Tratatele sunt înţelegeri internaţionale între una sau mai multe
Părţi şi se referă la reglementări de natură politică, religioasă, economică,
culturală etc. Printre cele mai vechi acte cu caracter internaţional
se numără o inscripţie din mileniul trei î.Hr. descoperită în
Chaldeea şi care se referă la trasarea unei frontiere. Din secolul XV î.Hr.
datează un tratat de alianţă între regele Babilonului şi faraonul Egiptului,
scris pe cărămizi arse. În antichitatea greacă şi romană, tratatele
politice, militare etc. erau documente uzuale care reglementau relaţiile
între state. Încheierea unui tratat cuprindea ca element esenţial în acea
perioadă depunerea jurământului; acest lucru se făcea după anumite
ritualuri.
Statutul politico-juridic al Principatelor Române în epoca
medievală a fost consacrat în documente speciale emanate de la
Cancelaria Porţii otomane prin care Sultanul acorda unele privilegii
Principatelor, în schimbul cărora acestea intrau sub suzeranitatea Porţii,
păstrându-şi autonomia internă; aceste acte se numeau capitulaţii. La
începutul secolului XV, Mircea cel Bătrân, şi, la sfârşitul aceluiaşi
secol, Ştefan cel Mare au hotărât să accepte statutul de vasali ai
Imperiului otoman, în condiţiile în care numeroasele războaie purtate
cu turcii secătuiseră capacitatea economică şi militară a voievodatelor,
304
în timp ce puterea otomană era în plină ascensiune (în 1453, capitala
Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopolul, fusese cucerită de
turci). În schimbul protecţiei otomane, Moldova plătea, la sfârşitul
secolului XV, 4000 de ducaţi, iar Ţara Românească, 6000 de ducaţi.
Reînnoite de mai multe ori, atât pentru Ţara Românească cât şi pentru
Moldova, capitulaţiile au constituit documentele fundamentale care
au fixat statutul politico-juridic al Ţărilor Române până în 1878, când
s-a cucerit independenţa de stat în urma războiului româno-ruso-turc.
O precizare foarte importantă este aceea că Poarta, în calitate de
suzerană, nu avea nici un drept de a dispune de teritoriul Principatelor,
ci, dimpotrivă, avea obligaţia de a respecta status-quo-ul teritorial
al acestora şi de a-l apăra în faţa unor agresiuni externe, a planurilor
de cotropire din partea indiferent cărei puteri. În pofida acestor
angajamente înscrise în capitulaţii, Poarta otomană a acceptat cererea
Austriei de a anexa partea de nord a Moldovei („Ţara de sus”); în mai
1775, înţelegerea austro-otomană s-a perfectat cu ajutorul Rusiei prin
Convenţia de la Constantinopol. Dată fiind, pe de o parte, violarea
de către Poartă a capitulaţiilor, pe de altă parte, caracterul de forţă şi
dictat pe care l-a avut această decizie, ea a fost nulă şi neavenită din
capul locului. La începutul secolul XIX, Poarta a încălcat din nou,
flagrant, capitulaţiile, cedând Rusiei partea de răsărit a Moldovei,
cuprinsă între Nistru şi Prut; tranzacţia ruso-otomană s-a înscris în
tratatul de pace de la Bucureşti, în mai 1812. Ca şi în cazul
precedent, acest tratat a fost nul şi neavenit din capul locului.
Prevederile tratatelor din 1775 şi 1812 au fost aplicate prin forţă şi
teroare asupra naţiunii române din aceste teritorii, mai bine de o sută
de ani.
