Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci

Geografia agriculturii

Premisele dezvoltării agriculturii

. Premisele naturale ale agriculturii. Factorii geografico-fizici

intervin direct şi activ asupra agriculturii (climatele, relieful, sursele

de apă, vegetaţia naturală şi fauna sălbatică, dăunătorii).

. Factorii social-economici şi tehnici influenţează dezvoltarea

spaţiului agrar, diversificarea şi creşterea producţiei agricole. Dintre

aceşti factori menţionăm: maşinile şi utilajele, chimizarea, echiparea

tehnică, îmbunătăţirile funciare, biotehnologiile ş.a.

Culturile vegetale

. Cultura cerealelor. Grâul – principala cereală panificabilă.

Tipurile de cultură: tradiţională, avansată. Marile grânare ale lumii.

364

Principalii exportatori de grâu: SUA, Canada, Argentina, Australia.

Importatorii: Rusia, Japonia şi China. Orezul – „pâinea” omului galben.

Se cultivă prin: plantare şi prin semănare. China are cea mai mare

producţie de orez (1/3 din producţia mondială), fiind urmată de India,

SUA. Dintre exportatori: Thailanda, Indonezia, Filipine, Brazilia. Importă

cantităţi mari de orez: Rusia, Marea Britanie, Germania, Canada,

Polonia. Orzul se cultivă îndeosebi în Suedia, Rusia, Canada, China,

ovăzul în Europa şi America de Nord, secara în Rusia, Polonia,

Germania. Culturile de porumb deţin 15% din suprafaţa cultivată cu

cereale. Se cultivă pe mari suprafeţe în SUA („Corn belt”), China de

Nord-Est şi Est, Brazilia, Mexic, Franţa, Argentina, România, India ş.a.

. Cultura plantelor tehnice

– Plantele oleaginoase. Floarea soarelui. Europa şi partea europeană

a Rusiei deţin 60% din suprafaţa cultivată şi 3/4 din producţia

mondială. Se cultivă şi în pampa argentiniană, Uruguay, Mexic, Africa de

Sud. Are multiple întrebuinţări. Soia se cultivă în China, Japonia,

Thailanda, Vietnam, SUA (Corn-Soy-Belt), Canada, Brazilia, Rusia,

Ucraina, România ş.a. Alte plante oleaginoase: măslinul, arbore specific

zonei mediteraneene; principalii producători de măsline sunt: Spania,

Grecia, Turcia; palmierul de ulei creşte în culturi naturale din Gambia

până în Angola şi se cultivă în Malaysia, Sri Lanka, Mexic, Mozambic, se

găseşte în plantaţiile din Nigeria, Sierra Leone, Benin; palmierul de cocos

se găseşte în Filipine, Indonezia, India, Malaysia, Mexic, Mozambic.

– Plante cultivate pentru zahăr. Trestia de zahăr se cultivă în

trei mari zone geografice: America Centrală, Brazilia şi Asia musonică.

Principalele ţări producătoare de trestie de zahăr sunt: Brazilia,

India, China ş.a. Sfecla de zahăr este o cultură de zonă temperată şi subtropicală.

Circa 60% din producţia de zahăr provine din trestia de zahăr.

– Plante textile. Cele mai utilizate plante textile sunt: bumbacul,

iuta, inul şi cânepa. Bumbacul ocupă 80%din totalul suprafeţelor cultivate

cu plante pentru fibre. Statele cu producţii mari de bumbac sunt:

SUA, Egipt, Turcia, Pakistan, Sudan.

. Cultura plantelor pentru cauciuc

Cel mai productiv palmier poartă denumirea de Haevea braziliensis

(originar din pădurea braziliană). Aproximativ 90% din cantitatea

de cauciuc natural provine din Asia de Sud-Est, mari producători

din această parte a lumii fiind Malaysia, Indonezia şi Thailanda; în

365

Africa producătorii sunt: Liberia, Nigeria, Coasta de Fildeş, Camerun,

iar în America Latină, Brazilia, Mexic ş.a.

