Informatică Lector univ drd. Cristian-mihai pomohaci

Globalizarea, statul şi frontierele naţionale

4.1. Procesul de globalizare şi consecinţele sale

„Pentru prima dată în istorie a luat naştere un sistem economic

unic, răspândit peste tot în lume. Pieţele de pe fiecare continent

interacţionează în permanenţă. Transporturile, dar mai ales, comunicaţiile

permit capitalului să răspundă noilor oportunităţi sau unor

aşteptări pesimiste”, aşa îşi începe Henry Kissinger capitolul „Politica

globalizării” din lucrarea Are nevoie America de o politică externă?

(Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă? Către

diplomaţia secolului XXI, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.).

Fireşte, pentru SUA, Europa Occidentală şi încă vreo câteva

state, globalizarea a stimulat o explozie a bogăţiei şi un ritm inimaginabil

al progresului tehnologic.

În multe regiuni ale lumii, globalizarea serveşte însă la subminarea

rolului statului-naţiune, ca unic determinant al bunăstării unei naţiuni.

SUA a fost primul beneficiar al forţelor eliberate prin globalizare,

forţă conducătoare a dinamicii acestui proces şi nu s-a confruntat

decât într-o măsură redusă cu subminarea rolului statului-naţiune. Mai

ales în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, productivitatea americană

a devenit un motor al creşterii economice globale: companiile

americane au aprovizionat pieţe enorme, capitalul american a impus o

serie impresionantă de noi tehnologii şi a ajutat la răspândirea lor în

408

lume, iar economia aceleiaşi ţări a mers atât de bine, încât cu greu

ne-am putea imagina că nivelul respectiv ar putea fi depăşit. Modelul

american de management economic a devenit standard în multe părţi

ale lumii.

Internetul conectează diversele componente ale economiei globale;

în cele mai multe regiuni prospere, guvernele doar facilitează

funcţionarea pieţei, renunţând la regularizarea ei; creşterea economică

a fost lăsată într-un grad fără precedent pe seama întreprinderilor

şi comerţului liber, iar piaţa liberă a devenit dominantă aproape pretutindeni.

În ţările în curs de dezvoltare, creşterea economică depinde în

mare măsură de disponibilitatea capitalului privat; orice ţară care se

străduieşte să devină competitivă este obligată să se alăture procesului

de globalizare, atât economic, cât şi politic.

Sistemul global îşi răsplăteşte şi penalizează participanţii în

funcţie de criterii economice. În ţările în curs de dezvoltare, pentru a

atinge competitivitatea globală, liderii politici sunt obligaţi să-şi restructureze

economiile şi să elimine orice pierderi. Aceste măsuri implică

dislocări masive şi şomaj pentru asigurarea unor beneficii pe termen

lung.

Modelul american de dezvoltare economică presupune un capital

relativ ieftin şi o muncă relativ scumpă, încât succesul în competiţie să

depindă de creşteri ale productivităţii, susţinute de un permanent

progres tehnologic. Europa centrală şi de est se mai luptă cu obstacole

interne majore în calea introducerii reformelor structurale necesare

(mai ales pe piaţa muncii şi în agricultură), deşi în ultimii ani se angajează

activ în procesul de restructurare a economiei.

Demonstraţiile împotriva globalizării urmează, de regulă, un

scenariu antiamerican şi anticapitalist. Globalizarea a devenit sinonimă

cu creşterea, dar creşterea cere capital, iar capitalul caută cele

mai mari profituri cu cele mai mici riscuri, oscilând între locurile unde

găseşte cel mai bun raport între riscuri şi profituri. SUA şi ţările

industrializate în general absorb un procentaj zdrobitor din capitalul de

investiţii de pe plan mondial; ţările în curs de dezvoltare nu pot avansa

şi nu pot genera locuri de muncă fără capitalul adecvat. În absenţa creşterii

numărului locurilor de muncă, politicienii îşi pot pierde, uneori,

interesul pentru reformele care reprezintă precondiţiile globalizării.

409

Companiile ţărilor în curs de dezvoltare au tot mai greu acces la

pieţele de capital internaţional şi din această cauză devin tot mai puţin

competitive; expuse unei certe concurenţe internaţionale, aceste companii

se află în situaţia de a alege între faliment şi asocierea cu firme

multinaţionale. În condiţiile globalizării, ţările lumii nu au altă şansă

pe termen lung decât restructurarea, dar efortul este posibil şi necesar.

Globalizarea generează probleme deosebit de complexe, printre

care: adâncirea prăpastiei între bogaţi şi săraci şi pericolul apariţiei

unei clase internaţionale sărace; primejdia contestării întregului proces,

în ansamblu; accentuarea tensiunilor între diferite forţe ar putea

zgudui, în anumite condiţii, sistemul economic şi pe cel politic în

întreaga lume.

De aceea, este imperios necesară intensificarea acţiunii factorilor

economici, tehnologici, ştiinţifici care au determinat procesul globalizării,

asigurarea unor construcţii politice stabile, de anvergură, menţinerea

comerţului liber; sistemul financiar internaţional ar trebui să

devină eficient în amortizarea impactului crizelor, în asigurarea creşterii

economice, protecţia mediului trebuie să-şi găsească realizarea

practică ş.a.

4.2. Globalizarea şi statul

În ultimele decenii, în lume au avut loc schimbări structurale

majore, care au modificat locul şi funcţionarea statelor, precum şi relaţiile

dintre ele. După cum se ştie, a avut loc o puternică dezvoltare a

reţelelor de întreprinderi economice mult mai active şi mai eficiente,

care transcend frontierele de stat. Reţelele care funcţionează peste

frontierele de stat afectează, însă, substanţial legăturile dintre statulnaţiune

şi întreprinderea naţională, iar rolul statului naţional este slăbit.

Statele sunt mai vulnerabile astăzi în faţa pieţelor. Numeroase

sunt problemele care confruntă societatea şi economia mondială, iar

statele încetează să mai fie „actorii” principali sau singurii „actori”.

Totuşi, structura de producţie, cea financiară, tehnico-ştiinţifică, pe

plan naţional, continuă să aibă roluri decisive, iar statele pot asigura

cadrul de drepturi şi îndatoriri legale. Nu se poate afirma că statul ar fi

o instituţie în curs de dispariţie, sau că ar fi eliminat de multinaţionale,

ci doar că se produce o transformare a sa, cauzată de schimbările din

structura economiei şi societăţii mondiale.

