Iii. Programele şi proiectele de cercetare pe anii 2018 și următorii programul I a denumire

Scopul proiectului: Proiectul porneşte de la premisa că numeroase documente de arhivă (şi alte categorii de surse, inclusiv cele orale etc.) circumscrise temei de cercetare enunţate nu au fost puse în circuitul istoriografic sau nu au fost valorificate într-un mod adecvat. Prin urmare, proiectul îşi propune în primul rând exploatarea acestor izvoare, a acestei multitudini de surse (multe inedite), alături de sursele deschise, presă politică, literară etc., în paralel cu un demers comparatist raportat la spaţiul ex-sovietic şi est-european, bazat pe literatură secundară.

În al doilea rând, proiectul are mai multe obiective: 1) să schiţeze o istorie politică a literaturii în anii 1980 şi să urmărească rolul politic şi ideologic în care autorităţile comuniste – în fapt, N. Ceauşescu şi elita restrânsă din jurul său – au căutat să distribuie literatura în condiţiile în care – din 1977 – cenzura instituţională (Comitetul pentru Presă şi Tipărituri; fostul DGPT) a fost „desfiinţată“ (în fapt, transferată la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, la redacţiile editurilor şi revistelor); 2) să răspundă la câteva întrebări esenţiale pentru organizarea şi funcţionarea spaţiului literar, a lumii literaturii din anii 1980, în raport cu puterea: în ce măsură procesul de acomodare a scriitorilor în relaţie cu noile strategii ale puterii în plan cultural-ideologic (autarhie, izolaţionism, diminuare vizibilă a alocărilor bugetare pentru reviste literare, hârtie tipografică, drepturi de autor etc.) diferă de cel din deceniile precedente; care este ponderea literaturii neafectate de mesaj ideologic şi în ce categorie pot fi incluşi scriitorii care au produs-o („exil interior“; „rezistenţă prin cultură“; literatură nonconformistă?). În acest ultim caz nu ne vom referi doar la beletristică (analizată de altfel mai în detaliu de istorici literari), ci vom investiga şi alte genuri: istorie literară, eseistică, publicistică literar politică, memorialistică.

Proiectul nu se doreşte a fi o istorie instituţională a Uniunii Scriitorilor (o astfel de încercare a realizat în 2009-2010 Ioana Toma, inclusiv cu utilizarea unor documente emanate din arhiva internă a Uniunii, atâtea câte s-au păstrat – vezi Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia. Instituţii literare în comunismul românesc, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009 [2010]). Am înţeles termenul de literatură într-un sens larg, care nu se limitează la producţiile membrilor Uniunii de profil sau doar la cei care publică în revistele literare.

De ce am ales acest interval, bine precizat încă din titlu? Perioada avută în vedere (1981–1989) nu reprezintă doar „matematic“ ultimul deceniu de regim N. Ceauşescu, ci acoperă un interval în care nu au mai avut loc alegeri pentru organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor; aşadar un deceniu relativ compact ce consacră afectarea autonomiei acestei bresle intelectuale – percepută de Ceauşescu drept mai greu de stăpânit – prin imixtiunile mai vizibile ale puterii politice.

Material şi metode de lucru: Literatura recentă de specialitate dedicată spaţiului sovietic/rus şi est-european sub regimurile comuniste – cu aplecare specială asupra raporturilor dintre scriitori şi putere – poate furniza un model de analiză, precum şi importante sugestii de lectură. Spre exemplu, cartea lui Simon Cosgrove – care se suprapune şi ca interval analizat şi ca problematică – cu cazul românesc propus de noi spre investigare – carte intitulată Russian Nationalism and the Politics of Soviet Literature: The Case of „Nash Sovremennik“, Houndmills-Basingstoke, Palgrave Macmillan, 2014. Deşi este vorba în aparenţă despre analizarea unei publicaţii, studiul monografic al lui S. Cosgrove realizează extrapolări provocatoare privind întrepătrunderea dintre politicile oficiale şi orientarea naţionalistă rusă, asumată de mai mulţi scriitori, putând contribui la o perspectivă comparativă; mai ales că şi cazul românesc al anilor 1970 şi mai ales 1980 este martor al ascensiunii protocronismului, susţinut uneori făţiş de importanţi factori decizionali din jurul lui N. Ceauşescu, grupaţi în diversele secţii ideologice ale Comitetului Central (de la Dumitru Popescu la Eugen Florescu et al.).