. Legumicultura şi plantele cultivate pentru tuberculi

– Dintre legume, tomatele se cultivă pe aproximativ 3 mil. ha.,

iar Europa deţine 1/5 din suprafaţă şi 30% din producţia mondială.

– Leguminoasele pentru boabe. Fasolea se cultivă pe mari suprafeţe

în SUA, Spania, Portugalia, Italia, România, Mexic ş.a., iar

mazărea în Rusia, Ucraina, Polonia, Germania, India, China, Canada.

– Cartoful, concurent al cerealelor în multe părţi ale Europei

– Batatul se cultivă în China de Sud-Est (80% din producţia

mondială), se cultivă pe mari suprafeţe în Coreea de Sud, Japonia,

Indonezia, Uganda, Nigeria, Brazilia.

– Maniocul constituie hrana de bază pentru populaţia din zona

ecuatorială şi tropical-musonică. Brazilia este cea mai mare producătoare

de manioc.

. Cultura pomilor fructiferi

În regiunile ecuatoriale şi tropicale sunt specifice culturile de:

ananas, palmier de cocos, avocado, mango, papaya, în cele deşertice

se cultivă curmalul, iar în cele mediteraneene, citricele, smochinul; în

cele temperate sunt caracteristice cele de măr, păr, cais, piersic, vişin,

cireş.

. Viticultura şi plantele cultivate pentru băuturi

– Cultura viţei de vie se practică, cu un randament bun, în regiunile

mediteraneene şi în zona temperată. Principalele ţări producătoare

de struguri şi de vin sunt: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Grecia.

– Dintre plantele cultivate pentru băuturi menţionăm: arbustul

de cafea (în Columbia, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uganda, Kenya,

Tanzania), arborele de cacao (în Nigeria, Ghana, Camerun, Brazilia,

Ecuador), arbustul de ceai (în Kenya, Tanzania, Malawi, Mozambic,

Armenia, India ş.a.).

Creşterea animalelor

– Creşterea bovinelor oferă 90% din cantitatea totală de lapte ce

se consumă pe Glob, 33% din cea de carne şi 90% din totalul pieilor

prelucrate în tăbăcării. Se cunosc trei sisteme de creştere a bovinelor:

sistemul nomad şi seminomad (aflat într-un avansat proces de restrângere),

sistemul bazat pe ferme specializate şi sistemul bazat pe ferme

mixte. În SUA, fermele de vaci de lapte se clasifică astfel: ferme

366

comerciale, ferme de selecţie, ferme de vaci de lapte cu o activitate

suplimentară, ferme gospodăreşti, ferme mixte de lapte-carne. Mari

exportatoare de carne şi produse lactate sunt: Argentina, SUA, Australia,

Noua Zeelandă, Olanda, Danemarca, Franţa.

– Creşterea bubalinelor este specifică Asiei Musonice.

– Creşterea ovinelor şi caprinelor. Pe continente, după numărul

ovinelor domină Asia (China locul I, India locul II), urmată de

Australia (locul III), iar în Europa-Marea Britanie (locul VII), Rusia,

Portugalia, Italia, România.

– Creşterea porcinelor se efectuează pe toate continentele (cu

excepţia Antarcticii). China deţine 50,8% din efectivele mondiale,

urmată de SUA, Brazilia, Germania.

– Cămilele se cresc în zonele calde şi aride (Somalia, Sudan,

India, China, Pakistan, Mongolia, Kazahstan).

– Avicultura se face în sistem industrial şi este legată de marile

concentrări urbane (China, 36,6% din producţia mondială), urmată de

SUA, Japonia, Rusia, India.

– Sericicultura se practică cu rezultate foarte bune în China,

Japonia şi India, iar apicultura în Asia, Europa şi America de Nord.

Peisajele rurale, peisajele agrare şi regiunile agricole

– Peisajul agrar este expresia vizibilă a mediului ce îmbină

caracteristicile de proprietate a terenurilor cu tradiţia, dezvoltarea socială

şi economică şi particularităţile cadrului natural.