De regulă, statului i s-au atribuit o serie de puteri şi responsabilităţi,

printre care:

410

• apărarea teritoriului naţional împotriva invaziilor străine;

• menţinerea valorii monedei naţionale;

• alegerea formei adecvate de dezvoltare;

• corectarea tendinţei economiei de piaţă spre boom-uri şi depresiuni;

• exercitarea puterii asupra economiei şi asupra societăţii în interiorul

graniţelor teritoriale, construirea infrastructurii economice;

• crearea unui mediu competitiv pe piaţa naţională;

• asigurarea unei structuri de siguranţă pentru cei mai puţin capabili

să supravieţuiască într-o economie de piaţă;

• responsabilitatea în a percepe impozite;

• stabilirea strategiei distincte de dezvoltare, legată totuşi de strategia

globală, controlul comerţului exterior şi îndeosebi al importurilor;

• asigurarea ordinii interne, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În modul de îndeplinire a acestor responsabilităţi, în timp, s-au

produs schimbări profunde: spre exemplu, în societate şi în economie,

responsabilităţile statului s-au restrâns, au apărut alte centre de autoritate

(sindicatele), s-a diminuat puterea statului în asigurarea intereselor

grupurilor sociale speciale (acţionari, pensionari, proprietari de

pământ), sau ale unor profesiuni (militari, clerici), puterea de stat s-a

erodat şi autoritatea statului nu mai este aceeaşi ca altădată.

Firmele iau decizii privind investiţiile care le extind autoritatea

mult dincolo de limitele statului, iar tranzacţiile se efectuează în alte

valute decât cea naţională; tot mai mulţi oameni caută locuri de muncă

în alte state. În acelaşi timp, pentru a face faţă concurenţei, unele state

occidentale (francez, britanic) şi-au ajustat politica spre a ajuta firmele

proprii să facă faţă provocării firmelor americane, au intervenit pentru

a restructura cercetarea ştiinţifică şi tehnologică. O dată cu schimbarea

naturii competiţiei dintre state, se schimbă natura şi comportarea statului,

atât faţă de societatea civilă din interior, cât şi în relaţiile cu alte

state.

Astăzi, în ansamblu, nu mai există o competiţie între state pentru

teritorii, războiul devenind prea costisitor, atât în vieţi, cât şi în resurse

materiale. Statul îşi menţine capacitatea de a apăra societatea împotriva

violenţei dinăuntrul sau dinafara teritoriului, dar la un nivel mult

mai scăzut. Apar tendinţe noi şi pe plan militar. Există, astfel, tendinţa

ca armatele profesioniste să fie menţinute pentru intervenţii în caz de

nevoie în străinătate, sau pentru a sprijini guvernul aflat la putere

împotriva oricăror disidenţe sociale, naţionale ş.a.

411

Statul are puteri asupra economiei şi societăţii, pe care le exercită

doar în interiorul graniţelor sale: acordă şi garantează credite,

asistenţă, acordă subvenţii, îşi asumă responsabilitatea construirii

infrastructurii economice, asigură şcoli, sprijină cercetarea ştiintifică,

contribuie la competitivitatea propriilor firme şi a celor străine care

funcţionează în interiorul graniţelor, adoptă legislaţia necesară pentru

a se acomoda noilor tehnologii.

În concluzie, nici naţiunea, nici statul nu sunt pe punctul de a

dispărea; până acum nu au apărut structuri care să poată îndeplini toate

funcţiile asociate statului-naţiune, dar au apărut schimbări în rolul, în

comportamentul statelor: guvernele determină formarea şi statornicirea

regulilor internaţionale, coordonează procesele democratice din

interior, prin diverse mijloace, dar nu mai rămân singurul vehicul al

politicii publice.

Procesul de schimbare substanţială este îndelungat, deşi în

ultimele decenii ale secolului al XX-lea el a căpătat o mai mare viteză.

„Suntem pe cale să trecem de la formele de putere autoritare, ierarhice,

verticale, la forme negociate, reticulare orizontale, mai civilizate,

dar mai complexe” (Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului,

Editura Doina, Bucureşti, 1998, pag. 9).

5. Geopolitică şi geostrategie

5.1. Geopolitica şi obiectul său de studiu

Geopolitica poate fi considerată ca o ramură a geografiei pentru

că ea s-a afirmat în cadrul acestei ştiinţe. Deseori, geopolitica este

confundată cu geografia politică, datorită legăturilor care există între

acestea, şi apare tendinţa greşită de folosire a acestor termeni ca

sinonime. În esenţă, geopolitica are în vedere necesităţile spaţiale ale

unui stat, pe când geografia politică examinează condiţiile de existenţă

spaţială a statului respectiv (V. Cucu şi colab., 1994, pag. 570).

Din geopolitică s-a desprins geostrategia – concept geopolitic

militar referitor la planificarea spaţială a unor acţiuni menite să asigure

apărarea sau securitatea unui stat. Acesta este un concept specific

şcolilor politice anglo-saxone, legate, în special, de unele acţiuni militare

maritime (V. Cucu şi colab., 1994, pag. 570). În cadrul geostrategiei

se încearcă determinarea modalităţilor de soluţionare a conflictelor,

influenţate de trei factori principali: localizarea resurselor aflate

412

la dispoziţia părţilor implicate, mobilizarea în teritoriu, jocurile de

disimulare şi de surpriză permise de teritoriu şi de distanţă.

În ce priveşte geopolitica, aceasta acţionează în următoarele

direcţii: construieşte tabloul forţelor prezente pe o scenă dată, al celor

care decid utilizarea lor şi al curentelor sau factorilor care le influenţează,

reperează ţintele profunde ale părţilor implicate într-un conflict,

sau ale marilor puteri, şi arată modul în care mijloacele fiecărei părţi

sunt aplicate prin geostrategii concepute pentru a atinge scopurile

fixate, ţinând cont de reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti.

Geopolitica, ştiinţă complexă, interdisciplinară, a cunoscut, în

evoluţia ei, câteva etape, şi anume: geopolitica romantică, din perioada

de început, geopolitica agresivă şi pseudoştiinţifică nazistă, geopolitica

proscrisă, din primele decenii postbelice, geopolitica nucleară şi

geopolitica actuală (T. Simion, 1998, pag. 7-8).