Deosebit de utilă şi pentru analiza noastră rămâne şi cartea sociologului rus de Vladimir Shlapentokh, consacrată intelighenţiei în perioada post-stalinistă (Vladimir Shlapentokh, Soviet intellectuals and political power. The Post-Stalin Era, Princeton-New Jersey, Princeton University Press, 1999); reputatul cercetător al mediilor culturale sovietice a dedicat un spaţiu larg publicaţiilor literar-artistice şi de atitudine (de la cele oficiale – „Novîi mir“, „Literaturnaia Gazeta“, „Iunost“, „Internaţionalnaia Literatura“ etc. până la periodicele apărute în samizdat, „Sintaksis“, „Metropol“ ş.a. Ies astfel în lumină similitudinile, dar şi diferenţele în comparaţie cu spaţiul românesc, al cărui samizdat a rămas foarte firav, pentru a ne exprima eufemistic (cf. Michael Meerson-Aksenov, Boris Shragin, editors, The Political, Social and Religious Thought of Russian «Samizdat» – An Anthology, transl. Nickolas Lupinin, Belmont, Mass., Nordland Publishing Company, 1977 – o impresionantă antologie de aproape 700 de pagini).

De asemenea, vom exploata documentele rămase în mare parte inedite sau puţin valorificate din diversele fonduri arhivistice de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhiva CNSAS (stenogramele secţiilor culturale, ale comisiei ideologice, fişe de cadre, dosare de obiectiv, de problemă, dosare de urmărire individuală ş.a.).

Arhivele Naţionale Istorice Centrale – fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie: acest fond arhistic este esenţial pentru reconstituirea istoriei politice a literaturii române sub comunism. El oferă informaţii capitale atât despre modul de funcţionare a controlului ideologic asupra câmpului literar-artistic şi ştiinţific, cât şi despre anumiţi factori exogeni care influenţează puterea de la Bucureşti în elaborarea politicilor culturale sau în modelarea anumitor poziţii specifice faţă de lumea intelectuală autohtonă; de pildă documentele ce atestă legătura industriaşului de origine română, Iosif Constantin Drăgan (personaj interesat de istorie şi literatură, asumându-şi protocronismul şi tracomania) cu N. Ceauşescu et comp., memoriile şi scrisorile adresate de I.C.D. autorităţilor române, în care oferă sugestii referitoare la o „linie naţională“ (cu dimensiune antiminoritară, antievreiască, antimaghiară) în strategiile politice privind cultura şi spaţiul literaturii (vezi ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 24/1981, f. 15; Memoriu al lui I.C. Drăgan prezentat preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu).

Acelaşi fond CC al PCR mai cuprinde atât Secţia Cadre, cât şi Colegiul Central de Partid (ex-Comisia Controlului de Partid), unde se regăsesc dosare personale ale mai multor scriitori-membri de partid, intelectuali de partid, ideologi travestiţi în scriitori etc. Pe lângă fişele de cadre descriind parcursul profesional şi ideologic, există în aceste dosare şi interesante autobiografii, reflectând perspectivele diferite în funcţie de epoca istorică traversată de cel care se „confesa“ partidului fie pentru a promova, fie pentru a fi cruţat de sancţiuni, fie din alte motive.

În al treilea rând, vor fi investigate publicaţiile periodice relevante, presa de partid şi revistele literare/de cultură (în principal „Scânteia“, „Era socialistă“, „România literară“, „Săptămâna“ ş.a.). Diverse editoriale din „Scânteia“ şi „Era socialistă“ (fosta „Lupta de clasă“) dau tonul cenzorial şi uneori deschid campanii contra unor scriitori percepuţi ca nonconformişti. „România literară“ întruchipează cumva (şi) o timidă orientare „occidentalizantă“, modernistă, antiprotocronistă, fără să pună vreun moment în discuţie ordinea politică, în timp ce „Săptămâna“ alături de „Luceafărul“ reprezintă vocea protocronismului, a ideologiei oficiale, chiar a poliţiei politice, al cărei limbaj îl şi împrumută în anumite cazuri. Fireşte, există şi nuanţe, care vor fi scoase în evidenţă (protocronişti care ei înşişi ajung / sau sunt deja/ în atenţia Securităţii sau a organelor de partid; sau scriitori „occidentalizanţi“ care pactizează ascuns sau discret cu puterea, cu poliţia politică).

