Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci
Japoniei împotriva Chinei şi ale Germaniei şi Italiei în
Yüklə 2,84 Mb.
|
Japoniei împotriva Chinei şi ale Germaniei şi Italiei în Europa: Acordurile de la Locarno; Agresiunea Japoniei în China; Eşecul Societăţii Naţiunilor în conflictul italo-abisinian şi agresiunea germană în zona renană; Criza central europeană din 1938, criza românească din 1939 Acordurile de la Locarno, octombrie 1925, au deschis Germaniei drumul spre Europa centrală şi răsăriteană: – Franţa şi-a luat angajament faţă de Germania să nu o atace niciodată pe frontiera sa vestică. – Germania s-a angajat faţă de Franţa şi Belgia să nu le atace pe frontiera care le separa. Acordurile de la Locarno, garantate de Marea Britanie şi Italia, asigurau astfel inviolabilitatea frontierelor dintre Germania, pe de o parte, Franţa şi Belgia, pe de altă parte. Nefăcând nici o referire la frontierele dintre Germania, Austria, Cehoslovacia, Polonia, frontiera răsăriteană a Germaniei rămăsese deschisă în sensul că statele limitrofe Germaniei la răsărit se aflau la discreţia politicii expansioniste a revanşismului acestei puteri. După această dată, politica expansionistă a Germaniei, susţinută, pe de o parte, de convenţiile şi tratatele secrete cu URSS şi, pe de altă parte, de conciliatorismul Angliei şi Franţei, a avut o sferă din ce în ce mai largă de acţiune. Securitatea statelor central- europene a devenit tot mai precară. Principalul aliat al acestora, Franţa, s-a degajat progresiv de micii săi aliaţi din Europa Centrală; astfel, tratatul de prietenie româno-francez din iunie 1926 se rezuma la declaraţii de bună intenţie fără nici un fel de angajament concret al Franţei în sprijinirea politică şi militară a României în caz de război. La fel, tratatele Franţei cu Cehoslovacia şi Polonia din aceeaşi perioadă au avut acelaşi caracter moral, teoretic. Paralel, penetraţia economică a Germaniei în Europa Centrală şi de Sud-Est s-a realizat în contextul în care complementaritatea economiilor agrare ale României şi Iugoslaviei pe de o parte şi economia industrială a Germaniei permitea celor două state central-europene să-şi plaseze surplusul de cereale în Germania în condiţii mult mai avantajoase decât în alte state occidentale. 313
La începutul deceniului al patrulea s-au produs primele acte de agresiune împotriva unor state suverane. În septembrie 1931, Japonia a atacat China, având ca obiectiv Manciuria, provincie foarte bogată în petrol, aur, fier. Societatea Naţiunilor nu a putut găsi o soluţie de rezolvare a conflictului, Japonia s-a retras din Societate în martie 1933. În noiembrie 1937, Conferinţa Pacificului de la Bruxelles n-a găsit nici o soluţie pentru rezolvarea crizei din China. Evocând „necesitatea” expansiunii sale economice şi politice, Italia a avut ca prim obiectiv Etiopia, singura ţară africană rămasă în afara împărţirilor coloniale la Conferinţa de Pace din 1919-1920. Profitând de un acord tacit al Franţei, Italia a invadat Etiopia în
a adoptat sancţiuni economice împotriva Italiei. În scurt timp însă, aceste sancţiuni au fost ridicate, marile puteri europene au recunoscut pe regele Italiei şi ca împărat al Etiopiei. În octombrie 1936 s-a constituit Axa Roma-Berlin – nucleul
În Europa s-a creat o zonă de conflict în martie 1936, când armata germană a ocupat zona demilitarizată a Renaniei, violând flagrant acordurile de la Locarno privind securitatea frontierelor Germaniei cu Franţa şi Belgia. Societatea Naţiunilor a rămas impasibilă, iar actul agresiv al Germaniei din martie 1936 este considerat ca momentul eşecului definitiv şi ireversibil al securităţii colective şi al Societăţii Naţiunilor. Ascensiunea şi afirmarea regimurilor de extremă dreaptă în Europa au stat la baza unui nou focar de război, reprezentat de internaţionalizarea
