Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci

Harta politică a lumii din Antichitate până în 1642

(începutul istoriei moderne)

În Antichitate se conturează relativ bine, fără a avea frontiere

precise, cu excepţia unor sectoare, o serie de imperii: imperiul chinez

(cel mai vechi); imperiul indian; imperiul persan; imperiul egiptean;

imperiul roman.

Toate acestea se axau pe bazinele unor mari fluvii sau mări.

Migraţiile popoarelor din secolele III-X modifică harta politică a

Europei şi a altor continente. Marile descoperiri geografice favorizează

formarea imperiilor coloniale africane.

Specifice secolului al XV-lea şi Renaşterii sunt diverse tendinţe:

statele mari (imperiile, cnezatele, regatele, hanatele, califatele) îşi extind

sferele de influenţă; afirmarea identităţii naţionale a statelor mici;

conflicte generate de cauze multiple.

Harta politică a lumii în perioada modernă (1642-1914)

– În feudalismul timpuriu, imperiile spaniol, francez, englez şi

olandez vor da navigatori iscusiţi care vor contribui la marile descoperiri

geografice; aceştia pun bazele formării statelor americane.

– Unele ţări europene se transformă în mari imperii coloniale

(imperiul britanic, imperiul francez şi cel olandez); datorită concurenţei

şi războaielor dintre imperii apar multe modificări de graniţe, au loc

decăderea unora şi ridicarea altora, împărţirea sau conturarea unor ţări.

– Între secolele XIV-XVII se formează şi se extinde Imperiul Otoman.

– După Pacea din Westfalia (1648), câteva mari imperii (regate)

dominau Europa: Regatul Franţei, Regatul Spaniei, Regatul Angliei,

431

Imperiul Rus, Lituania, Ucraina, Imperiul Romano-German şi Imperiul

Otoman.

– În 1789, în Europa, au loc: expansiunea Imperiului Rus spre

Marea Neagră, Europa Centrală, Asia Centrală şi Caucaz; în nord se

formează Regatul Danemarcei şi Norvegiei; în Europa Centrală, Regatul

Prusiei.

– În preajma anului 1700 existau conturate câteva state şi în Africa:

Etiopia, Benin, Dahomey, Rwanda ş.a., iar în Asia: Persia, Cambodgia,

Vietnam, Imperiul Chinez, Imperiul Nipon.

– În America, statele independente apar mai târziu: SUA (1776),

Mexic (1821), Canada (1867), iar în America Latină, după 1800 se

nasc statele existente azi, începând cu: Haiti (1804), Venezuela (1811),

Argentina (1810), Chile (1810), Peru (1821), Brazilia (1822) şi terminând

cu Cuba 1898).

– În Europa, începutul secolului al XIX-lea este dominat de

expansiunea Imperiului Francez (care anexează Confederaţia Rinului,

Regatul Italiei, Republica Helvetică, Statul Papal, Regatul Neapolului,

Olanda, Marele Ducat al Varşoviei şi Provinciile Ilirice).

– Congresul de la Viena (1815) consfinţeşte alte realităţi politice:

expansiunea Rusiei în defavoarea Finlandei, Poloniei şi Moldovei,

autonomia Serbiei faţă de Imperiul Otoman, consolidarea Ţărilor de

Jos, desprinderea Danemarcei din Regatul comun cu Norvegia şi formarea

Regatului Suedo-Norvegian.

– Revoluţiile burgheze din 1848-1849 au accentuat tendinţele de

dezintegrare a imperiilor Otoman, Austro-Ungar, au stimulat sentimentele

naţionale şi au modelat sferele de influenţă ale marilor puteri.

– Se realizează Unirea Principatelor Române (1859) şi se obţine

independenţa ţării faţă de turci (1877), se parcurg etapele unificării

Germaniei, se realizează unificarea Italiei, iar în urma războaielor balcanice

(Pacea de la Bucureşti, 1913), România obţine Cadrilaterul,

Bulgaria, sudul Rumeliei, Serbia, cea mai mare parte a Macedoniei,

Grecia, teritoriul de la Ianina la Salonia şi Kavala, iar Albania devine

independentă.