Nu întâmplător am pomenit mai sus memorialistica (v. Scopul proiectului) şi am integrat-o literaturii ca atare; este un element care credem că se pretează unei analize aprofundate. Uneori memorialistica – sau tipul de literatură asumat astfel – a servit în anii 1980 drept camuflare pentru a rescrie o istorie compromisă de mesaj politic (istoria istoriografiei, a culturii, a sociologiei, a ştiinţelor sociale în general). Astfel a procedat profesorul de sociologie Henri H. Stahl care cu complicitatea unei editor/redactor precum Zigu Ornea a tipărit la începutul deceniului nouă volumul Amintiri şi gânduri... (Bucureşti, Editura Minerva, 1981), un titlu înşelător, de fapt o istorie a Şcolii sociologice gustiene (fără note de subsol/explicative, pentru a nu-i trăda caracterul cvasi-academic şi a respecta convenţia realizării şi publicării într-o colecţie/serie de profil a unei cărţi memorialistice). Cu ajutorul dosarelor de la arh. CNSAS şi Arhivele Naţionale privitoare la H.H. Stahl, Z. Ornea ş.a. şi/sau la cenzură şi funcţionarea editurilor/colecţiilor vom încerca să reconstituim contextul unor astfel de „complicităţi“ care au dus la apariţia unor tipărituri ce ies din canoanele ideologice ale literaturii/lucrărilor ştiinţifice dorite de partid.

Nu în ultimul rând, vom utiliza investigaţiile de istorie orală (deja a fost realizat un amplu interviu cu prof. Paul Cornea, cunoscut istoric literar; un interviu ce vizează raporturile dintre lumea literară şi instanţele ideologice/Ministerul Culturii etc.); alte surse orale vor fi şi ele valorificate.

În fine, proiectul va căuta să justifice folosirea – chiar în titlu – a unor concepte precum „exil interior“ (Virgil Nemoianu) în detrimentul celui consacrat (utilizat mai ales de scriitori, dar pătruns şi în istoriografie) de „rezistenţă prin cultură“. Ne bazăm, între altele, şi pe pledoariile şi sugestiile de lectură oferite de autori precum V. Nemoianu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici (A. Mitchievici, I. Stanomir, Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost, Buc., Humanitas, 2016), dar şi pe literatura secundară privitoare la relaţia literatură-politică din statele Europei Centrale şi de Est postbelice (îndeosebi Polonia, Cehoslovacia – Carl Tighe, The Politics of Literature in Poland. 1945-1989, Cardiff, University of Wales Press, 1999; Vaclav Havel, Disturbing the Peace, transl. Paul Wilson, London-Boston, 1990; Jiri Holy, Writers under Siege: Czech Literature since 1945, Susses Academic Press, 2007).

Rezultatele scontate: Realizarea unei sinteze de istorie politică a literaturii în ultimul deceniu al regimului Ceauşescu.

Valorificarea rezultatelor: Publicarea lucrării la o editură recunoscută.

Colaborări în ţară: Uniunea Scriitorilor din România; revista „Apostrof“.

Colaborări în străinătate: Open Society Archives, Budapest.

Buget solicitat: Salariul pe doi ani.

Alte subvenţii:

PROIECT DE CERCETARE 10
Denumirea proiectului: Universul copiilor: dezvoltarea învățământului preșcolar în România interbelică (1919-1940)

Coordonatorul/Autorul: Camelia Zavarache

Colectiv de cercetare: Camelia Zavarache

Termenul de realizare: 1 ianuarie 2018–31 decembrie 2019

Stadiul cunoştinţelor în domeniu: Deși educația și învățământul constituie un domeniu de cercetare consacrat și extrem de bine documentat de istorici, în mod surprinzător învățământul preșcolar a trezit într-o mai mică măsură interesul acestora, fiind mai curând prezentat în articole și studii de mai mică amploare. Ne propunem, de aceea, ca pe parcursul lucrării să cercetăm modul în care a fost introdus acest tip de pregătire dedicată preșcolarilor și să înțelegem care au fost obiectivele avute în vedere de autorități atunci când au legiferat-o.

Foarte relevant pentru înțelegerea procesului de edificare a rețelei de grădinițe din România, precum și pentru observarea concepțiilor pedagogice care le-au fundamentat, este volumul Cătălinei Mihalache dedicat relației dintre școală, familie și copii, în care autoarea a inclus un studiu referitor la învățământul preșcolar și la evoluțiea acestuia, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, până în epoca Ceaușescu (Cătălina Mihalache, Copilărie, familie, școală: politici educaționale și receptări sociale, prefață de Alexandru-Florin Platon, Iași, Editura Universității "Alexandru Ioan Cuza", 2016). Alături de aceasta, Adrian Majuru a abordat într-o manieră mult mai sintetică apariția și rolul grădinilor de copii în cartea sa dedicată copilăriei (Adrian Majuru, Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, București, Editura Compania, 2006). Orientându-se mai degrabă spre perioada învățământului secundar, acesta a fost mai interesat de extinderea rețelei de gimnazii și licee decât de cea a învățământului preșcolar, pe care l-a considerat slab dezvoltat în perioada regimurilor de până la cel de-al doilea război mondial.