inaugurarea politicii de expansiune teritorială spre răsărit a Germaniei. Primul obiectiv a fost anexarea Austriei la Germania în martie
s-au limitat la o condamnare morală a agresiunii. Anexarea Austriei a însemnat însă agravarea majoră a situaţiei internaţionale a Cehoslovaciei, Poloniei şi României. În aprilie 1938, Germania şi-a expus revendicările teritoriale faţă de Cehoslovacia, şi anume zona Sudetă locuită majoritar de etnici germani. Hitler a dat asigurări Franţei şi Angliei că aceasta este ultima sa revendicare teritorială în Europa. Refuzul guvernului cehoslovac de a accepta cererile germane a fost admonestat dur de guvernele britanic şi francez care au făcut presiuni asupra guver- 314
nului de la Praga să cedeze Germaniei regiunea cerută. Ca urmare a acestor presiuni cu caracter ultimativ ale Franţei şi Marii Britanii, Germania şi-a atins scopul: la München, la 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au hotărât peste capul Cehoslovaciei şi fără consultarea guvernului său amputarea teritoriului său naţional în favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei. În timpul crizei cehoslovace, România a fost singurul stat care a sprijinit pe plan diplomatic, economic şi politic această ţară, lucru recunoscut de Praga. Urmare a crizei cehoslovace, dar şi a politicii de reprimare dură a Gărzii de fier – organizaţie de extremă dreaptă, agentură a Germaniei naziste, România a devenit, la rândul ei, victimă a expansiunii germane. Tratativele economice impuse de Germania României în contextul crizei cehoslovace, în noiembrie 1938, s-au desfăşurat într-o atmosferă progresiv tensionată, sfârşindu-se, ca urmare a ameninţării cu folosirea forţei, cu invadarea ţării, prin impunerea semnării, la 23 martie 1939, a
întreaga economie a României. Semnând acest tratat, guvernul român a considerat că a putut îndepărta pentru moment pericolul iminent al unei invazii germano-ungare; prevederile tratatului nu s-au pus în aplicare decât foarte târziu. Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 României şi Greciei şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au avut doar un caracter moral, teoretic şi nici o eficienţă practică. XIII, XIV. Războiul şi diplomaţia secretă la scară planetară.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial; Destrămarea României; Regimul de ocupaţie nazist, hortist, sovietic, japonez; Carta Atlanticului şi înţelegerile secrete interaliate de la Moscova, Teheran, Yalta, San Francisco; Fizionomia lumii postbelice; Începuturile războiului rece Tratatul de neagresiune sovieto-german dat publicităţii la 23 august 1939, semnat de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop 315
şi Molotov („pactul Ribbentrop-Molotov”) confirma baza raporturilor dintre cele două state constituită de tratatele anterioare din perioada 1922– 1931 care permiseseră Germaniei refacerea industriei sale de război şi reconstituirea capacităţilor militare în vederea războiului de expansiune teritorială; Protocolul adiţional secret anexat acestui tratat se referea la „problema definirii sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană” după cum urmează: Statele Baltice intrau în sfera de interes a URSS, frontiera nordică a Lituaniei reprezentând frontiera dintre sferele de interes ale URSS şi Germaniei. Polonia era împărţită între Germania şi URSS pe linia Narev- Vistula-San. URSS „îşi exprimă şi manifestă interesul pentru Basarabia”. Prin acest document, Germania a încălcat Tratatul de pace de la Versailles din 1939, acordurile de la Locarno, Pactul Societăţii Naţiunilor; URSS a încălcat Pactul Societăţii Naţiunilor, Convenţia de la Londra din iulie 1933 de definire a agresiunii şi a teritoriului.