Realizarea unui tratat, indiferent de natura lui – economic, politic,
militar etc. – cu caracter bilateral sau multilateral, trece prin mai
multe etape, din faza de intenţie, propunere, până în momentul aplicării
sale. Aceste etape sunt:
– Negocierea: persoanele desemnate să încheie tratatul se întâlnesc,
discută şi se pun de acord asupra conţinutului, formei de redactare,
termenilor, ţinând cont şi de prevederile constituţiilor statelor în
cauză. Negocierile pot fi verbale sau scrise, în foarte rare cazuri sunt
publice. Statele ce negociază tratatul se numesc „Părţi contractante”;
textul tratatului se împarte în părţi, secţiuni, capitole, articole, paragrafe,
alineate. Pot exista una sau mai multe anexe; de regulă, tratatele
sunt publice, ca şi anexele lor. Nu rareori, tratatele în întregime, sau
anexele au avut caracter secret, dat fiind conţinutul lor (exemplu:
tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 a avut un
305
Protocol adiţional secret privitor la împărţirea sferelor de influenţă şi
dominaţie între cele două puteri în Europa centrală şi de răsărit:
Basarabia a intrat în sfera de dominaţie sovietică).
– Parafarea este punerea de acord în scris a reprezentanţilor
Părţilor Contractante privind fiecare articol în parte. Dacă există dezacorduri
asupra unor articole, ele se renegociază, găsindu-se forma şi
redactarea reciproc convenabilă.
– Semnarea textului tratatului şi a anexelor sale revine unor
persoane special desemnate de şeful statului. De multe ori, tratatele
mai importante sunt semnate chiar de şefii de state.
– Ratificarea reprezintă acceptarea şi aprobarea de către
Corpurile legiuitoare, prin vot, a tratatului semnat, cu toate anexele sale.
– Promulgarea tratatului este acceptarea şi semnarea de către şeful
statului a tratatului ratificat, care este apoi publicat în „Monitorul Oficial”.
– Schimbul instrumentelor de ratificare are loc între statele –
Părţi Contractante după încheierea întregii proceduri mai sus amintite.
În cazul tratatelor secrete nu mai au loc ratificarea, promulgarea,
publicarea etc.
– Aplicarea tratatelor şi limita lor în timp sunt specificate în
textul propriu-zis. La împlinirea limitei de timp, tratatele pot fi prelungite
sau pot să-şi înceteze valabilitatea prin acordul Părţilor. Tratatele
pot fi denunţate unilateral dacă se consideră că au fost violate
sau din diferite alte motive.
– Rezerva la tratat reprezintă notificarea făcută de o Parte sau
mai multe Părţi Contractante celorlalte Părţi, anunţând că nu se supun
unora dintre obligaţiile înscrise în tratat (exemplu: la semnarea
Pactului Balcanic, în februarie 1934, Turcia a făcut rezerva că nu va
participa la un război contra URSS). Rezervele pot fi cuprinse în
anexe secrete.
– Sancţiunile sunt măsurile asiguratorii pentru îndeplinirea tratatului
şi pedepsirea celor care violează tratatul. Ele sunt cuprinse în
tratat. De-a lungul secolelor, sancţiunile s-au concretizat în diferite
forme: pedeapsa cu moartea, luarea de ostatici, excluderea din comunitate,
blocada economică, acţiune militară de pedepsire etc.
IV. Principii de organizare politică a lumii în „secolul naţionalităţilor”:
Politica „echilibrului de forţe” şi a compensaţiilor”,
interesele româneşti; Centrul şi Sud-Estul Europei, zonă a confruntărilor
marilor puteri. România în cadrul acestor confruntări
Organizarea politică a lumii a constituit din cele mai vechi
timpuri o preocupare de cea mai mare importanţă a gânditorilor, dar şi
306
a oamenilor politici. Revoluţia Franceză din 1789 a adus elemente noi,
progresiste în această materie; a fost recunoscut dreptul popoarelor, al
naţiunilor de a dispune liber de teritoriul lor.
În 1815 s-a creat Sfânta Alianţă, organizaţie politică formată
din marile imperii europene, care şi-a propus o formulă de organizare
a lumii în conformitate cu interesele politice şi militare ale acestora;
Sf. Alianţă a devenit „jandarmul” Europei, acţionând pentru anihilarea
mişcărilor de eliberare naţională, tot mai frecvente după 1830. Puternicele
răscoale şi revoluţii din Spania, Grecia, Italia, Franţa, Polonia,
Principatele Române au fost înfrânte de armatele austriece, ruse, otomane,
instrumente de acţiune a imperiilor făcând parte din amintita alianţă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, imperativul acceptării
drepturilor naţiunilor la autodeterminare a devenit o problemă
europeană; susţinătorul ei a fost împăratul Napoleon al III-lea al
Franţei. Congresul de pace de la Paris din 1856, precum şi Convenţia
de la Paris din 1858 au dat câştig de cauză acestor idei. În contextul
amintit, s-au realizat unitatea statală a României – unirea Moldovei cu
Ţara Românească în 1859 –, unitatea Italiei, unificarea Germaniei.