Apariția grădinilor de copii particulare și de stat a constituit și tema articolului redactat de Alexandru A. Mareș, privind activitatea în plan socio-cultural desfășurată de Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor din România (Activitatea Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România în primul deceniu de existență, în "Revista de istorie socială", nr. XIII-XV, 2008-2010). Demersul acestuia a surprins colaborarea statului cu această societate privată, căreia, în cel de-al doilea deceniu al secolului XX, i-a delegat o serie de sarcini de ordin organizatoric; totodată autorul a fost interesat și de concepția pedagogică din spatele înființării unor astfel de centre dedicate copiilor care nu atinseseră vârsta școlară.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial a atras într-o măsură semnificativ mai mare interesul cercetătorilor, pe de-o parte ca urmare a elementului politic care a pătruns în fiecare palier al societății totalitare, și pe de altă parte ca o consecință a dorinței acestora de a fructifica amintirile și experiențele pe care le-au acumulat. O lucrare fundamentală în acest sens este cea a apărută la editura Polirom, Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, în două părți. Cel de-al doilea volum coordonat de Luciana M. Jinga și Florin S. Soare (Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu, vol. II, Instituții și practici, Luciana M. Jinga, Florin S. Soare coord., Corina Doboș, Cristina Roman, cuvânt înainte de Mihaela Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2011) deși urmărește edificarea aparatului instituțional care a avut ca obiectiv creșterea natalității, precum și măsurile punitive impuse prin legislația anti-avort, dedică un subcapitol special creșelor. Aceste instituții au cunoscut o largă răspândire pe parcursul regimului comunist, deși dezbaterile cu privire la importanța lor pentru femeile care munceau în afara casei debutaseră încă din perioada interbelică.

O altă lucrare care abordează modul în care a fost instrumentalizată politic școala ca instituție cu rol formativ a tinerelor generații de către regimul comunist este cea a Simonei Preda; în redactarea acesteia autoarea face apel la propriile amintiri, implicarea afectivă conferind lucrării un caracter cvasi-memorialistic (Simona Preda, Patrie Română, ţară de eroi!, București, Editura Curtea Veche, 2014). Deși formele de înregimentare politică a copiilor avute în vedere de autoare privesc învățământul primar, lucrarea oferă un cadru util de analiză, observând caracteristicile și mizele literaturii adresate acestora, ca parte integrantă a instrumentelor de creare a omului nou.

Alături de aceste lucrări cu caracter istoric trebuie menționate și volumele de memorii ale personalităților care au copilărit în perioada interbelică sau la sfârșitul acesteia, printre acestea figurând Mircea Eliade (Memorii, 1907-1960, vol. I, București, Editura Humanitas, 1991), Antoaneta Ralian (Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, București, Editura Humanitas, 2011), Dorli Blaga (Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, București, Editura Humanitas, 2015) sau Margareta Amza (Margareta Amza, Demult, ca și ieri, ediția a II-a, revizuită, cu o postfață de Doina Uricariu, București, Editura Universalia, 2008). Amintirile acestora oferă perspective diverse asupra modului în care erau educați copiii provenind din familiile clasei de mijloc, pentru care, de cele mai multe ori, instruirea, până la debutul învățământului primar, se realiza în casă, uneori cu ajutorul unor profesioniști.

Scopul proiectului: Proiectul de cercetare își propune să studieze modul în care s-a construit rețeaua de instituții dedicate copiilor preșcolari, legislația care a stat la baza acestora precum și felul în care s-a realizat instruirea cadrelor didactice care au activat în această ramură a învățământului. Expunerea de motive asupra legilor școlare introduse în perioada interbelică oferă cercetătorului posibilitatea de a înțelege modul în care a fost perceput învățământul preșcolar și mutațiile socio-culturale înregistrate după război, care l-au adus în atenția forurilor conducătoare.

Totodată, ne propunem să analizăm principalele activități desfășurate pe durata perioadei interbelice în grădinițe, fie ele particulare sau de stat, interacțiunea dintre cadrele didactice și copii, precum și dintre acestea și familie. Un interes aparte prezintă de aceea maniera în care prima copilărie a fost reflectată în publicațiile de profil ale vremii și intervențiile din spațiul public ale specialiștilor provenind din mediul pedagogiei și psihologiei.