5.2. Metodele analizei şi ale acţiunii geopolitice

Geopolitica şi geostrategia aparţin familiei domeniilor de acţiune

practică; de aceea, teoriile şi metodele lor de analiză fie au fost ignorate,

fie nu au fost sistematizate din punct de vedere conceptual. Faptul că

geopolitica a fost, după al doilea război mondial, privită cu răceală şi

reticenţă a condus la o îndepărtare de afirmarea unei analize de tipul

celei şcolare sau universitare, ea transformându-se într-una elitistă, din

cauză că doctrinele şi teoriile pe care le iniţiază practicile geopolitice

şi geostrategice sunt rezervate structurilor politice şi militare. Lipsa

strategiilor, a intenţiilor, a explicării motivelor şi a accesului la acestea

constituie principalul impediment în formarea reprezentărilor geopolitice,

a teoriilor şi metodelor analizei şi acţiunii geopolitice şi geostrategice.

În sistemul geopoliticii s-au structurat câteva tipuri de analiză,

dintre care trebuie amintite:

1) analiza în reţea, formă de analiză calitativă elaborată de geopoliticienii

americani şi cunoscută sub numele de net-work analysis;

2) analiza politică (Tămaş) reprezintă o activitate intelectuală

sistematică, urmărind definirea, clarificarea şi explicarea fenomenelor

politice pentru înţelegerea stării societăţilor la un moment dat;

3) globalismul (Daudel) este o metodă de analiză raportată la

dimensiunile planetare pe care le-au dobândit problemele politice,

tehnologice, economice şi sociale cu care se confruntă omenirea în

prezent.

413

5.3. Geopolitici regionale

În afara celor două mari puteri (SUA şi fosta URSS), care

echilibrau balanţa geopoliticii mondiale, au existat o serie de structuri

geopolitice evidente în regiunile sensibile, care se impuneau şi la nivel

global.

Dintre geopoliticile regionale cu un impact mai mare menţionăm

cu titlu de exemplu: geopolitica militarilor din America de Sud,

geopolitica statelor angrenate în conflictele din Orientul Mijlociu,

geopolitica de apartheid din Africa de Sud, geopolitica antinucleară a

Noii Zeelande, care, prin specificitatea lor, se pot constitui în modele

geopolitice regionale.

5.4. Geopolitică şi globalizare

Situaţia actuală, după implozia sistemului socialist, se caracterizează

prin apariţia unor noi state cu rol geopolitic şi geostrategic şi a

unor forme de comunicare legate de mobilitatea crescută şi de internaţionalizarea

firmelor şi a economiilor, precum şi printr-un comerţ

mondial foarte activ.

Caracteristic geopoliticii contemporane este fenomenul de globalizare,

care poate fi definit ca o dimensiune mondială a politicii internaţionale

în epoca contemporană şi care se manifestă în plan tehnologic,

economic, militar, politic. Globalizarea în cadrul geopoliticii are la

bază globalizarea economiei mondiale, proces deosebit de dinamic al

creşterii interdependenţelor dintre state, ca urmare a extinderii şi adâncirii

legăturilor transnaţionale în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii

economice, politice, sociale şi culturale, având drept implicaţie faptul

că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând, la

rândul lor, o soluţionare rapidă (G. Erdeli şi colab., 1999, pag. 144).

Teorii asupra conceptelor economie-lume şi semi-periferii au fost

elaborate de geopoliticieni, precum Fernand Braudel, care studiază

raporturile dintre organizarea politică şi structura economică a spaţiului,

atât în centrul economiei-lume, cât şi la periferia acesteia; Immanuel

Wallerstein, care studiază evoluţia economică a lumii, evidenţiind

legăturile dintre centru şi semiperiferie (teritoriile în trecut colonizate),

precum şi migraţia centrelor comerţului mondial în concordanţă cu

aceste legături.

Peter Taylor, pe baza ideilor lui Braudel şi Wallerstein, analizează

raporturile dintre economie şi geografie politică. În viziunea sa,

rolul principal îl joacă economia, care direcţionează strategiile geopolitice

şi ale geografiei politice.

414

Peter Taylor defineşte statul hegemonic identificând două forme

de dominare:

1) militară (caracteristică marilor imperii, care au tendinţa de a

se extinde până la limitele economiei-lume);

2) hegemonică (prin care statele puternice nu mai au pretenţii de

extindere teritorială, exercitându-şi dominaţia, prin însăşi forţa lor, în

diferite domenii, pentru a lărgi limitele economiei-lume în care sunt

integrate şi pentru a impune pacea globală celorlalte state).

Tendinţa în geopolitică şi în geografia politică actuală este aceea

a studierii forţelor economice care modelează lumea şi mai puţin a

acţiunilor politico-guvernamentale, care, se consideră, capătă, treptat,

un rol minor şi o marjă de manevră limitată.

5.5. Geopolitica mişcărilor naţionaliste şi fundamentaliste

În ultimele decenii, au avut loc transformări ale fostelor mari

puteri, au apărut noi elemente de dezechilibru şi se constată, în unele

state, o reîntoarcere la o geopolitică specifică perioadei interbelice, cu

pregnante influenţe naţionaliste.

Una dintre direcţiile problematicii geopoliticii actuale este aceea

caracterizată de recrudescenţa mişcărilor naţionaliste extremiste. La

baza acestor procese se consideră că ar sta mişcările subversive şi

terorismul, perfecţionarea armei nucleare şi lărgirea cercului celor care

o pot utiliza, evoluţia economică a unor ţări care aparţin „lumii a

treia”, discrepanţele majore dintre bogaţi şi săraci.

Probleme dintre cele mai importante ale geopoliticii sunt legate

de traseul frontierelor, eterogenitatea spaţiului cu structură lingvistică,

etnică, confesională complexă, exacerbarea disensiunilor religioase de

către fundamentalişti ş.a. Geopolitica şi geografia politică pot contribui

la rezolvarea acestor probleme prin studierea evoluţiei istorice, a

distribuţiei spaţiale a structurilor respective.

O altă direcţie importantă a problematicii geopoliticii actuale o

constituie mişcările fundamentaliste, care au adânci rădăcini istorice.