– Spre finele secolului al XIX-lea, Asia Orientală era în sferele de

influenţă rusă, britanică, franceză, germană, japoneză şi olandeză; cele

mai mari posesiuni africane erau cele franceze, se reduce dominaţia

spaniolă şi portugheză în America Centrală şi de Sud şi a Imperiului

Otoman în Europa, se acumulează tensiuni între marile puteri şi apare

tendinţa de reîmpărţire a lumii (Africii, Americii Latine, Asiei) de către

puterile europene şi, ulterior, SUA, Japonia şi Rusia.

432

Harta politică a lumii în perioada interbelică

În Europa, după primul război mondial au loc:

– dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, formarea României,

Austriei şi Ungariei (ca state naţionale unitare), Iugoslaviei şi Cehoslovaciei

(state federale);

– instaurarea comunismului în Rusia;

– SUA devine o mare putere;

– reaşezarea hărţii politice prin „jocul de interese” al marilor

puteri în Africa, Asia şi America Latină;

– apariţia fascismului în Italia şi Germania, anexarea de către

hitlerişti a Austriei, Cehoslovaciei, invazia Poloniei (împărţirea acesteia

între Germania hitleristă şi fosta URSS);

– începutul celui de-al doilea război mondial (1939);

– fosta URSS ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul

Herţa, iar Ungaria horthistă, partea de nord-vest a Transilvaniei (1940).

În perioada interbelică, harta lumii cuprindea 72 de state independente:

Europa – 32; Asia – 12; America – 22; Africa – 4; Oceania – 2.

2/3 din populaţia Terrei trăia în colonii şi semicolonii.

Harta politică a lumii după cel de-al doilea război mondial

– se destramă vechile imperii coloniale şi numeroase ţări din

Africa, Asia de Est, Sud-Vest, din Caraibe şi Oceania devin independente

politic;

– se formează sistemul comunist euro-asiatic şi al Cubei;

– creşte influenţa fostei URSS în Asia de Est, Sud-Est, Africa şi

America Latină;

– România, ca şi alte state central şi est-europene, a fost lăsată în

sfera de influenţă sovietică;

– Germania a fost împărţită între puterile care au câştigat războiul;

– creşte influenţa SUA în Europa de Vest, Asia de Est, America

Centrală şi de Sud;

– conflicte militare în Indochina, Vietnam, Coreea, Afganistan,

între Israel şi ţările arabe;

– apare fenomenul de „bipolaritate mondială”;

– ascensiunea economică a Germaniei şi Japoniei.

În Asia, numărul statelor independente, în 1991, ajunsese la 45,

în Africa, la 53 (în anul 1993), în America la 35 (20 în America

Centrală, 12 în America de Sud şi 3 în America de Nord), în Oceania 14.

433

Harta politică a lumii după 1989

Are loc dezintegrarea sistemului comunist şi, ca urmare:

– reunificarea Germaniei;

– înlăturarea comunismului în ţările central şi est-europene;

– dispariţia de facto a URSS, desprinderea şi obţinerea independenţei

de către fostele republici sovietice (1990-1992);

– dezmembrarea Cehoslovaciei, rezultând, în 1993, statele independente

Cehia şi Slovacia;

– dezmembrarea Iugoslaviei (formându-se Croaţia, Slovenia şi

Macedonia în 1991, Bosnia şi Herţegovina în 1992, iar în locul fostei

Iugoslavii se formează, în 2002, Serbia-Muntenegru);

– dezintegrarea URSS a accentuat sau generat şi o serie de

conflicte armate de natură etnică şi religioasă (Karabahul de Munte,

Georgia-Abhazia ş.a.);

– dizolvarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia;

– creşterea influenţei SUA, a rolului economic al Germaniei,

Japoniei, Chinei.

Astăzi, harta politică a lumii consemnează 192 de state independente

şi 69 de teritorii dependente şi cu statut special. În 1997, Hong

Kong-ul s-a reunit cu China (având statut special), în 1999, Macao a

revenit la aceeaşi ţară, iar Zona Canalului Panama a fost retrocedată

de SUA statului Panama.

Focare de tensiune se menţin în Caşmir, Cipru, Gaza şi Cisiordania,

Irlanda de Nord, Transnistria, Cecenia, Abhazia, Afganistan,

Irak ş.a.