Material și metode de lucru: Pentru a putea realiza obiectivele asumate, demersul nostru investigativ se va desfășura atât în arhive, cât și în biblioteci. O categorie de surse fundamentale pe care le vom exploata pe parcursul cercetării pe care ne-o propunem o constituie documentele de arhivă, aflate în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale. Fondurile de interes sunt cel al Ministerului Instrucțiunii, Direcția învățământului primar-normal (1919-1940), fondul Casa Școalelor, Fondul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România, precum și fondul Meissner. Acestora li se vor adăuga fondurile din arhiva Direcției Municipiului București, precum Inspectoratul Școlar al Municipiului București și Inspectoratul Școlar Regional București. Alături de fondurile arhivistice, un alt tip de surse relevante sunt volumele de documente editate pentru diferite orașe sau regiuni ale țării, precum cele privind Turnu-Severin (Documente ale municipalității severinene 1916-1920, vol. V, Craiova, Editura ALMA, 2009; vol. VI, 2010) care includ informații despre apariția grădinițelor de copii și gradul de dezvoltare al acestora.

Pentru a putea însă defini cadrul conceptul necesar abordării unei teme care privește istoria copilăriei este însă necesar apelul la lucrările de referință publicate în această direcție. Printre cercetătorii români care s-au aplecat asupra istoriei celor mici se numără Luminița Dumănescu (9 ipostaze ale copilăriei românești. Istorii cu și despre copii de ieri și de azi, Cluj-Napoca, International Book Access, 2008; Transilvania copiilor. Dimensiunea demografică a copilăriei la românii ardeleni 1857-1910, prefață Sorin Mitu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006) și Nicoleta Roman (Copilăria românească între familie și societate (secolele XVIII-XX), București, Editura Nemira, 2015).

Totodată, în vederea înțelegerii contextului socio-politic din perioada interbelică vom apela și la lucrările referitoare la guvernările partidelor care s-au succedat la conducerea statului (Șerban Rădulescu-Zoner coord., Gheorghe Cliveti, Gheroghe Onișoru, Dumitru Șandru, Apostol Stan, Istoria Partidului Național Liberal, București, Editura All, 2000), cele care au privit măsurile introduse prin legislația de protecția socială (Ilie Marinescu, Politica socială interbelică în România. Relații între muncă și capital, București, Editura Tehnică, 1995), precum și Tratatul de Istorie al Academiei Române (Istoria românilor, vol. VIII, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007). Lucrarea Emiliei și a lui Gavrilă Sonea, referitoare la viața economică și politică a României interbelice este un alt instrument util în abordarea temei pe care ne-o propunem (Emilia Sonea, Gabriel Sonea, Viața economică și politică a României 1933-1938, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978). De asemenea, pentru a identifica transformările intervenite pe parcursul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea vom utiliza lucrarea lui Al. Gh. Savu privind această perioadă (Al. Gh. Savu, Dictatura regală 1938-1940, București, Editura Politică, 1970), iar pentru scurta guvernare legionară vom avea în vedere cartea lui Armin Heinen privind formele fascismului din România (Armin Heinen, Legiunea "Arhanghelul Mihail", mișcare socială și organizație politică: o contribuție la problema fascismului internațional, trad. din germană de Cornelia și Delia Esianu, București, Editura Humanitas, 2006).

Rezultatele scontate: Ne propunem să realizăm un studiu bine documentat privind învățământul preșcolar din România interbelică, incluzând atât aspectele definitorii acestui tip de instruire a copiilor, cât și baza legislativă a acestei instituții.

Valorificarea rezultatelor: Publicarea capitolelor în periodice academice recunoscute şi susţinerea de comunicări științifice, precum și posibilitatea continuării acestei teme într-un proiect mai amplu, care să includă și perioada regimului lui Dej și a lui Ceaușescu.

Colaborări în ţară: -

Colaborări în străinătate: -

Buget solicitat: Salariul pe doi ani și finanţarea, în măsura posibilităţilor bugetare, a deplasărilor pentru documentare în străinătate.

Alte subvenţii: -

1 Această colecție conține chiar un volum special dedicat problemei reunificării germane și care prezintă documente relevante emise de Cancelaria Federală în perioada 1989/90. Dokumente zur Deutschlandpolitik. Deutsche Einheit. Sonderedition aus den Akten des Bundeskanzleramtes 1989/90, Bearbeitet von Hanns Jürgen Küsters und Daniel Hofmann, München, R. Oldenbourg, 1998.