În ultimul sfert al veacului al XIX-lea, zona balcanică a fost
zguduită de puternice mişcări sociale şi naţionale împotriva dominaţiei
otomane şi austriece. Imperiul otoman, aflat în plină decădere politică
şi militară, nu mai putea ţine în frâu mişcările naţionale, din ce în ce
mai ample. România, Serbia şi Muntenegru şi-au câştigat independenţa
în 1877-1878, în dauna Imperiului Otoman. Rusia şi-a extins
influenţa în zona balcanică şi dunăreană, preluând de la România
Sudul Basarabiei, posesiune care-i dădea acces la gurile Dunării.
La începutul secolului al XX-lea, contradicţiile în zona balcanică
între popoarele dominate de Imperiul otoman şi acesta din urmă, la
care se adăugau contradicţiile dintre marile imperii pentru dominaţie şi
influenţă în Balcani, au cauzat cele două războaie balcanice, din 1912
şi 1913. Pacea de la Bucureşti din 1913, care a încheiat aceste războaie,
a rezolvat problemele frontierelor balcanice fără nici un amestec
al marilor puteri.
V. Triumful principiului naţionalităţilor (1918-1920) – fundament
al organizării politico-teritoriale a lumii: Documente
programatice; state noi pe ruinele imperiilor prăbuşite; statul
naţional unitar România; confirmarea noilor realităţi în tratatele de
pace; prima organizaţie mondială a naţiunilor şi principiile sale
Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca fundament al noii
organizări a lumii de către puterile Aliate şi Asociate (Franţa, Anglia,
Rusia, SUA) în anii primului război mondial.
307
Cele mai importante documente programatice care au ridicat la
rang de normă internaţională acest principiu, au fost:
– Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2-15 noiembrie
1917) dată la Petrograd recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor la
autodeterminare şi formarea de state independente.
– Cele patrusprezece puncte ale Preşedintelui Statelor Unite ale
Americii, W. Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), care proclamau
drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente;
în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, prevedeau
doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat
la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale libere
şi independente.
În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria s-au
pronunţat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare
(Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie
1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918).
În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării
luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe
ruinele imperiilor destrămate german, austro-ungar şi rus, state noi:
– octombrie-noiembrie 1918, Republica Cehoslovacă independentă
în frunte cu Thomas Masaryk;
– noiembrie-decembrie 1918, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor
cu regele Alexandru I Karagheorghevici;
– noiembrie 1918 Republica Polonia în frunte cu preşedintele
Joseph Pilsudsky;
– octombrie-noiembrie 1918 Letonia, Estonia şi Lituania;
– 1918 România:
– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România
– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România
– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România
Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920 a recunoscut pe
plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:
– Tratatul de pace cu Germania, iunie 1919, Versailles, a recunoscut
statele baltice şi Polonia;
308
– Tratatul de pace cu Austria, septembrie 1919, Saint-Germain a
recunoscut existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria –
stat naţional;
– Tratatul de pace cu Bulgaria, noiembrie 1920, Neuilly-sur-
Seine, reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la
Bucureşti);
– Tratatul de pace cu Ungaria, 4 iunie 1920, Trianon, a recunoscut
unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum
şi Ungaria – stat naţional;
– Tratatul de pace cu Turcia, august 1920, Sèvres, obliga Turcia
să recunoască frontierele statelor central-europene conform tratatelor
de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;
– Tratatul frontierelor, august 1920, a definit trasarea frontierelor
dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;
– Tratatul de la Paris, 28 octombrie 1920, semnat de România,
pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte,
a recunoscut unirea Basarabiei cu România;
– Tratatul de pace cu Turcia, iulie 1923, Lausanne – marile
puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman,
s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe
mişcări naţionaliste în zonă.