Agresiunea germano-sovietică împotriva Poloniei şi declaraţia de război a Angliei şi Franţei din 3 septembrie adresată doar Germaniei nu au fost urmate de declanşarea unor operaţiuni militare propriu-zise pentru restabilirea independenţei Poloniei şi a celorlalte state invadate anterior de Germania şi aliaţii săi. Până în primăvara anului 1940, am avut de-a face cu un război de poziţie numit „războiul ciudat”. În aprilie 1940, Germania a declanşat ofensiva în vestul Europei, ocupând, pe rând, o serie de state; la 10 iunie a capitulat şi Franţa. În aceste condiţii, URSS a trecut la aplicarea înţelegerii cu Germania privind Basarabia, extinzându-şi însă pretenţiile teritoriale şi asupra
316
termen – limită ziua de 27 iunie. Refuzul guvernului român de a se supune a determinat Moscova să adreseze un al doilea ultimatum în noaptea de 27-28 iunie, cu termen – limită 28 iunie orele 12. Supus la presiuni ultimative şi din partea Germaniei, în condiţiile când conducerea armatei române estima că o rezistenţă armată nu poate fi susţinută cu atât mai mult, cu cât ea s-ar fi extins şi pe frontiera de sud şi pe cea de vest (cu Bulgaria, respectiv, Ungaria), guvernul de la Bucureşti a răspuns celui de-al doilea ultimatum sovietic în următorii termeni: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. De reţinut că acest răspuns al României la ultimatumurile sovietice a fost comunicat pe cale diplomatică tuturor guvernelor, în aceeaşi zi de 28 iunie 1940. Ocuparea Basarabiei de URSS prin forţă şi ameninţarea cu forţa şi fără ca armata română să se implice în vreun fel, cu alte cuvinte agresiunea sovietică împotriva României, a avut ca urmare: pe plan intern – adâncirea crizei politice şi creşterea nemulţumirii populaţiei, a armatei; pe plan extern – continuarea procesului de mutilare teritorială. La 30 august 1940, printr-o decizie luată de Germania şi Italia la Viena, partea de nord-vest a Transilvaniei a fost anexată de Ungaria. În aceeaşi vreme, sudul Dobrogei (Cadrilaterul, judeţele Durostor şi Caliacra) a fost anexat de Bulgaria. Urmările imediate ale acestor tragice evenimente au fost: abdicarea regelui Carol al II-lea, considerat principal responsabil pentru dezmembrarea ţării, şi declanşarea unor mari acţiuni de protest în toată ţara contra cedărilor teritoriale; au urmat proclamarea „statului naţional-legionar” sub conducerea generalului Ion Antonescu – ce se va intitula „conducător” al României –, şi intrarea ţării în sfera alianţei cu Germania. În decembrie 1940 s-a semnat la Berlin Pactul Tripartit de către Germania, Italia şi Japonia, la care urma să adere şi URSS. El prevedea împărţirea lumii între aceste puteri. Concomitent, relaţiile sovieto-germane au început să se deterioreze; în decembrie 1940, Hitler stabilea pentru iunie 1941 atacarea URSS (planul Barbarossa); în mai 1941, Stalin stabilea planul operativ de atacare a Germaniei. 317
După ce şi-a asigurat spatele frontului în vest (capitularea Franţei, înfrângerea Angliei), Hitler a declanşat la 22 iunie 1941 „războiulfulger” contra URSS. În realitate, ambele puteri urmăreau dominaţia mondială. Regimul de ocupaţie instituit de Germania, URSS, Ungaria, Japonia în teritoriile anexate a avut trăsături comune: exploatarea şi jefuirea bogăţiilor solului şi subsolului; încălcarea flagrantă a drepturilor omului prin: privarea de libertate, masacre, arestări, jafuri, deportări, distrugeri ale patrimoniilor naţionale, deznaţionalizare, pogromuri; exterminarea fizică a anumitor etnii – evrei, polonezi, ţigani, ruşi, români, tătari, armeni, ca şi a tuturor adversarilor politici, de orice culoare. Toate acestea au adus prejudicii incomensurabile umanităţii, civilizaţiei; dacă cei învinşi