– Peisajul rural, spre deosebire de cel agrar, înglobează atributele

acestuia, inclusiv structurile de habitat, amenajările turistice, obiectivele

istorice şi echipările care asigură legătura dintre habitat şi formele

productive, dintre acestea şi pieţele de desfacere.

– Se cunosc următoarele regiuni agricole: regiunea agricolă

aridă, regiunea agricolă subtropicală (cu subregiunea mediteraneană

şi subregiunea musonică), regiunea agricolă cerealieră a zonei

temperate, regiunea agricolă subpolară.

4. Industria uşoară şi alimentară

Industria uşoară cuprinde următoarele subramuri: industria

textilă şi a confecţiilor, industria pielăriei, încălţămintei, blănăriei şi

marochinăriei.

Industria textilă prezintă o evidentă dispersie în teritoriu dependentă

de materiile prime, pieţele de desfacere, tradiţie, forţa de muncă

specializată ş.a.

367

– Industria bumbacului. China deţine primul loc în lume în producţia

de fire şi de ţesături. Centrele principale: Shanghai,

Guangzhou, Kunming, Tianjin ş.a. În SUA cele mai mari

centre textile sunt: San Antonio, El Paso, Atlanta, Dallas,

Knoxville. Străvechi tradiţii în prelucrarea bumbacului au:

India (Ahmedabad, Bombay, Calcutta), Marea Britanie

(Manchester), Franţa (Lille), Italia (Perugia, Ancona), Polonia

(Lodz), Belgia, Olanda ş.a.

– Industria lânii foloseşte ca materii prime fibrele de origine

animală, precum şi fibre chimice de tip lână. În Australia,

principalele centre ale industriei lânii sunt: Sydney, Brisbane,

în China – Harbin, în Rusia – Ivanovo, în Marea Britanie –

Manchester, Leeds, în SUA – Boston, New Haven, în Japonia-

Osaka, Tokyo, în Germania – Mőnchengladbach.

– Industria mătăsii naturale – a cunoscut o puternică concurenţă

a fibrelor sintetice şi un reviriment în ultimele decenii ale

secolului al XX-lea. Mari cantităţi de mătase se produc în centrele:

Shandong, Shanghai (China), Agra (India), Kochi

(Japonia), Como (Italia), Lyon (Franţa), New Jersey (SUA).

– Industria inului şi a cânepii este localizată în arealele de

cultură a acestor plante. Producţia de ţesături este concentrată

în: Rusia, China, India, Letonia, Estonia, Polonia, România.

– Industria tricotajelor şi confecţiilor este localizată în centrele

puternic populate, unele fiind specializate: Boston, New York

(SUA), Paris, Marsilia (Franţa), Napoli (Italia), Manchester

(Marea Britanie), Hamburg (Germania), Moscova, Sankt

Petersburg (Rusia), Varşovia, Lublin (Polonia), Bucureşti

(România).

– Industria pielăriei şi încălţămintei. Materiile folosite sunt:

pielea naturală, pielea sintetică, cauciucul, masele plastice ş.a.

Ţările cu un şeptel bogat (China, India, SUA ş.a.) au o dezvoltată

industrie a tăbăcăriei şi a încălţămintei. Centrele mari

ale industriei încălţămintei sunt: Chengdu, Qingdao (China),

Belluno (Italia), Kurgan (Rusia), Rio Grande (Brazilia),

Calcutta (India), Offenbach (Germania).

– Industria marochinăriei este localizată în centre artizanale şi

semiartizanale (Iran, Siria, Algeria, Mexic ş.a.), sau în centre

specializate (Franţa, Germania, China, Rusia, SUA).

368

– Industria blănăriei se menţine în multe state la un nivel meşteşugăresc.

Pentru blănurile superioare şi scumpe se organizează

târguri şi licitaţii internaţionale la Montreal, Edmonton,

Paris, Sankt Petersburg.

Industria alimentară. Valorifică în principal materiile prime

agricole, localizarea fiind dependentă de repartiţia culturii plantelor,

creşterea animalelor şi de marile centre de consum.

. Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase este

puternic dezvoltată în oraşele mari şi în preria americană: Minneapolis,

Pittsburg (SUA), oraşele-porturi din Canada: Vancouver, Montreal, în

oraşele Tucuman, La Plata (Argentina), Santa Maria (Brazilia), în oraşele

europene: Londra, Bordeaux, Paris, Amsterdam, Hamburg, Berlin,

Genova, Bucureşti, Odessa, în oraşele din Asia: Beijing, Bombay şi la

Sydney în Australia.

. Industria zahărului şi a produselor zaharoase utilizează ca

materie primă sfecla de zahăr (în regiunile cu climă temperată) şi trestia

de zahăr în ţinuturile cu climă caldă. Zonele producătoare de zahăr

sunt:

– zona intertropicală americană (Brazilia, Mexic, Cuba, Jamaica,

SUA ş.a);

– zona intertropicală asiatico-australiană (India, China, Australia,

Indonezia ş. a.);

– zona africană, faţada vestică (Nigeria, Ghana, Angola), în

nord Egiptul şi în sud, Republica Africa de Sud;

– zona europeană, în care produsele se obţin din sfecla de zahăr

(Franţa, Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, România ş.a.);

– ţări care produc zahăr atât din trestie, cât şi din sfeclă (SUA,

Iran, China).

. Industria uleiurilor vegetale comestibile. Principalele ţări producătoare

de ulei din soia sunt: SUA, Brazilia, China, Argentina, India.

Ulei din floarea soarelui se produce în Rusia, Ucraina, SUA, Argentina,

Turcia, România ş.a. Uleiul de palmier este produs în: Malaysia,

Indonezia, Nigeria, Columbia, Thailanda, Camerun, Papua Noua Guinee.

Se produce ulei de măsline în ţările mediteraneene (Italia, Spania,

Grecia, Tunisia, Turcia, Maroc, Portugalia). Cantităţi mari de ulei de

arahide se produc în China, India, SUA, Sudan, Nigeria, Myanmar.

. Industria laptelui şi a produselor lactate este dependentă de

creşterea bovinelor şi ovinelor. În producţia mondială de lapte de vacă

369

SUA se află pe primul loc (15,06%), urmată de: Germania, Franţa,

Marea Britanie, Olanda, Polonia, Brazilia, Argentina. Cantităţi mari de

brânzeturi se produc în Franţa, Italia, Olanda, SUA ş.a., iar de unt, în

Rusia, Marea Britanie, Olanda, SUA.

. Industria preparatelor şi conservelor de carne

Apariţia instalaţiilor, a camioanelor şi navelor maritime frigorifice

a făcut posibilă asigurarea cu carne din Argentina, Brazilia, Noua

Zeelandă. SUA furnizează 25% din producţia mondială de carne (abatoare

mari şi centre de prelucrare a cărnii sunt la Chicago, Cincinnati,

Kansas City). China produce 1/4 din cantitatea de carne de porc (centrele

cele mai mari ale industriei cărnii fiind la: Tianjin, Shanghai,

Harbin, Luoyang ş.a.). Dintre ţările mari producătoare de carne, mai

amintim: Rusia, Brazilia, Argentina, Canada, Australia, Marea Britanie,

Germania, Danemarca ş.a.

. Industria peştelui

Ţările cu producţii mari de peşte sunt: China (1/2 din producţia

mondială), Peru, Japonia, Chile, SUA, Rusia, India, Indonezia,

Thailanda, Norvegia ş.a.

. Industria băuturilor

Europa are cea mai mare producţie de vinuri. Franţa şi Italia

deţin primele locuri. Europa vestică şi centrală produc 1/3 din cantitatea

mondială de bere (Germania, Marea Britanie, Cehia, Polonia).

SUA produce 1/4 din cantitatea mondială de bere.

Băuturile tonifiante (cafea, cacao, ceai) şi băuturile nealcoolice

care includ toată gama sucurilor naturale de fructe şi ape minerale sunt

consumate în cantităţi variabile de la o zonă la alta.