Fundamentalismul islamic, de pildă, îşi are originea în confruntarea

de peste treisprezece secole dintre creştinism şi islamism, exprimând

uneori tendinţa de confruntare cu civilizaţii mai puternice şi percepute

mai avansate. Mişcările fundamentaliste, ca forme ale naţionalismului

din ţările Orientului, reprezintă, în realitate, o încercare de a remodela

415

trecutul, exprimând sentimentul de frustrare şi convingerea că istoria a

uitat pe nedrept aceste ţări, excluzându-le din sfera centrală a lumii.

În unele ţări din „lumea a treia”, naţionalismul se manifestă şi ca

o exacerbare a tribalismului.

5.6. Geopolitica şi geostrategia problemelor actuale

În urma schimbării echilibrelor de putere, geografia politică şi

geopolitica dobândesc noi valenţe, iar progresul economic, care influenţează

geopolitica, determină modificări ale geostrategiilor militare.

Situaţia actuală se caracterizează prin creşterea puterii SUA şi a

aliaţilor săi. Deşi tensiunile create de „războiul rece” au dispărut,

totuşi existenţa armamentului nuclear, înarmarea unor state (în care se

manifestă, uneori, mişcări teroriste) cu arme nucleare sau arme biologice

şi chimice, exacerbarea fundamentalismului şi naţionalismului

determină o redirecţionare a geopoliticii mondiale.

Poziţia de lider a SUA şi, concomitent, apariţia tendinţei de multipolaritate

a structurii internaţionale constituie trăsături caracteristice

ale actualei scene politice mondiale.

Un alt aspect este legat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de

rolul pe care ea îl joacă în geopolitica şi geostrategia mondială. ONU

are un rol activ în aplanarea unor situaţii conflictuale, în apărarea

drepturilor omului, în redirecţionarea şi coordonarea relaţiilor economico-

politice (având pârghiile necesare de reglementare şi soluţionare

a acestor probleme).

Relaţia dintre economie şi geopolitică se manifestă, în lumea

contemporană, şi prin raporturile ce se stabilesc între statele dezvoltate

economic şi statele mai puţin dezvoltate, dar care dispun de resurse.

Asistăm la adâncirea decalajelor dintre cele două grupuri de ţări, ca şi

la creşterea dependenţei multor ţări slab dezvoltate de ţările occidentale

dezvoltate. Pe de altă parte, resursele multor ţări din „lumea a treia”

nu pot susţine aparatul de stat, ceea ce favorizează corupţia şi economia

subterană, care determină alte raporturi geopolitice.

Pe fondul cooperării economice, care s-a intensificat, are loc

dezvoltarea relaţiilor internaţionale, în ansamblu. La rândul său,

globalizarea economică determină extinderea şi aprofundarea acţiunilor

de colaborare şi cooperare internaţională. Un rol important revine

în acest sens organizaţiilor guvernamentale cu caracter regional sau

internaţional.

416

5.7. Geopolitică şi geoeconomie

Pentru a putea prezenta legăturile care se stabilesc între geopolitică

şi geoeconomie trebuie, în primul rând, să fie definită geoeconomia;

aceasta este o ramură derivată din sistemul ştiinţelor geografice,

care analizează, în context global, economia mondială, de la resursele

naturale la cele demografice (T. Simion, 1998, pag. 141). Începând din

deceniul al 9-lea al secolului al XX-lea, geoeconomia s-a răspândit

rapid în numeroase state.

Principalele probleme ale geoeconomiei care influenţează şi

determină reacţii geopolitice sunt: evoluţia numărului populaţiei,

structura etnică şi religioasă şi manifestările geopolitice, resursele naturale,

valorificarea şi epuizarea lor, globalizarea comercial-financiară,

traficul de arme şi terorismul, traficul ilicit de droguri, pirateria,

economia subterană, apariţia unor noi sfere de influenţă ş.a.

Populaţia globului reprezintă cea mai importantă resursă şi are

un impact deosebit asupra resurselor naturale pe care le exploatează,

le prelucrează şi le valorifică. Este firesc ca evoluţia numărului

populaţiei să prezinte interes, având în vedere epuizarea unor resurse.

În perioada actuală, omenirea cunoaşte o creştere exponenţială,

confruntându-se cu fenomenul „exploziei demografice”. Statele în

curs de dezvoltare se manifestă ca o bombă demografică cu explozie

întârziată. Deoarece această „bombă demografică” poate exploda simultan

în mai multe regiuni geografice, s-au determinat următoarele focare

potenţiale: subcontinentul India, China, Asia de Sud-Est, America Latină,

apoi Africa, dar şi Asia Centrală; explozia „bombei demografice” poate

avea implicaţii asupra întregii planete: imigraţii (chiar şi ilegale), conflicte

de natură diversă, instabilitate, irosirea resurselor etc.

Structura etnică a populaţiei, dar şi influenţe externe au determinat,

mai ales în regiunile unde configuraţia etnică este diversificată

(datorită evoluţiei istorice), conflicte între diferite etnii. Zone fierbinţi

ale acestor conflicte cu substrat etnic sunt: Bosnia-Herţegovina,

Kosovo, Macedonia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Spania ş.a.

Alături de structura etnică, structura religioasă este un alt punct

sensibil care exprimă legătura dintre geoeconomie şi geopolitică.

Structura confesională, în sine, nu poate fi considerată sursă a conflictelor

religioase; mai degrabă o astfel de sursă o reprezintă folosirea şi

stimularea diversităţii confesionale în scopuri politice. Asistăm,

totodată, cum am arătat, la manifestarea fundamentalismului islamic –

în unele ţări, el constituie o politică de stat, alteori se manifestă prin

417

intermediul unor partide politice. Jihadul („războiul sfânt”) se inspiră

din principiile fundamentalismului islamic.

De asemenea, trebuie remarcat fenomenul de creştere a rolului

partidelor religioase. Fie că sunt islamice, creştin-democrate sau de

alte credinţe (mai ales, în perioada postbelică), aceste partide fac parte

din viaţa politică a majorităţii statelor.

Pe fondul conflictelor interconfesionale apar, uneori, războaie

religioase, întreţinute şi ele, nu de puţine ori, de interese politice.

Dintre conflictele militare religioase se pot enumera cele din Irlanda

de Nord, Nigeria, Filipine, India ş.a.