în război, în primul rând Germania, au plătit într-o măsură aceste dezastre, cei aflaţi în tabăra învingătorilor s-au erijat în „judecători”; a fost de exemplu, cazul lui Stalin, ale cărui crime împotriva umanităţii n-au fost cu nimic mai prejos decât cele ale lui Hitler. Se adaugă la acestea contribuţia directă şi indirectă a liderilor politici ai SUA şi Marii Britanii, care au împărţit cu Stalin sferele de dominaţie şi influenţă în Europa şi alte continente, lăsând sub ocupaţia regimului totalitar sovietic zeci de naţiuni şi state. S-au încălcat astfel principiile dreptului internaţional, drepturile elementare ale omului, nenumărate tratate şi acorduri internaţionale:
Francisc-Delano Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill la 14 august 1941; URSS a aderat la 24 septembrie acelaşi an, alături de alte 23 de state. Semnatarii precizau că: – „ţările lor nu aspiră la achiziţii teritoriale”, – se angajau să nu accepte „nici o schimbare teritorială care nu va respecta dorinţa liber exprimată de popoarele interesate”, – „să respecte dreptul popoarelor de a-şi alege forma de guvernare pe care o doresc”, – „să restabilească libertatea acelor popoare care au fost private de aceasta prin forţă”. • În completare, la 1 ianuarie 1942 s-a semnat la Washington, de către SUA, Marea Britanie, URSS şi China, Declaraţia Naţiunilor
318
Atlanticului, acest document preciza decizia fermă de „a crea o ordine internaţională bazată pe principiile dreptului păcii, securităţii, bunăstării şi securităţii generale a omenirii”. Contrar acestor generoase principii, s-a desfăşurat pe scară largă diplomaţia secretă, care, în final, a anulat prevederile documentelor sus-amintite. În condiţiile deteriorării relaţiilor cu Germania, Stalin a deschis negocierile secrete cu noii săi aliaţi pentru a obţine avantaje teritoriale şi politice: în decembrie 1941, URSS a prezentat guvernului britanic
de britanici, revendicările sovietice au fost înscrise într-un tratat secret bilateral a cărui semnare nu s-a realizat din cauza opoziţiei SUA. Conferinţele interaliate de la Moscova – octombrie 1943, Teheran – noiembrie-decembrie 1943, au culminat cu înţelegerile Churchill-Stalin de la Moscova – octombrie 1944, când s-au stabilit „procentele” privind influenţa şi dominaţia în Europa centrală şi de sud-est: România: Rusia – 90 %, alţii 10% Grecia: Marea Britanie şi SUA – 90 %, alţii 10% Iugoslavia: 50 % – 50% Ungaria: 50 % – 50% Bulgaria: Rusia – 75 %, alţii 25%. Conferinţa de la Yalta s-a referit la reglementarea problemelor germană şi poloneză. Organizaţia Naţiunilor Unite s-a constituit la Conferinţa de la San Francisco din aprilie 1945, când se adoptă şi Carta ONU. În baza prevederilor acestui document, organizarea postbelică a lumii a fost stabilită în principal în funcţie de interesele celor trei mari puteri victorioase în război; înţelegerile secrete din anii 1941-1945 au fost respectate întocmai şi ele s-au reflectat în tratatele de pace semnate cu statele învinse în 1947. O dată cu sfârşitul războiului, au apărut şi s-au adâncit disensiunile dintre foştii aliaţi, determinate în principal de rivalităţi politice, interese economice şi strategico-militare. La 4 aprilie 1949 s-a constituit Tratatul Atlanticului de Nord, cu obiectiv declarat asigurarea securităţii statelor membre. 319 Răspunsul URSS la aceasta a fost crearea, în 1955, a Pactului de la Varşovia, după ce URSS şi statele satelite creaseră CAER – organizaţie vizând integrarea economică. Rivalitatea dintre cele două blocuri militare, dominate, unul, de forţa SUA, celălalt de forţa URSS, a creat o situaţie tensionată în lume, marcată de numeroase conflicte militare, crize diplomatice şi politice.