În ianuarie 1919 ia fiinţă Societatea Naţiunilor, prima organizaţie
internaţională a naţiunilor; România a fost membră fondatoare.
Principii ale Pactului Societăţii Naţiunilor:
– garanţia respectării şi menţinerii integrităţii teritoriale şi a
independenţei politice a tuturor membrilor societăţii;
– sancţiuni aplicate statelor care nu respectau prevederile pactului:
sancţiuni economice, sancţiuni militare, excluderea din societate,
reexaminarea tratatelor devenite inaplicabile.
VI. Organizarea păcii şi securităţii generale după primul
război mondial: Consideraţii generale; Protocolul de la Geneva,
poziţia diplomaţiei româneşti; Conferinţa de la Genova şi revenirea
la diplomaţia secretă; conferinţele de la Londra şi politica
de appeasement; Conferinţa dezarmării; Pactul de la Paris;
proiectul lui Aristide Briand de Uniune Europeană; Convenţia de
la Londra de definire a agresorului şi teritoriului, interese româneşti.
După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici
în Europa:
309
– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a
ordinii teritoriale confirmate de acestea; promovau această politică
Franţa şi statele succesoare ale marilor imperii dispărute din Centrul şi
Sud-Estul Europei;
– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare
a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică;
această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria,
Italia, Bulgaria.
Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste
două tendinţe şi politici.
Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de
pace şi crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale
diplomatică:
– Protocolul de la Geneva 1923 proclama războiul de agresiune
ca infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind
calificat crimă internaţională
– Conferinţa de la Genova, aprilie 1922, a încercat să găsească
soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene; paralel, Rusia
Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la
Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară
între cele două state revizioniste;
– Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un
plan de refacere a economiei germane: planul Dawes, care în fapt a
însemnat ştergerea datoriilor de război ale acestui stat şi inaugurarea
politicii de „appeasement”, adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării
în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles;
– Conferinţa dezarmării, iniţiată în 1925, şi-a prelungit activitatea
până în preajma celui de-al doilea război mondial, fără să-şi
atingă scopul. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea
politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat
drepturi egale de înarmare cu celelalte state. România a gestionat capitolul
dezarmării morale, care prevedea ca toate statele să introducă în
legislaţia proprie reprimarea delictului de propagandă în favoarea războiului,
precum şi a pregătirii agresiunii armate împotriva unui stat
străin. România a fost primul stat care a introdus în Codul său penal
delictul de propagandă în favoarea războiului;
– Pactul de la Paris (Briand – Kellogg), iunie 1928: a condamnat
recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale
şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională
şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact
310
(inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă
apărare.
– Proiectul de Uniune Europeană al lui Aristide Briand, iulie
1929, Paris, propunea realizarea unui pact general-european de colaborare
economică între state; nu a fost acceptat, majoritatea statelor
temându-se să nu le fie ştirbită suveranitatea.
– Convenţia de la Londra de definire a agresiunii şi a
teritoriului, 3-4 iulie 1933, între Afganistan, Estonia, Letonia, Persia,
România, Turcia, Cehoslovacia şi URSS, interzicea orice agresiune şi
proclama dreptul egal al statelor la independenţă, securitate şi integritate
teritorială, definind agresiunea ca act de război cu sau fără declaraţie,
atacarea cu forţe terestre, navale, aeriene, blocada navală, ajutor
dat bandelor înarmate care atacă un stat etc. Teritoriul unui stat
era definit ca acel teritoriu pe care „un stat îşi exercită în fapt autoritatea”.
VII, VIII, IX. Securitatea regională în centrul şi sud-estul
Europei, în Europa de Nord şi de Răsărit, pe continentul
american: Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică; Uniunea
belgo-luxemburgheză; Antanta Baltică; Pactul Saavedra-Lamas
Conceptul de securitate regională îşi are originile în carenţele
Pactului Societăţii Naţiunilor în ceea ce priveşte asigurarea securităţii,
independenţei şi suveranităţii tuturor statelor, îndeosebi a celor mici
şi mijlocii în faţa pericolelor ce se profilau din partea statelor revanşiste
şi revizioniste.