Creşterea vertiginoasă a numărului populaţiei implică susţinerea

sa cu resurse naturale. Dezvoltarea economică, cerinţele crescânde ale

umanităţii, alături de limitele sistemelor naturale ale Terrei, determină

uneori reacţii de natură geopolitică, implicând capacitatea de decizie a

liderilor politici. Tendinţa de epuizare a unor resurse energetice convenţionale

(cărbune, petrol) a determinat nu numai crize economice, ci

şi crize geopolitice. Defrişările, de pildă, au determinat modificări

climatice, geomorfologice, folosirea resurselor forestiere depăşind

pragul geoecologic. De asemenea, resursele piscicole ale Oceanului

Planetar se află într-un punct critic. Resursele de sol se află în declin şi

se înregistrează o descreştere a suprafeţelor agricole. Presiunea umană

asupra resurselor naturale poate fi diminuată printr-o dezvoltare

durabilă şi prin ecodezvoltare.

Creşterea economică, manifestată prin diversificarea cererii şi

ofertei de mărfuri, produse şi servicii, se reflectă în creşterea puternică a

comerţului mondial, în perioada postbelică, dezvoltare marcată de

momente precum: Carta de la Havana (1948), crearea GATT, Conferinţa

UNCTAD (1967), crearea OMC (1995) ş.a. Se constată un fenomen de

polarizare a comerţului în jurul puterilor industriale şi comerciale, reunite

în „G7” („grupul celor şapte”), din care fac parte SUA, Germania,

Japonia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, cărora li se adaugă, în

ultimii ani, Rusia (G7+1). Acestea deţin şi mari corporaţii internaţionale,

care conduc lumea prin pârghii financiar-bancare.

Pe glob se conturează trei mari regiuni economico-comerciale:

America de Nord, Uniunea Europeană, Asia de Est; se observă o deplasare

a centrului de greutate al comerţului mondial din America de Nord-

Atlantic-Europa spre Asia de Est-Pacific-America de Nord.

Asistăm, pe de altă parte, la amplificarea traficului de arme, care

se prezintă sub două forme: comerţ oficial şi comerţ ilicit. Politica

mondială şi jocul sferelor de influenţă se sprijină adesea pe traficul de

arme, unele conflicte fiind generate de dorinţa testării de noi arme, de

418

noi strategii militare. Marile puteri economice şi politice sunt şi mari

producători şi exportatori de arme (SUA, Rusia, Franţa, Germania, China,

Marea Britanie ş.a.), iar ţările care au situaţii conflictuale sunt, de regulă,

importatori (India, Pakistan, unele ţări arabe, africane etc.), aprovizionarea

cu arme făcându-se oficial sau, în cele mai multe cazuri, ilicit.

Traficul cu arme susţine şi grupările teroriste din unele state, terorismul,

prin oricare formă a sa: naţionalist (etnic), politic (ideologic) sau

religios, constituind unul din fenomenele geopolitice cele mai complexe,

dar şi cele mai controversate care se manifestă pe glob. O formă specială de

terorism o constituie pirateria (maritimă, aeriană), statele şi organismele

internaţionale luând măsuri diverse pentru combaterea acesteia.

Economia subterană se bazează şi pe realizarea unor profituri

uriaşe rezultate din traficul unor produse halucinogene. Traficul ilicit

de droguri (în condiţiile accentuării consumului acestor substanţe) a

determinat, uneori, chiar declanşarea unor conflicte armate. Piaţa drogurilor

este coordonată de organizaţii de tip mafiot, banii fiind „spălaţi”

în economia subterană sau prin diverse acţiuni fiscale.

Sub egida ONU funcţionează „Programul Internaţional de Control

al Drogurilor” (1991), care statuează cadrul legislativ necesar luptei

contra traficanţilor de droguri; este vorba de un război care se desfăşoară

permanent între instituţiile statale şi mafia internaţională a traficanţilor

de droguri.

6. Conflicte şi ameninţări la începutul secolului al XXI-lea

6.1. Europa şi Rusia – probleme şi aspiraţii

Până la Petru cel Mare, cnezatele ruseşti au avut destul de puţine

legături cu restul continentului; abia după domnia acestuia (1689-

1725), reformele impuse în administraţie şi economie, construirea

capitalei Sankt Petersburg la Marea Baltică (cu legături mult mai accesibile

spre Occident), Rusia începe să aspire la un rol de mare putere

europeană. Primii paşi i-au constituit tendinţele de expansiune teritorială

spre Vest, în direcţia Ţărilor Baltice, Poloniei şi Moldovei.

Spre sfârşitul secolului XIX, declinul imperiului otoman şi tratatele

cu Prusia extind controlul Imperiului Ţarist până pe Vistula, estul

Carpaţilor şi la gurile Dunării.

Repetatele crize prin care trece imperiul la începutul secolului

XX (prăbuşirea ţarismului, revoluţia bolşevică, pierderile teritoriale de

după tratatul cu Germania de la Brest-Litovsk, războiul civil) determină

o scădere a influenţei Rusiei pe plan european, inclusiv în fostele

teritorii controlate de ea din Europa de Est.

419

Instaurarea şi victoria deplină a comuniştilor, după 1922, stabilizează

situaţia politică, favorizează reconstrucţia (cu mari sacrificii

materiale, dar mai ales umane).

Poziţia de învingător în al doilea război mondial şi staţionarea

trupelor sovietice în jumătatea estică a Europei aduc din nou Rusia în

prim-planul politicii europene, dar şi mondiale, după crearea celor

două blocuri militare (Tratatul de la Varşovia şi NATO), în cadrul

cărora URSS şi SUA au fost lideri de necontestat.

Schimbările radicale de pe arena politică europeană după 1990

au condus la mutaţii profunde în relaţiile Est – Vest. Dezintegrarea

blocului comunist, reorientarea politică şi aspiraţiile de integrare europeană

şi euroatlantică ale foştilor aliaţi est – europeni au marginalizat

într-o anumită măsură Rusia, care îşi menţine influenţa, mult diminuată,

numai asupra fostelor republici sovietice (mai puţin Ţările

Baltice), devenite independente.

Scăderea influenţei Rusiei s-a produs, concomitent, pe plan politic,

economic (desfiinţarea CAER) şi militar: admiterea, în două valuri

succesive, a foştilor aliaţi est-europeni în structurile alianţei rivale,

NATO (1997 – Polonia, Cehia şi Ungaria, 2002 – Estonia, Letonia,

Lituania, Slovacia, România, Bulgaria şi Slovenia).