1. Moisuc Viorica, Istoria relaţiilor internaţionale – până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Moisuc Viorica, Premisele izolării politice a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 3. Năstase Adrian, Nicolae Titulescu – contemporanul nostru, Editura Metropol, Bucureşti, 1995. 4. Titulescu Nicolae, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995. 252
INTRODUCERE ÎN POLITICI COMERCIALE ŞI COMERŢ INTERNAŢIONAL Prof. univ. dr. OCTAVIAN GH. BOTEZ Lector univ. dr. MĂDĂLINA MILITARU
– Însuşirea de către studenţi a principalelor concepte, principii şi instrumente de politică comercială externă a statelor şi a direcţiilor de bază în activitatea organizaţiilor cu vocaţie universală în domeniul politicilor comerciale; – Cunoaşterea componentelor şi instrumentelor de politică comercială externă a României şi căpătarea de deprinderi de utilizare a tarifului vamal de import, de aplicare a unor măsuri de apărare comercială, precum şi de promovare şi stimulare a exportului; – Familiarizarea studenţilor cu problematica în domeniul comerţului internaţional cu bunuri şi servicii, precum şi cu dinamica, structura şi principalele curente de schimburi; – Iniţierea studenţilor în tehnicile de bază ale analizei evoluţiei exportului şi importului României, precum şi a orientării geografice spre partenerii comerciali, îndeosebi din Uniunea Europeană. PARTEA I
COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI COMERŢUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI I. COMERŢUL INTERNAŢIONAL CU BUNURI (MĂRFURI) ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA Mediul economic şi comercial internaţional, după cel de-al doilea război mondial, a înregistrat numeroase şi importante mutaţii, datorită dezvoltării forţelor de producţie, cu prioritate a industriei, în mai multe state ale lumii, chiar dacă acest lucru a avut loc în mod inegal. Dintre fenomenele cele mai reprezentative desfăşurate în ultimii 50 ani se detaşează prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe harta 253
lumii a circa 150 de noi state, îndeosebi în Africa şi Asia. Totodată, au avut loc revoluţia tehnico-ştiinţifică şi trecerea la era informaţională, accentuarea interdependenţelor economice dintre state, urmare a specializării şi cooperării rezultate pe baza diviziunii internaţionale a muncii şi a apariţiei procesului de integrare economică, precum şi accentuarea rolului societăţilor transnaţionale în economia, exportul şi importul mondial. A crescut importanţa organizaţiilor internaţionale având vocaţie universală, cu profil financiar, bancar şi comercial, şi a procesului de globalizare, dar, totodată, s-au adâncit discrepanţele în ceea ce priveşte nivelul de trai al populaţiei din cele aproape 200 de state ale lumii, din care mai mult de jumătate se află sub pragul sărăciei. 1. Evoluţia valorii comerţului internaţional cu bunuri (mărfuri) în perioada 1950-1998 O succintă retrospectivă a evoluţiei volumului valoric al comerţului internaţional în prima parte a secolului XX – cu suişuri şi coborâşuri deosebite, de la 33,1 miliarde dolari SUA în anul 1900 la 117,2 miliarde dolari în anul 1920, pentru ca în anul 1940 să fie de numai 41,6 miliarde dolari SUA – permite să se remarce contrastul acestei evoluţii cu creşterea constantă a volumului valoric al comerţului internaţional în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Pentru a putea înţelege mai bine evoluţia valorică a comerţului internaţional, în perioada postbelică, fenomenele produse în timpul ultimei jumătăţi de veac, menţionăm cele două şocuri petroliere din anii ’70, crizele economice ciclice din primii ani ai deceniilor opt, nouă şi zece, precum şi reformele ce au avut loc în anii ’90 în ţările europene foste socialiste, aflate în proces de tranziţie. Yüklə 2,84 Mb. Dostları ilə paylaş:
|