielul oriunde el merge. Ei au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintîi rod pentm Dumnezeu şi pentm Miel". -(Apoc. 14, 4 şi 12-13). 425. -"Deoarece, am aflat, că în biserica romanilor s-a rînduit sub formă dc canon, ca cei ce vor să se hirotonisească întm diacon sau preot, să declare că nu vor mai avea legături cu soţiile lor, noi urmînd vechiul canon al apostolilor şi rînduielii fireşti, voim ca însoţirile cele legale ale sfinţilor bărbaţi să aibă tărie şi de acum încolo şi, să nu se despartă de soţiile lor şi nici să se oprească de împreunare cuviincioasă la vreme potrivită". -"Drept aceea, dacă cineva se afă vrednic de hirotonie în ipodiacon, diacon sau preot, să nu fie oprit de la promovarea în această treaptă, din pricină că trăieşte cu soţia sa legitimă, că se va despărţi de soţia sa legitimă, ca nu cîndva prin această măsură să se defaime nunta cea după lege şi binecuvîntată prin prezenţa lui Iisus căci cvanghelicescul glas strigă: "Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" (Maici 19, 6), iar Apostolul învaţă: "Cinstită este nunta şi paful nespurcat" (Evrei 13,4) şi: "Legat eşti cu femeia; nu căuta să te desparţi" (I Cor. 7, 27)". -"Dar, ştim că părinţii care s-au adunat la Cartagina (c. 3,4,19,33, &0),purtînd grijă de viaţa curată a slujitorilor bisericeşti, au hotărît ca ipodiaconii care s&aling de Sfintele Taine precum şi diaconii şi preoţii, să se abţină în anumite vremi de la soţiile lor. Astfel şi noi păşirăm cele orinduite prin apostolii din adîncă vechime şi sînt în vigoare, ştiind că lot lucrul îşi are vremea şi mai ales cel al postului şi al nigăciunii. Căci se cuvine ca cei ce se apropie de dumnezeiescul altar, să se înfiîneze întru toate la vreme cînd slujesc cele sfnle, ca să poală dobîndi ceea ce cer ei de la Dumnezeu". "Deci, dacă va îndrăzni cineva să despartă dc legătura şi împreunarea cu soţiile cele legitime pe careva dintre cei sfinţiţi, adică pe preoţi, diaconi sau ipodiaconi, lucrînd împotriva canoanelor apostolice, să se caterisească. De asemenea, dacă vreun preot sau diacon îşi va lepăda soţia sub motiv de evlavie să se afurisească, iar dacă stăruie în greşeală, să se caterisească". -VI ec. 13. (Ap. 5,26,51; VI ec. 3,12). 426. -"Pafnutie era episcopul unei cetăţi din Tebaida de sus. El era atît de cuvios că făcea minuni. El avea un ochi scos în timpul persecuţiei... Episcopii, fiind de părere să facă o nouă lege, prin care să hotărască ca episcopii, preoţii şi diaconii, să s'e despartă de femeile ce le luaseră de soţii cînd erau laici. Pe cînd se cerea părerea fiecăruia, Pafnutie se sculă în mijlocul celorlalţi episcopi şi ridicînd glasul zise, că nu trebuie să se pună un jug atît de greu clericilor, ca o prea mare asprime, care ar putea fi vătămătoare, că nu toată lumea e în stare a păzi o înfrînare atît de perfectă; şi că femeile lăsate n-ar păzi, poate, castitatea. El numea castitatea, nunta făcută după lege, că era de ajuns ca cei ce fuseseră admişi în cler, să nu se mai însoare a doua oară, după vechea tradiţie a bisericii, fără să se oblige ca cei ce se însuraseră ca aici, a-şi părăsi femeile. Pafnutie susţinu această părere, cu toate că el nu numai că nu fusese niciodată însurat, dar nu avusese