Dintre fostele republici sovietice, numai Belarus mai păstrează

intacte relaţiile tradiţionale cu Rusia (stabilite printr-un tratat de uniune

statală); Ucraina şi Moldova încearcă să-şi croiască propriul drum în

tranziţia spre economia de piaţă, având de rezolvat însă spinoase probleme

teritoriale interne (moştenite din perioada stalinistă) în Crimeea

şi Transnistria.

Sunt evidente, totodată, încercările Rusiei de a-şi recăpăta rolul

de mare putere al fostei U.R.S.S. în relaţiile internaţionale, de a structura

viaţa politică mondială pe principiul multipolarităţii, precum şi

tendinţele de a intensifica relaţiile sale cu ţările occidentale dezvoltate

sau de a dezvolta relaţii de parteneriat cu NATO.

6.2. China – o mare putere; rolul crescând al Extremului Orient

Ţara Marelui Dragon este una din civilizaţiile care au jucat un

rol-cheie în spaţiul Asiei de Est, încă din Antichitate. Având un uriaş

potenţial natural şi uman, ea a contribuit din plin la dezvoltarea

generală a societăţii omeneşti în această parte a lumii, fiind în prezent

una din marile puteri politice şi economice mondiale.

Până la cel de-al doilea război mondial, societatea chineză era

una de tip feudal, mult rămasă în urmă din punct de vedere tehnologic,

420

acest fapt reflectându-se într-un nivel de trai dintre cele mai scăzute

din lume. Problemele au fost agravate de două decenii de războaie civile

(încheiate abia în 1949, o dată cu proclamarea Republicii Populare

Chineze şi retragerea trupelor Gomindanului ciankaişist în insula Taiwan)

şi de ocupaţia japoneză (până în 1945), care practic au ruinat ţara.

Instaurarea regimului comunist (1949) a impus ordinea în haosul

existent; exploatarea şi valorificarea planificată a resurselor naturale şi

umane au aşezat ţara pe un făgaş favorabil rapidei dezvoltări economice.

Proiectele de cercetare lansate după 1950 au condus la experimentarea

primei arme nucleare, în 1964, şi lansarea primului satelit

artificial al Pământului, în 1970, China devenind astfel şi una din marile

puteri militare.

Reformele de după perioada lui Mao Ze-dong (1949-1976)

introduse de către liderul reformist Deng Siao-ping, au urmărit lichidarea

politicii cultului personalităţii, modernizarea şi eficientizarea economiei.

Prăbuşirea comunismului şi a economiilor planificate a determinat,

după 1990, o regândire a sistemului economic chinez, din 1993

apărând în constituţia ţării termenul de „economie socialistă de piaţă”.

Succesul reformelor economice a determinat o rată de creştere

anuală (frecvent peste 10%) cu o curbă puternic ascendentă, la începutul

mileniului III, China prefigurându-se a fi o locomotivă a economiei

mondiale. O contribuţie importantă aduc la acest avânt economic

şi provinciile revenite recent sub jurisdicţie chineză, regiuni foarte

avansate din punct de vedere tehnologic (Hong Kong şi Macao), cu

puternice şi tradiţionale legături cu exteriorul.

Creşterea rolului economic al Asiei de Est, cu Japonia, China şi

„tigrii asiatici“ (Coreea de Sud, Malaysia, Singapore în prim plan), a

determinat şi creşterea rolului politic şi geostrategic al acestei zone,

marile puteri mondiale actuale fiind nevoite să se adapteze noilor

realităţi, care impun participarea sau consultarea prealabilă a acestor

ţări la deciziile care privesc viitorul regiunii şi chiar al lumii.

6.3. Crima organizată – de la local la global

Secolul XX a consemnat adaptarea structurilor crimei organizate

la noile condiţii impuse de modernizarea pe toate planurile a societăţii.

Structurile tradiţionale locale au profitat, în primul rând, de

globalizarea comerţului şi de imigraţie pentru a-şi înfiinţa filiale în

noile teritorii, speculând la maximum şi unele conjuncturi favorabile

(conflicte armate, războaie civile, prohibiţia alcoolului în perioada

421

interbelică din SUA, prăbuşirea regimurilor coloniale etc.), care au

condus la un vid de putere a autorităţilor în perioadele respective.

Chiar dacă situaţia politică s-a stabilizat în majoritatea ţărilor

afectate, organizaţiile mafiote au apucat să penetreze, prin diferite metode,

structurile de putere statale, îndeosebi în America Latină, Africa

şi Asia de Sud-Est, uneori ajungându-se chiar la adevărate războaie

civile (în Columbia, Nigeria ş.a.), pentru controlul unor teritorii în

care se cultivă plante din care se obţin drogurile sau care sunt bogate

în resurse de subsol preţioase, foarte uşor valorificabile: aur sau diamante.

În prezent, crima organizată nu mai este prezentă neapărat în zonele

nesigure, instabile, conflictuale sau cu regimuri politice corupte;

ea şi-a reorganizat şi redirecţionat acţiunile spre ramuri de activitate

din cele mai obişnuite, constituind adevărate corporaţii internaţionale,

necontrolate eficient de către nici un stat, fiind astfel foarte greu de

depistat şi combătut.

La motivaţiile economice s-au adăugat, în ultimul timp, şi cele

politico – ideologice ale fundamentalismului islamic, determinat în

primul rând de situaţia conflictuală prelungită din Orientul Mijlociu,

apoi de accentuarea politicii de hegemonie mondială a SUA, antrenând

în acest fel diverse organizaţii locale din toată „centura islamică”,

din nordul Africii, Asia de Sud şi Sud-Est, până în Indonezia

şi Filipine.

Noile provocări lansate de mondializarea crimei organizate au

determinat unele state să adopte măsuri comune de contracarare (de

exemplu, înfiinţarea Interpolului), dar fără cooperarea şi participarea

masivă a ţărilor direct implicate, cu greu se va putea dacă nu eradica,

măcar controla acest flagel.

6.4. Orientul Apropiat; problema palestiniană

Aflat la intersecţia a trei continente, cu tipuri de culturi, religii şi

civilizaţii diferite (europeană, africană şi asiatică), Orientul Apropiat

s-a constituit ca o chintesenţă a acestora, ca o punte de legătură între

ele. Încă din perioada imperiilor antice, zona s-a profilat a fi una de

conflicte, permanent disputată, din cauza poziţiilor strategice, dar şi cu

motivaţii religioase: oraşul Ierusalim, oraş sfânt pentru cele trei mari

religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islamism, a fost o sursă permanentă

de conflicte de-a lungul timpului.