În multe ţări se află baze militare străine.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Nicu I. Aur, Mădălina Andrei, Cezar C. Gherasim, Geografie economică şi

politică universală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

2. Nicu I. Aur, Geografie economică mondială, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001.

3. George Erdeli, Cristian Braghină, Dragoş Frăsineanu, Geografie economică

mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.

4. Silviu Neguţ şi colab., Geografie economică mondială, Editura Independenţa

economică, Bucureşti, 1997.

320

ISTORIA CONTEMPORANĂ A ROMÂNIEI (1918-2004)

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU,

Asist. univ. drd. THEODORA STĂNESCU STANCIU

Obiective

Cunoaşterea locului şi rolului României în Istoria Europei după

1918; a mentalului colectiv, concepţiilor şi ideilor evoluţiei societăţii;

a regimului politic, activităţii parlamentare şi guvernamentale; a politicii

externe în perioada menţionată.

1. NOUL CADRU DE EVOLUŢIE A ROMÂNIEI

Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, în

1918, România şi-a modificat locul în Europa, transformându-se

dintr-o ţară mică, în una de mărime medie. Suprafaţa sa a crescut de la

138 000 km² (1915) la 295 049 km² (1918), ocupând locul 10 pe continent.

România era, după Polonia, cel mai mare stat în spaţiul cuprins

între Marea Baltică şi Marea Egee.

a) Populaţia. România avea 7,9 mil. de locuitori în 1915, populaţia

sa crescând de acum într-un proces continuu: 14,7 mil., în 1919;

18 mil., în 1930; 20 mil., în 1939. Din acest punct de vedere, România

se situa pe locul 8 în Europa: provincia cea mai populată fiind Muntenia,

urmată de Transilvania, cel mai mic număr de locuitori înregistrân-

du-se în Dobrogea şi Bucovina.

Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor

sale principiul naţionalităţilor. S-a urmărit ca noile graniţe europene

să includă în cadrul statelor naţionale un număr cât mai mic de minorităţi.

În România, potrivit recensământului din 1930, populaţia totală

era de 18.057.028 locuitori, dintre care: 71,9% români, 7,9% unguri,

6,15% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bulgari,

1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, şi alte minorităţi, în procente

mult mai mici.

În ceea ce priveşte religia locuitorilor – marea majoritate era ortodoxă

– 72,68%, alături de care existau greco-catolici, romano-catolici,

321

mozaici, reformaţi-calvini, evanghelici-luterani, mahomedani, unitariani

etc.

După 1918, un număr important de români a rămas în afara graniţelor

statului. Potrivit unor date statistice, numărul acestora era de

peste un milion, dintre care 250 000 trăiau în Rusia (Uniunea Sovietică),

230 000 în Iugoslavia, 60 000 în Bulgaria, 23 000 în Ungaria, 40 000

în Albania, 13 000 în Cehoslovacia, 200 000 în S.U.A., 100 000 în

Australia, 70 000 în Canada.

În perioada interbelică, indicele demografic a cunoscut o evoluţie

pozitivă. Cu un spor natural de 35 la 1 000 de locuitori, România se

afla pe primul loc în Europa.

Repartizarea demografică după mediile de locuire cuprindea

77,78% din populaţie în mediul rural, respectiv 22% în cel urban. Interesant

este faptul că la sfârşitul perioadei interbelice, ponderea populaţiei

rurale a crescut la 81,8%, datorită ratei de natalitate mult mai

sporite în această zonă.

Potrivit recensământului din 1930, în România se înregistrau

şase oraşe cu peste 100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capitala

ţării, Bucureşti, cu 640 000 de locuitori, urmată la mare distanţă

de Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Cluj, Galaţi.

b) Caracteristicile vieţii politice. Viaţa politică din România a

fost puternic marcată de introducerea votului universal. Constituţia a

fost modificată în iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electorală

a apărut în noiembrie 1918.

Votul universal a chemat la viaţa politică activă milioane de

cetăţeni. Sistemul partidelor s-a diversificat. Alături de vechile partide

politice de guvernământ – Liberal şi Conservator – şi-au desfăşurat

activitatea în vechiul Regat şi altele, cum ar fi: Liga (Partidul) Poporului,

Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Social-Democrat

(devenit mai târziu Partidul Socialist). Lor li s-au adăugat, din provinciile

istorice unite, şi: Partidul Naţional Român din Transilvania,

Partidul Ţărănesc din Basarabia sau Partidul Democrat al Unirii din

Bucovina. În anii 1920-1923, acestea au fuzionat cu partide din vechiul

Regat. S-au constituit şi partide ale minorităţilor naţionale. Iar

regimul politic a evoluat pe o cale democratică, specifică marii majorităţi

a statelor din Europa.