vreodată cunoştinţă cu vreo femeie, fund crescut din copilărie în mănăstire şi făcîndu-se acolo admirat prin deosebita castitate. Toţi episcopii primiră părerea sa". - Sonate, Istoria Dis. I, II. XLV. CERŞETORIA 427. -Cerşetoria ca meserie, practicată fără voie, este un păcat greu, căci cerşetorul nu-şi foloseşte puterile lui trupeşti şi sufleteşti ca să-şi cîştige pîinea şi înşeală şi exploatează pe alţii ca să mănînce pîine şi sudoarea străină. Talantul capacităţii sale îl îngroapă şi astfel în ziua judecăţii va auzi zicîndu-i-se: "Pe acest netrebnic aruncaţi-I în întunericul iadului, unde este tînguirea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 25, 30). De aceea, cel ce primeşte milostenii şi bagă de seamă ca să ia numai cînd nu poate cu adevărat munci şi numai cît are nevoie în acea zi. De asemenea, şi cel ce dă, trebuie să bage de seamă cui dă. Cel ce este cu adevărat în neputinţă de a-şi cîşliga pîinea, poate să cerşească, dar să nu bea şi să fumeze ceea cc capătă. El este dator să se roage pentru cei ce-1 miluesc. Săracii şi neputincioşii sînt lăsaţi de Dumnezeu, ca prin ei, să încerce pe cei ce au şi să le dea prilej de iubire şi dărnicie. Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută (F. Ap. 9, 39). 428. -"Oricine cere ceva de la tine, dă-i şi nu-i mai cere înapoi, căci Tatăl vrea ca tuturor să li se dea din danuile sale. Fericit este cine dă, potrivit pomncilor Domnului, căci acela este neprihănit. Vai de cel ce ia, căci dacă ia fiind lipsit nu se va osîndi, dar dacă ia fără să fie lipsit, îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu, de ce, şi pentm ce a luat şi în ceasul dreptelor cercetări va f întrebai de toate cîte a făcut şi nu va scăpa de acolo pînă ce nu va da înapoi şi cel din urmă ban luat fără nevoie (Matei 5, 26). De aceea s-a zis pe bună dreptate despre acesta: Să asude milostenia ta în mîna la, pînă ce vei cunoaşte bine nevoia celui cămia i-o vei da". Doctrina c. 12 Ap. 1 XLVI. CIMITIRUL
la cimitirele sau la mormintele celor morţi şi ereticilor pentru / rugăciune sau vindecare. Unii ca aceşlia, de vor fi drept credincioşi, să se afurisească pentru o vreme, iar, de se vor pocăi şi sc vor spovedi că au greşit, să fie iertaţi" (l.aod. 9). XLVII. CÎNTAREA BISERICEASCĂ 432. -Cîntarea bisericească este mijlocul prin care omul îşi închină cugetele sale Domnului şi totodată le îmbracă într-o haină folositoare şi pentru alţii. Ideile rugăciunii se ia din cărţile bisericeşti întocmite pe temeiul Sfintei Scripturi. Ele hrănesc duhovniceşte pe tot cel ce crede şi rîvneşte întru a lăuda pe Domnul. în biserică, slujitorii aduc roadă buzelor, ca jertfă Domnului, folosindu-se şi pe ei înşişi şi pe alţii, de unde aşteaptă o răsplată de la Domnul (Ev. 13,14; Osca 14,2). Şi orice creştin este dator să vorbească în psalmi şi în cîntări duhovniceşti spre a lăuda pe Domnul în toată vremea (Efes 5,19). 433. -"Ce înseamnă şi ce s-a zis de apostoli: "Cînt cu duhul, dar cînt şi cu mintea?" R. "Cîntă cineva cu duhul cînd rosteşte numai cu limba cele cîntate şi, ciulă cu mintea, cunoscînd înţelesul celor cîntale, se veseleşte în contemplarea lor" -Filoc. II, 209,2.
XLVIII. CÎRC1UMA
XLIX CONCUBINAJUL
Yüklə 4,41 Mb. Dostları ilə paylaş:
|