După patru secole de hegemonie otomană, statele din Orientul

Apropiat intră sub protectoratul puterilor europene învingătoare în primul

război mondial (Franţa şi Imperiul Britanic).

422

Din 1917, autorităţile britanice de ocupaţie se confruntă cu primele

propuneri de creare a unui stat al evreilor pe teritoriul Palestinei,

(în 1937 se propune divizarea acestei regiuni într-o parte arabă şi una

evreiască, propunere ferm respinsă de arabi).

În 1947, Naţiunile Unite adoptă Rezoluţia 181, cunoscută sub

numele de „Planul divizării”, care statuează împărţirea Palestinei în

partea arabă şi cea evreiască, rezoluţie respinsă însă atât de palestinieni,

cât şi de ţările arabe.

Declararea independenţei Statului Israel (1948) a declanşat imediat

războiul cu ţările vecine, urmat de ocuparea teritoriilor arabe şi

apariţia unei probleme ce se va dovedi cronică: problema palestiniană.

Refugiaţii palestinieni din teritoriile ocupate, urmare în principal

a celor trei războaie arabo-israeliene (1948, 1967, 1973), sunt şi în

prezent o puternică sursă de tensiune în zonă, constituind totodată şi

unul din factorii destabilizării statului vecin, Liban (război civil între

1975 – 1990).

Majoritatea gherilelor palestiniene, ajutate de Liga Arabă, formează

în 1964 Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă

de la fondare şi până în prezent de Yasser Arafat, urmărind în principal

crearea unui stat independent palestinian, cu capitala la Ierusalim.

Şi astăzi, după 55 de ani, palestinienii sunt tot un „popor fără

ţară”, divizat în două „teritorii autonome” – Fâşia Gaza (pe ţărmul mediteraneean,

362 km2, 800.000 locuitori) şi Ierihon (parte a Cisiordaniei,

pe malul drept al Iordanului, 5.600 km2, 1,1 milioane locuitori), încă

1 milion de palestinieni găsindu-se răspândiţi prin ţările vecine, în

tabere de refugiaţi.

După acordurile încheiate cu Israelul, sediul Autorităţii palestiniene

a fost stabilit la Ramallah, în Cisiordania.

O altă sursă de tensiuni în Orientul Apropiat o reprezintă problema

kurdă. Popor numeros, cu circa 20 milioane persoane (după

unii autori 30, milioane), kurzii, concentraţi la intersecţia frontierelor a

trei mari state (Turcia, Iran şi Irak), constituie minorităţi importante şi

în alte ţări din zonă, în primul rând în Siria.

Priviţi cu suspiciune, din cauza tendinţelor lor separatiste, kurzii

au fost privaţi de drepturi elementare ale minorităţilor, în sensul

acceptat pe plan european.

În 1978, ca o reacţie împotriva acestei stări de fapt, a luat fiinţă

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizaţie ce urmăreşte

creearea în zonele locuite de kurzi a unui teritoriu independent.

423

Ciocniri violente au avut loc, în ultimii ani, între grupările

paramilitare ale PKK şi armatele turcă şi irakiană, soldate de-a lungul

timpului cu mii de morţi, inclusiv civili.

Zona de conflicte din Orientul Apropiat a fost completată de

diferendul de frontieră dintre Irak şi Iran (degenerat în război deschis

în perioada 1980 – 1988), de războaiele civile yemenite (soldate, în

1990, cu unificarea R.A. Yemen cu RPD Yemen, reluarea conflictului,

în 1994, având ca rezultat victoria completă a nordului asupra sudului).

Tot în peninsula arabă, rămân de rezolvat diferendele de frontieră

din zonele deşertice dintre Arabia Saudită, Yemen şi Oman.

Şi în Orientul Mijlociu continuă să existe conflicte şi focare de

tensiune. Afganistanul, cu o structură etnică diversificată (populaţia

majoritară, pashtunii, constituie cu puţin peste 30%), este o ţară devastată

de trei decenii de război civil şi de ocupaţia sovietică (1979 – 1989).

După intervenţia trupelor sub mandat ONU, în 2002, care au înlăturat

regimul talibanilor (fundamentalişti islamici, susţinători ai grupării

teroriste Al-Qaeda), a fost instaurat un regim democratic, care se confruntă

cu multiple şi complexe probleme – înapoierea economică şi

socială, conflicte intertribale ş.a.

O problemă deosebit de complexă din regiune, cu implicaţii mari

pe plan internaţional, a devenit conflictul teritorial prelungit dintre

India şi Pakistan, în legătură cu provincia Kashmir.

6.5. Focare de conflict – Kosovo, Timor, Cecenia, Transnistria

Kosovo, provincia autonomă din sudul Serbiei, a fost ultimul

focar de conflict din cele care au însoţit procesul de dezintegrare

statală a fostei Iugoslavii. După războaiele din Slovenia, Croaţia şi

Bosnia-Herţegovina, autorităţile federale iugoslave s-au confruntat cu

o nouă problemă a minorităţilor: albanezii din provincia Kosovo.

Considerată de sârbi ca leagăn al fiinţei lor naţionale, având

numeroase locuri şi vestigii cu puternică rezonanţă naţional – istorică

(Kossovopolje, mănăstiri vechi şi biserici), provincia Kosovo a fost

populată treptat de către albanezi, o dată cu islamizarea acestora şi în

contextul expansiunii imperiului otoman. Spre sfârşitul secolului XX,

albanezii constituiau peste 80% din populaţia regiunii.

Până în 1990, provincia a avut un anumit grad de autonomie,

suprimat însă după dezmembrarea Iugoslaviei, în 1992. Acest fapt a

dus treptat la deteriorarea relaţiilor dintre albanezi şi guvernul de la

424

Belgrad, degenerând apoi în conflict deschis (1998) între majoritari şi

minoritatea sârbă. În 1998, gherilele albaneze s-au unit în Armata de

eliberare din Kosovo (UCK), care s-a angajat în lupte deschise cu

armata federală, atacuri şi atentate inclusiv asupra civililor sârbi.