Imediat după adoptarea actelor de Unire, a debutat acţiunea de

integrare a provinciilor istorice în cadrul noului stat naţional unitar

român. Astfel, la 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se

322

ratifica unirea Basarabiei, la 13/26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei,

iar la 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 – unirea Bucovinei.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi adoptarea calendarului gregorian

(stilul nou) pe întreg cuprinsul ţării, ziua de 1 aprilie 1919, pe stil

vechi, devenind 15 aprilie – stil nou.

În noiembrie 1919 au avut loc şi primele alegeri generale pe baza

votului universal, în urma cărora cetăţenii au ales un singur Parlament.

În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, încoronarea

regelui Ferdinand şi a reginei Maria, act ce semnifica consfinţirea

unei realităţi istorice: Marea Unire, înfăptuită în 1918, împlinirea

celui mai scump ideal al poporului nostru.

c) Ştiinţa şi cultura. Ştiinţa de carte este un element important

în aprecierea gradului de civilizaţie al unui popor. În 1930, aprox.

57% dintre români ştiau să scrie şi să citească, cei mai mulţi regăsindu-

se în Transilvania, iar cei mai puţini numeroşi – în Basarabia.

Caracteristica esenţială este puternica dezvoltare în această

perioadă a învăţământului, fie el liceal sau universitar şi afirmarea

unor mari personalităţi în domeniile ştiinţei, artei şi culturii.

2. DINAMICA ECONOMIEI NAŢIONALE

a) Trăsături generale. Unirea din 1918 a condus la întărirea

potenţialului economic al ţării noastre, a creat condiţiile necesare

fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului şi subsolului, a

accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.

Comparativ cu anul 1914, suprafaţa arabilă a României a crescut

de la 6,6 mil. la 14,6 milioane ha, cea acoperită cu păduri de la 2,5

milioane la 7,3 milioane ha, iar reţeaua de căi ferate de la 4 300 km la

circa 11 000 km. Forţa motrice a industriei s-a mărit cu 235%, cele

mai importante progrese înregistrându-se în industria electrică –

429,4% şi cea chimică – 320%.

În perioada imediat următoare Unirii, două deziderate au stat în

faţa economiei româneşti: refacerea ţării şi integrarea la scară naţională

a tuturor ramurilor economice.

Politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei

„prin noi înşine”, care viza asigurarea independenţei economice a

României, modernizarea structurilor sale, prin creşterea intervenţiei

statului în viaţa economică, reflectată şi în sporirea ponderii ministerelor

de resort în structura guvernamentală.

323

b) Evoluţia principalelor ramuri ale economiei naţionale.

Industria a beneficiat de un sprijin susţinut din partea statului. În

intervalul 1923-1938, ea s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul

dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelică,

România ocupa primul loc în Europa şi locul şase în lume la producţia

de petrol; locul al doilea în Europa la extracţia de aur; aceeaşi poziţie

la extracţia de gaze. Potrivit aprecierilor specialiştilor, în 1938 producţia

autohtonă satisfăcea 80% din necesităţile de produse industriale

ale României.

Transporturile au cunoscut şi ele o evoluţie pozitivă. Mai ales

între anii 1929-1933 s-a realizat o reţea rutieră modernă, s-a introdus

transportul interurban cu autobuzul (încă din 1921). Progrese importante

au fost înregistrate şi în domeniul feroviar, prin modernizare şi

acoperirea necesarului de material rulant. De asemenea, s-au construit

noi linii pentru căile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caransebeş-Reşiţa

etc.).

România dispunea de un important transport prin conducte ce

legau zona petrolieră din Valea Prahovei cu Bucureştiul, Constanţa şi

Olteniţa. De asemenea, dispunea de un transport aerian modern.

Transportul pe apă era asigurat de Navigaţia Fluvială Română şi de

Serviciul Maritim Român, iar prin construirea Palatului Telefoanelor

(intrat în funcţiune în 1933), dispunea şi de aparatură la nivelul tehnicii

mondiale.