5. Resursele energetice

Clasificarea resurselor energetice

Din punct de vedere fizic, sursele de energie primară se împart în:

– surse regenerabile;

– surse neregenerabile;

– după gradul de stăpânire a tehnologiei de valorificare:

– convenţionale;

– neconvenţionale;

– alte surse de energie (aflate în stadiu de laborator).

Producţia şi consumul de energie impun o altă clasificare:

– surse comerciale;

– surse necomerciale.

370

Industria carboniferă

Cărbunii se clasifică după numeroase criterii: geneză, proprietăţi

fizico-chimice, vârste etc.

Rezervele mondiale de cărbuni sunt estimate la peste 14 800

miliarde tone. Repartiţia geografică a zăcămintelor de cărbuni. Circa

90% din zăcămintele de cărbuni sunt concentrate în emisfera nordică.

R.P.Chineză are cele mai mari rezerve de cărbuni în provinciile

Shanxi, Xinjiang (situate în nordul ţării). Exploatările principale se

efectuează în marile bazine: Fushun, Benxi, Taiyuan; bazinul Daqing

din Câmpia de Nord-Est asigură 50% din producţie. Cărbunii se exploatează

şi în provinciile Shandong (la Ziba), Jaingxu (la Yangzhou),

bazinele Kailuan şi Beijing.

În SUA, circa 50% din producţia de cărbuni se obţine din vestul

Munţilor Appalachi (statele Ohio, Tennessee, Kentucky, Pennsylvania,

Virginia de Vest). Australia are mari rezerve de huilă pe coasta estică

(New Castle), statul Noua Galie de Sud şi de lignit în statul Victoria.

În Rusia principalele exploatări de cărbuni sunt în Siberia la Kuzneţk,

Novokuzneţk, Kansk-Acinsk, Anadâr, Taimâr, iar în partea europeană,

în bazinele Peciora şi Moscova. În Kazahstan, principalul bazin este

Karaganda, în Ucraina bazinul Donbass, iar în Germania, bazinele

Saar, Ruhr, Aachen. Cantităţi mari de cărbuni se extrag din Africa de

Sud (provinciile Natal, Orange Transvaal), Polonia (Silezia Superioară,

Silezia Inferioară şi Lublin), Canada (sudul Munţilor Stâncoşi

canadieni, statele Columbia Britanică şi Saskatchewan) ş.a. Cele mai

mari cantităţi sunt importate de Japonia, Coreea de Sud, ţările U.E.

Industria petrolului. Rezervele de petrol au o repartiţie mult

mai neuniformă decât cele de cărbune. Orientul Apropiat deţine 2/3

din rezervele mondiale, America Latină 12,8%, iar ţările cu cele mai

mari rezerve sunt: Arabia Saudită 25,7%, Irak 9,8%, Kuweit 9,5%,

Iran 9,3% şi Venezuela cu 6,6%. Exploatările petroliere cuprind două

regiuni foarte bogate, numite „poli ai petrolului”:

– un „pol” este situat în sudul şi sud-estul platformei euro-asiatice,

în regiunea cuprinsă între Caucaz, Golful Persic şi nordul Africii;

– al doilea „pol” se află în sudul platformei nord-americane,

Golful Mexic, Marea Caraibilor şi nordul Americii de Sud.

Arabia Saudită extrage 13% din cantitatea mondială de petrol (în

vecinătatea şi pe litoralul Golfului Persic). SUA deţine locul II mondial

(cu 12%). Extracţia se efectuează în regiunea Golfului Mexic, în

371

zona Middlecontinent, în statele Colorado, Utah, New Mexico, pe litoralul

sud-vest pacific şi în Alaska.