Ca răspuns la politica Ungariei vizând reanexarea fostelor sale
posesiuni, politică materializată în acţiuni politice, diplomatice, dar şi
subversive, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia au încheiat în
1920-1921 tratate bilaterale cu text identic prin care se angajau să-şi
dea ajutor reciproc politic şi militar în cazul unei agresiuni neprovocate
din partea Ungariei. România a semnat un tratat bilateral şi cu Polonia
în martie 1921 prin care cele două state îşi acordau reciproc ajutor
militar în cazul unei agresiuni neprovocate din partea URSS.
Alianţa dintre România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, denumită
Mica Înţelegere, s-a afirmat ca un factor de pace şi stabilitate în
centrul Europei, în spiritul Pactului Societăţii Naţiunilor; ea a avut un
caracter defensiv şi antirevizionist.
În februarie 1933, la Geneva, s-a adoptat Pactul de organizare a
Micii Înţelegeri „din necesitatea de a organiza pacea şi de a intensifica
raporturile economice cu toate statele din Europa Centrală”; alianţa s-a
311
transformat într-o „organizaţie internaţională unificată deschisă eventual
şi altor state”.
Înţelegerea Balcanică a fost creată în februarie 1934, prin semnarea
la Atena a Pactului Balcanic de către România, Grecia, Turcia
şi Iugoslavia.
Pactul nu era „îndreptat împotriva nici unei puteri, scopul său
era de a garanta securitatea frontierelor balcanice împotriva oricărei
agresiuni din partea unui stat balcanic”; se specifica faptul că ordinea
teritorială din Balcani „este definitivă”: Pactul Balcanic proclama ca
fundament al său formula de definiţie a agresiunii şi a teritoriului
adoptată de Convenţia de la Londra din 3-4 iulie 1933. Bulgaria şi
Albania, state revizioniste, n-au aderat la Pactul de la Atena pentru că:
1) urmăreau revizuirea şi nu menţinerea frontiereler balcanice;
2) nu semnaseră Convenţia de la Londra din iulie 1933.
Înţelegerea Balcanică a fost un instrument eficient pentru apărarea
păcii în zona geografică sud-est europeană şi, conexată cu Mica
Înţelegere, contribuia la consolidarea securităţii în centrul şi răsăritul
Europei.
Uniunea belgo-luxemburgheză, iulie 1921, a prevăzut colaborarea
şi integrarea economică dintre Belgia şi Ducatul de Luxemburg
pe o lungă perioadă de timp. În decembrie 1930, la Oslo, cei doi aliaţi
au semnat împreună cu Danemarca, Islanda, Norvegia şi Suedia o
convenţie de apropiere economică ce prevedea înlăturarea barierelor
vamale, dezvoltarea comerţului, colaborarea pe tărâm industrial.
Antanta Baltică, decembrie 1931, Tallin, constituită între cele
trei ţări baltice, şi-a propus să consolideze pacea şi securitatea în zona
lor geografică ameninţată de planurile revizioniste ale URSS şi
Poloniei şi să dezvolte colaborarea cu statele vecine.
Proiectul Pactului Oriental de securitate, 1934, s-a datorat
unei propuneri franceze (Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei,
şi Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic), care prevedea o
alianţă politică şi militară între Franţa, URSS, Belgia, Polonia şi
Cehoslovacia pentru consolidarea păcii şi securităţii în răsăritul
Europei, pact în care se plănuia a fi atrasă şi Germania. Proiectul a
eşuat în urma asasinării de către terorismul internaţional, la Marsilia,
în octombrie 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei şi ministrului
Louis Barthou.
Pactul Saavedra-Lamas contra războiului, octombrie 1933, s-a
datorat unui proiect propus de Argentina la care au aderat Brazilia,
Chile şi Peru, Bolivia şi Paraguay. Pactul condamna războiul „ca
312
instrument de politică naţională” şi nu recunoştea achiziţiile teritoriale
făcute „prin război sau ameninţare cu război”. La acest pact au aderat
şi statele Micii Înţelegeri.
X, XI, XII. Eşecul politicii de securitate colectivă. Agresiunile
Dostları ilə paylaş: |