Agricultura a rămas principala ramură a economiei naţionale.

Dar în structura proprietăţii s-au produs importante mutaţii. Astfel,

s-au expropriat aproximativ 66,1% din totalul moşiilor de peste 100 ha.

Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 mil. de familii au primit 3,7 mil. ha

de teren arabil, la care se adăugau 2,7 mil. ha, reprezentând izlazurile

comunale. Proprietatea mică deţinea marea majoritate a suprafeţei

ţării, circa 73,7%.

Finanţele au cunoscut evoluţii fluctuante. În 1920 s-a realizat

unificarea monetară. După repetate încercări de revalorizare a leului la

cursul anului 1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un

curs de 32 ori mai mic decât cel antebelic. Leul a rămas o monedă

liber-convertibilă, participând la operaţiunile de bursă din Europa şi

S.U.A.

Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la 141

miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat şi cel mai înalt nivel, scăzând

apoi, în 1938, la 80 miliarde lei.

324

Comerţul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte scăzut

în 1919, după care a cunoscut creşteri însemnate. Balanţa comercială a

fost în general activă. În anii crizei economice, s-a aplicat o politică de

forţare a exporturilor, deşi preţurile produselor româneşti cunoşteau o

scădere sensibilă.

Ca urmare a mutaţiilor survenite în economia naţională, cerealele

au pierdut primul loc la export, fiind înlocuite de produsele petroliere.

c) Economia românească după 1938. Mutaţiile survenite în

perioada interbelică au demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei

naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie

deţinea o pondere de circa 45%, iar cea producătoare de mijloace de

consum – 54%. Ramurile neagricole aveau o pondere de aprox. 51%

în produsul social şi de 41,7% în venitul naţional. Aceasta arată

limpede că România încetase să mai fie un stat agrar, devenind un stat

agrar-industrial.

Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei,

venitul naţional, era, în 1938, de 110 dolari, ţări ca Ungaria, Portugalia

sau Iugoslavia, situându-se sub poziţia ocupată de România, în timp ce

în S.U.A. se înregistra o valoare de 512 dolari, iar în Franţa – 146 dolari.

3. VIAŢA POLITICĂ

a) Puterile statului. Constituţia din 1923, care de fapt prelua

textul celei din 1866, prevedea la art. 33: „Toate puterile statului

emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin

delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de

faţă”. Ea avea la bază principiul separării puterilor în stat.

Parlamentul)'>Puterea legislativă (Parlamentul). După 1918, s-a menţinut

Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificări în ceea

ce priveşte modalitatea de alegere, datorită introducerii votului

universal. Legislaţia electorală prevedea că acest drept, ca toate cele

politice, în general, era acordat bărbaţilor majori (de la 21 de ani în

sus). Iar pentru a fi eligibil în Camera Deputaţilor se cerea a fi

cetăţean român, exerciţiul drepturilor civile şi politice, vârsta de 25 ani

împliniţi, domiciliu în România. Senatul se compunea din senatori

aleşi şi senatori de drept.

Legea electorală din 27 martie 1926 a sporit numărul senatorilor

de drept. Elementele noi introduse acum se refereau la centralizarea

rezultatelor şi repartiţia mandatelor. S-a introdus principiul primei

325

majoritare şi s-a stabilit pragul electoral de 2%. Numărul total al

deputaţilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (din care

113 aleşi la colegiul universal). Iniţiativa legislativă aparţinea executivului

(regelui) şi parlamentarilor.

Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive.

Deputaţii şi senatorii se bucurau de imunitate parlamentară.

Puterea executivă (Guvernul). Conducerea treburilor ţării era

asigurată de către Guvern. De regulă, regele încredinţa unei persoane

mandatul de a forma guvernul, iar acesta alcătuia lista miniştrilor pe

care o prezenta suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul că

regele era „capul puterii armate”, iar militarii nu aveau dreptul să facă

politică, a creat obiceiul ca suveranul să-l propună pe ministrul apărării

naţionale.

Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicată abia în

1929. Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era

şeful administraţiei ministerului său. Erau stabilite prin lege 10

ministere. În fapt, însă, s-a ajuns în 1931 la o dublare a numărului de

miniştri şi secretari de stat.