În partea europeană a Rusiei, cele mai mari zăcăminte se găsesc

pe cursul superior al Kamei, dar prima zonă de extracţie se află în

Siberia de Vest (Ust Balik, Saim), iar prospecţiunile recente au evidenţiat

structuri petroliere în bazinul fluviului Lena, Insula Sahalin,

Peninsula Kamceatka. Cantităţi mari de petrol se extrag din Kazahstan

(pe litoralul Mării Caspice, pe văile Emba şi Ural), în Azerbaidjan

(Baku, Artem ş.a.), Iran (în apropierea oraşului Qom, la sud de Isfahan),

China (Manciuria, platforma continentală a Golfului Bohai, regiunea

deltei fluviului Huang-He, în vestul ţării la Karamai, Yumen, Kucha şi

la est de oraşul Chengdu), Norvegia (Marea Nordului), Marea Britanie

(Marea Nordului), Mexic (zona litorală a Golfului Campeche, statele

Chiapas, Tabasco, Peninsula Yucatan), Venezuela (laguna Maracaibo,

platforma continentală la vest de delta fluviului Orinoco), Emiratele

Arabe Unite, Indonezia, Libia, Egipt, Canada (provinciile Alberta,

Saskatchewan).

Transportul petrolului pentru prelucrare şi export se efectuează

prin conducte, cu nave petroliere. Rafinăriile sunt amplasate în

oraşele-port. Mari capacităţi de rafinare se găsesc în SUA, Canada,

ţările UE, Japonia, China, Rusia.

Industria gazelor naturale

Gazele naturale sunt de două categorii: gaz metan şi gaz de

sondă. Ţările cu cele mai mari rezerve de gaze naturale sunt: Rusia

(Siberia de Vest, Siberia Centrală, Insula Sahalin, zona Volga-Ural,

platforma continentală a Mării Kara), Ucraina, SUA (Pennsylvania,

Virginia de Vest, zona Marilor Lacuri, a Golfului Mexic, California,

Peninsula Alaska), Canada (provinciile Alberta, Columbia Britanică),

Marea Britanie (platforma continentală a Mării Nordului), Indonezia,

Olanda, Argentina, Malaysia, Germania, România, China, Egiptul, Algeria.

6. Industria energiei electrice

Producţia de energie electrică bazată pe combustibili

. Termocentralele folosesc drept combustibili cărbunii, petrolul,

păcura şi gazele naturale; în alte locuri există termocentrale care folosesc

turbă, deşeuri de lemn, paie, biogaz, bagasă. Repartiţia geografică

a termocentralelor este în strânsă legătură cu sursa de combustibil, cu

marile oraşe şi cu oraşele-port.

372

. Hidrocentralele prezintă numeroase avantaje; în prezent

produc 20-25% din energia electrică a lumii. În Europa, hidrocentrale

mari se găsesc pe Volga, Dunăre, în America de Nord pe Columbia,

Colorado, Sf. Laurenţiu, în Asia pe Enisei, Chang Jiang.

. Centralele nuclearo-electrice. Materia primă o constituie uraniul,

plutoniul şi toriul. Cele mai mari capacităţi instalate sunt în SUA,

Franţa, Japonia, Marea Britanie, Rusia, Canada, Ucraina, Coreea de Sud.

Producţia de energie electrică bazată pe sursele reînnoibile

. Centralele electrice solare. Specific acestui tip de energie este

caracterul său dispers. În zonele tropicale aride potenţialul energetic

este de 1800-2600 kwh/m2/anual. În mai multe ţări, energia solară

este utilizată în instalaţii de încălzire (Israel, Japonia, SUA, Australia,

Germania, Franţa, Italia).

. Centralele eoliene. În acest domeniu, experimente şi realizări

sunt în Franţa, Irlanda, Spania, Italia, Olanda, Suedia, Canada, India.

. Centralele mareomotrice. Puterea mareelor este estimată la

circa 3 miliarde kw, din care 33% se pierde de-a lungul ţărmurilor.

Cea mai mare centrală se află în estuarul fluviului Rance din nordvestul

Franţei. Alte centrale sunt în Golful Kislaia, în estuarul

Annapolis ş.a.

Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică relevă

disproporţii în raport cu nivelul de dezvoltare economică al fiecărei

ţări. Peste 50% din producţia mondială de electricitate este furnizată

de SUA, CSI, Japonia şi China, iar ţările industrializate folosesc circa

70% din cantitatea mondială de energie electrică.