Puterea judecătorească (Justiţia). Cea de-a treia ramură a

puterii în stat era justiţia. În iunie 1924 a fost adoptată Legea pentru

unificarea judecătorească, prin care se prevedea organizarea de

judecătorii urbane, rurale şi mixte, de tribunale, 12 Curţi de Apel, unei

Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea prevedea că magistraţii nu

puteau ocupa o altă funcţie publică, nu puteau fi aleşi în Parlament sau

în alte organisme administrative.

Monarhia (Regele). După 1918, România a continuat să fie un

stat cu regim monarhic-constituţional. În sistemul politic al ţării, regele

ocupa o poziţie centrală. Legea fundamentală avea la bază principiul

potrivit căruia „regele domneşte, dar nu guvernează”, însă prevederile

concrete erau susceptibile de interpretări diferite. Căci, în fond,

nu exista ramură a activităţii de stat în care regele să nu fie implicat.

Regele României era, după 1914, Ferdinand I, iar moştenitor –

fiul său mai mare, principele Carol. În 1918, 1919 şi 1925, acesta a

renunţat la calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroană a

acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de moştenitor al

tronului. Iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă

a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a

hotărât instituirea unei Regenţe.

326

La 20 iulie 1927 a încetat din viaţă regele Ferdinand, astfel că a

intrat în funcţiune Regenţa. În ziua de 6 iunie 1930, principele Carol s-a

reîntors în ţară, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea.

Obiectivul central al acţiunii sale politice a fost creşterea rolului

monarhiei în viaţa de stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938

când a recurs la o lovitură de stat, impunând apoi, la 27 februarie

1938, o nouă Constituţie, prin care prerogativele suveranului erau mult

sporite. Regimul său de autoritate monarhică a durat până la 6

septembrie 1940, când a fost nevoit să abdice. La tron a revenit fiul

său Mihai, dar principalele prerogative regale fuseseră preluate de

generalul Ion Antonescu, „conducătorul statului”.

b) Funcţionarea regimului democratic. În iulie 1917, Constituţia

a fost modificată, introducându-se votul universal, egal, direct şi

secret pentru toţi cetăţenii (bărbaţi). Iar decretul-lege din noiembrie

1918 aducea şi alte precizări importante cu privire la modalitatea de a

fi ales într-una din cele două Camere.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă

a numărului de alegători, mutarea centrului de greutate al

vieţii electorale de la oraş la sat. Astfel, de la 100 000 de alegători

direcţi, înainte de război, s-a ajuns la 4,6 milioane în 1937.

Evoluţia partidelor politice a depins în bună măsură de influenţa

lor electorală. Astfel, Partidul Conservator-Progresist şi Partidul

Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politică în 1922. Liga

(Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, apoi

intrând, însă, în declin. Din multe partide politice s-au desprins importante

grupări care au format mai apoi partide cu tentă politică nouă.

Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiinţa Partidul Ţărănesc-Democrat,

iar în noiembrie 1932, Grigore Iunian – Partidul Radical-Ţărănesc.

O expresie a regimului politic democratic sunt partidele politice

care reprezintă curente de opinie, interese ale unor grupuri socio-profesionale,

etnice etc. În perioada interbelică, România a avut un larg

evantai de astfel de organizaţii politice, din dreapta – de exemplu,

Partidul Conservator-Democrat, centru – Partidul Naţional Liberal,

centru-stânga – Partidul Naţional-Ţărănesc, stânga – Partidul Socialist,

extremă-stângă – Partidul Comunist din România, extremă-dreaptă –

Legiunea Arhanghelul Mihail. Au activat, de asemenea, şi partidele

minorităţilor naţionale, fiecare având un program şi ideologie proprie,

propunând soluţii privind dezvoltarea statului român.

327

În perioada interbelică, alternanţa la putere a fost o realitate:

1918-1919 – P.N.L.; 1920-1921 – Partidul Poporului; 1921-1922 –

Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 – P.N.L.; 1926-1927 –

Partidul Poporului; 1927-1928 – P.N.L.; 1928-1931 – P.N.Ţ.; 1931-

1932 – coaliţia Uniunea Naţională; 1932-1933 – P.N.Ţ.; 1933-1937 –

P.N.L. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să stea la putere

peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.

Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice.

Monarhia a constituit o importantă instituţie a regimului democratic,

căutând să medieze între puterile statului. Soluţiile date în rezolvarea

crizelor de guvern au satisfăcut adesea starea de spirit a

populaţiei.

Presa perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra

putere în stat”. Numărul periodicelor a crescut de la 13 în 1917, la

1 233 în 1922 şi 2 351 în 1935, cele mai multe fiind consacrate vieţii

politice, editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie.

Totuşi, carenţele regimului democratic au fost vizibile şi au

influenţat viaţa politică a României. Au fost preluate unele practici

nedemocratice din trecut, dar au apărut şi altele noi. Votul universal a

fost acordat unor cetăţeni fără experienţă politică, iar o bună parte a

electoratului nu ştia să scrie şi să citească.

Opţiunile electorale au fost extrem de contradictorii, fapt ce

demonstra că nu exista o cunoaştere a „ofertelor politice”. Spre exemplu,

P.N.L. a obţinut 6,8% din voturi în 1920, 60,3% în 1922, 7,3% în

1926, 61,7% în 1927 şi 6,5% în 1928.

O carenţă fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţinerea

vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul face

parlamentul”. Regele destituia guvernul şi numea un altul, apoi dizolva

parlamentul şi anunţa organizarea de noi alegeri.

În perioada interbelică s-a înregistrat un adevărat carusel

guvernamental. În primul deceniu de după Marea Unire s-au perindat

la conducerea ţării 11 guverne, iar în cel de-al doilea – 14.

O altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului

puterii executive în dauna celei legislative. La originea acestei situaţii

se află modul în care se constituiau majorităţile parlamentare; acestea

depindeau de guvern, care „aranja” listele de candidaţi şi mobiliza

aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Monarhia şi-a

adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic în România,

mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului.

328

Toate acestea au creat, treptat, în opinia publică o reacţie negativă

faţă de instituţiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea

forţelor de extremă dreaptă, în primul rând a Mişcării Legionare; în

acelaşi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol al II-lea vizând

instaurarea unui regim autoritar. Procesul de degradare a regimului

democratic în anii ’30 nu a fost specific României, ci întregii Europe.

Astfel, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare,

de diferite nuanţe.

În concluzie, credem că regimul democratic din România a

fost o realitate, dar a înregistrat şi numeroase carenţe, care s-au

accentuat spre sfârşitul perioadei interbelice. Cu toate imperfecţiunile

sale, democraţia românească a rezistat mai mult comparativ cu cea din

majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele ţări în

care s-a instaurat un regim totalitar.

c) Regimul de autoritate monarhică

Instituţionalizarea şi funcţionarea noului regim. În noaptea

de 10/11 februarie 1938, s-a constituit un nou guvern, prezidat de

patriarhul Miron Cristea. Tot acum s-a hotărât şi introducerea stării de

asediu pe întreg cuprinsul ţării. La 20 februarie, Consiliul de Miniştri a

aprobat textul noii Constituţii. Plebiscitul s-a desfăşurat la 24

februarie 1938, marea majoritate votând în favoarea ei.

Noul regim a fost instituţionalizat prin această Constituţie promulgată

la 27 februarie 1938. Ea menţinea unele principii, ca: suveranitatea

naţională, separaţia puterilor în stat, responsabilitatea ministerială.

Recunoştea unele drepturi şi libertăţi democratice, precum:

libertatea conştiinţei, a învăţământului, muncii, presei, întrunirilor, de

asociaţie, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea

în faţa legii.

Elementele noi – definitorii pentru noul regim – se refereau la

prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, implicându-

se nemijlocit în activitatea guvernamentală. El era declarat

„capul statului” şi, în această calitate, exercita puterea executivă prin

guvern; acesta era numit de suveran şi răspundea numai în faţa sa,

miniştrii nemaiavând o bază parlamentară.

Un nou pas pe calea instituţionalizării noului regim s-a înregistrat

la 30 martie 1938, când s-a constituit Consiliul de Coroană, ca

organ permanent, alcătuit din membri desemnaţi de rege, care primeau

o remuneraţie. Consiliul avea un rol consultativ, hotărârile sale nefiind

obligatorii pentru suveran. Tot la 30 martie 1938 s-a publicat decretul-

329

lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiilor, grupărilor sau