7. Industria metalurgică şi de echipamente

7.1. Siderurgia

Materiile prime şi ajutătoare: minereurile de fier, metalele neferoase

folosite la alierea oţelurilor, cocsul, fondanţii, gazele naturale,

energia electrică.

Rezervele sigure de minereu de fier sunt estimate la circa 150

mil. tone, iar rezervele potenţiale la 230 miliarde tone. Brazilia se află

în fruntea ierarhiei mondiale în producţia de minereu de fier (extrage

în statele Minas Gerais, Bahia, Matto Grosso). Australia deţine locul

al doilea (zăcăminte uriaşe sunt în vestul ţării), în China principalele

exploatări sunt în Manciuria, bazinul mijlociu al fluviului Huang He,

Podişul Yunnan, Munţii Chinei de Sud, Insula Hainan.

373

Rusia se află pe locul IV; pe fundamentul precambrian al

Platformei Ruse se găsesc mari rezerve de minereu de fier, în sudul

Munţilor Ural, în Peninsula Kola, Extremul Orient. Mari zăcăminte de

minereu de fier sunt în SUA (zona Lacului Superior, a Munţilor

Appalachi, statele New York, Utah, California), în Africa de Sud,

Liberia, Canada, Ucraina, Suedia ş.a.

Materiile prime ajutătoare servesc la producerea feroaliajelor şi

la înnobilarea oţelurilor. Frecvent sunt utilizate ca materii prime

ajutătoare: manganul, nichelul, wolframul, vanadiul, titanul, zirconiul,

cobaltul ş.a.

Localizarea siderurgiei este determinată de următorii factori:

– la începutul siderurgiei moderne, de zonele împădurite;

– în lungul cursurilor de apă;

– în bazinele huilifere;

– în zona zăcămintelor de fier;

– în zonele litorale, în porturi; în marile centre ale construcţiei

de maşini.

China produce 15% din cantitatea mondială de oţel (combinatele

cele mai mari fiind la Anshan, Fushun, Shenyang, Shanghai), Japonia

deţine locul III în lume (după China şi SUA), cu centre siderurgice în

regiunea industrial-urbană, portuară Tokyo-Yokohama, în jurul

Golfului Osaka; SUA are o pondere de 12,6% în producţia mondială

de oţel (centrele mai importante sunt la Birmingham, Pittsburg,

Duluth, Takoma, Oklahoma). Cantităţi mari de oţel se produc în

Coreea de Sud, India, Canada, Brazilia, Rusia (locul V), Italia,

Ucraina, Germania, Franţa, Marea Britanie, Australia ş.a.

7.2. Metalurgia neferoaselor

Dintre metalele colorate, cuprul, datorită calităţilor sale, este

folosit în electrotehnică, industria de armament, în aliaje ş.a.; principalele

ţări producătoare sunt: Chile, SUA, Canada, Zair, Zambia,

Rusia, Australia. Plumbul se găseşte frecvent sub formă de galenă, în

SUA, Rusia, Australia, Canada, Peru, China, iar zincul este produs, în

principal, în Canada, Australia, China, Peru, SUA ş.a. Cositorul se

extrage din cositorit; principalele ţări producătoare sunt: China,

Indonezia, Peru, Brazilia.

Dintre metalele uşoare, aluminiul este unul dintre cele mai

răspândite elemente din scoarţa terestră (8,1%). Producţia mondială de

bauxită este de 100-110 mil. tone anual. Australia produce 1/3 din

374

cantitatea mondială de bauxită (în Peninsula York, Australia de Vest);

mai produc: Guineea, Camerun, Mali, Sierra Leone, Jamaica, Surinam,

Rusia, China, Croaţia, Grecia, Serbia ş.a. În producţia mondială de

aluminiu (25 mil. tone anual) domină: SUA, Canada, Australia, China,

Rusia, Germania, Norvegia. Zăcămintele de magneziu sunt exploatate

în Austria, Rusia, China, SUA.

Dintre metalele preţioase, aurul are o largă utilizare în aliaje,

tehnică dentară, bijuterii, lingouri şi piese pentru tezaurizare, industrie.

Dintre producătorii de aur, menţionăm: Africa de Sud, SUA, Canada,

Australia, Rusia. Argintul este produs în cantităţi mai mari în: Mexic,

SUA, Canada, Peru, Chile, Argentina, Rusia, Australia ş.a.

Metalele radioactive (energetice). Ţările care exploatează cantităţi

mari de uraniu sunt: SUA, Rusia, Canada, Republica Africa de

Sud, Australia, China, Franţa, Germania ş.a.

7.3. Industria de echipamente

Sintagma industria de echipamente este sugestivă şi cuprinzătoare.

În etapa postindustrială industria de echipamente are un rol

esenţial, având şi o pondere mare în volumul producţiei industriale (în

Japonia 45%, în Germania 37%). Subramurile cele mai importante sunt:

. industria utilajelor industriale, localizată în arealele siderurgice,

produce: utilaj minier, utilaj petrolier, utilaje pentru industriile

chimică, textilă, confecţiilor ş.a.; în SUA această industrie se concentrează

în megalopolisurile Bosnywash, Chipitts, în oraşele San Francisco,

Cincinnati, Albany ş.a., în China (Beijing, Shenyang, Shanghai, Nankin),

în Japonia (importantele grupări Tokyo-Yokohama, Kobe-Osaka ş.a.),

în Germania (bazinul Ruhr, pe valea Rinului, în porturile de la Marea

Nordului), în Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda ş.a.;

. industria mijloacelor de transport este o subramură complexă

şi de mare însemnătate în economia statelor:

– industria mijloacelor de transport auto este concentrată în

următoarele regiuni: Europa Occidentală, Asia de Est, America

de Nord;

– industria de material feroviar este localizată în apropierea

centrelor siderurgice şi a marilor noduri feroviare;

– industria mijloacelor de transport naval produce o gamă largă

de nave destinate transportului de mărfuri şi nave pentru

transportul de pasageri. Japonia, după volumul şi complexitatea

tonajului deţine 43% din producţia mondială (cu şantiere

375

navale moderne: Yokohama, Nagoya, Osaka, Shimonoseki,

Kobe ş.a.), China (Qingdao, Shanghai), Germania, Polonia,

Italia, Rusia, SUA ş.a.;

– industria aeronautică şi spaţială este caracteristică ţărilor

puternic dezvoltate. În SUA, principalele centre ale construcţiei

de avioane sunt la: Seatle, Tacoma, Los Angeles, Boston,

iar industria aeropaţială este controlată de peste 70 de firme

care au 1400 de uzine. În Rusia, principalele centre ale industriei

aeronautice sunt: Moscova, Krasnoiarsk, Volgograd. Franţa

are principalele uzine în regiunea pariziană, la Toulouse,

Chateauroux, Bordeaux ş.a. Avioane produc: Marea Britanie,

Germania, Olanda, Italia, Japonia;

– industria electrotehnică, electronică şi tehnică de calcul cuprinde

următoarele produse: echipamente de telecomunicaţii,

componente şi microcomponente electronice, bunuri audiovideo,

echipamente informatice, tehnică de calcul, roboţi

industriali ş.a. Japonia se situează pe primul loc în domeniul

aparaturii electrotehnice şi electronice-principalele centre de

producţie fiind la Tokyo, Osaka, Hamamatsu. În SUA se

produc: tehnologie informatică, bunuri de larg consum electrotehnice

şi electronice, echipamente pentru telefonia mobilă

în centrele: Chicago, Detroit, Atlanta, Silicon Valley ş.a.

Industria electrotehnică şi electronică este bine reprezentată

şi în Rusia, Germania, Olanda, Coreea de Sud, China, Franţa;

– industria de utilaj agricol s-a diversificat. Cele mai mari producătoare

sunt: SUA, Japonia, Italia, Germania, Franţa, Rusia ş.a.

8.