Reprimarea dură a acestor mişcări din partea armatei federale, excesele

revanşarde din partea sârbilor au determinat, într-o primă fază, izolarea

pe plan politico-economic a Iugoslaviei, apoi bombardarea Serbiei de

către NATO şi intervenţia trupelor sub mandat ONU de menţinere a

păcii (martie 1999) şi preluarea de către acestea a controlului asupra

provinciei, situaţie care se menţine şi în prezent.

Timor

Aflată în sudul arhipelagului indonezian, insula Timor au fost

timp de patru secole sub ocupaţie portugheză (din 1586), ceea ce a

condus la diferenţierea etnică şi culturală. O dată cu retragerea autorităţilor

coloniale portugheze (1975), vidul de putere este exploatat de

mai multe facţiuni rivale, războiul civil pentru preluarea puterii fiind

declanşat imediat. Elementele tradiţionaliste şi puternica presiune

politico – militară exercitată determină anexarea insulei de către Indonezia,

după ce, pentru o scurtă perioadă (1975), partea orientală a acesteia,

sub denumirea de Timorul de Est, îşi proclamase independenţa.

Anexarea Timorului de Est, nerecunoscută de către ONU,

declanşează lupta pentru redobândirea independenţei, sub conducerea

Frontului Revoluţionar al Timorului Oriental Independent (FRETELIN),

care obţine, după prăbuşirea regimului indonezian al generalului

Suharto, dreptul la referendum. Pentru independenţă au votat, în august

1999, 78,5% din populaţia cu drept de vot a provinciei, care redevine

stat independent. Violenţele declanşate de grupările armate proindoneziene,

însoţite de adevărate masacre şi haos general, au determinat

Consiliul de Securitate al ONU să trimită trupe pentru restabilirea

ordinii, ONU preluând, totodată, şi administrarea provizorie a

statului, până când situaţia politică va permite alegeri libere.

Cecenia

Munţii Caucaz, regiune strategică între Europa şi Asia, a fost

ţinta ambiţiilor teritoriale ale multor imperii de-a lungul secolelor.

Începând cu secolul XIX, o dată cu decăderea Imperiului Otoman şi a

Persiei, Rusia va fi cea care va prelua controlul asupra acestei regiuni,

înglobată după primul război mondial în cadrul fostei Uniuni

Sovietice. Mozaicul etnic, cultural şi lingvistic caucazian a fost parţial

„nivelat“ de legile sovietice (intenţii care datau din perioada ţaristă),

urmărindu-se crearea unei regiuni liniştite şi fără conştiinţă naţională.

425

Cele mai afectate au fost populaţiile musulmane, cărora le-au fost

interzise religia şi obiceiurile, ceea ce a sporit nemulţumirea faţă de

autorităţi a acestora. După colapsul Uniunii Sovietice şi ascensiunea

mişcărilor fundamentaliste islamice, pe fondul unor conflicte armate

în zonă (Georgia, conflictul azero – armean), a renăscut şi dorinţa de

afirmare a identităţii naţionale în republica autonomă Cecenia, parte a

Federaţiei Ruse.

În 1991 este declarată unilateral independenţa, nerecunoscută

însă pe plan mondial. În 1994 se declanşează războiul între luptătorii

ceceni şi trupele federale, care sunt retrase, dar abia în 1996 se încheie

un acord de pace, nerespectat însă. Trupele federale preiau controlul

din nou, în 1999, asupra teritoriului cecen şi a capitalei, Groznâi.

După 1994, gherilele cecene au efectuat numeroase atacuri şi

atentate, atât asupra militarilor ruşi, cât şi a civililor ceceni proruşi,

organizând şi luări de ostatici, peste 2000 în Daghestan, ultima (2002)

producându-se chiar la Moscova – toate soldate cu numeroşi morţi şi

răniţi, majoritatea civili.

Situaţia rămâne în continuare tensionată, ţinută sub control de

trupele ruse, dar cu numeroase atentate şi ambuscade de partea cecenă

şi represalii de cealaltă parte.

Transnistria

Parte integrantă a Republicii Moldova, teritoriul din stânga Nistrului

şi-a proclamat unilateral autonomia (cu intenţii de independenţă) în

anul 1990, sub denumirea de „Republica Moldovenească Transnistreană”.

Regimul separatist din Tiraspol, autodeclarata capitală, nu a fost

recunoscut oficial de către nici un stat, nici măcar de Rusia, de al cărei

ajutor, direct sau indirect, a beneficiat (în special prin susţinerea de

către armata a 14-a rusă, staţionată aici).

În iarna 1991 – 1992 au loc conflicte armate deschise între

poliţia Republicii Moldova şi separatişti, încheiate cu un acord de

armistiţiu, respectat până în prezent, dar care nu a adus rezolvarea de

fond a problemei.

Prin Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994, Transnistria

şi Găgăuzia (teritoriu în sudul republicii, cu populaţie majoritară de

origini sud-dunărene) au devenit regiuni autonome, problema Transnistriei

rămânând în continuare deschisă.

6.6. „Actorii” nestatali

Organizaţiile nestatale, secrete sau la vedere, există de secole

sub diferite aspecte sau denumiri, fiind implicate activ în viaţa social-

426

economică şi politică, în schimbări de regimuri sau în revoluţii de

toate tipurile (rolul major al marilor loji masonice în revoluţia franceză,

în cucerirea independenţei de către coloniile americane, în revoluţiile

de la 1848 etc.).

În epoca actuală, pe măsură ce globalizarea mondială se adânceşte,

interesele economico-financiare, dar nu numai ele, au generat şi

generează mari organisme internaţionale, necontrolabile în totalitate

de nici un stat, de exemplu, de tipul băncilor (Banca Mondială, Fondul

Monetar Internaţional) sau al marilor corporaţii.

Acest tip de organizaţii, prin puterea financiară, prin influenţa

lor, în general, tind să modeleze sau măcar să influenţeze sfera politicului

şi socialului, introducând modificări (în general, în sensul uniformizării)

în însăşi dezvoltarea generală a societăţii.

6.7. Drogurile şi securitatea naţională

Din momentul în care au devenit o plagă a umanităţii şi o uriaşă

sursă de venituri, drogurile au început să influenţeze însăşi viaţa politică

a unor ţări, inducând tensiuni ce au necesitat măsuri de contracarare

imediată, de către cei care au avut puterea şi voinţa necesare.

Sunt cazuri în care situaţia a scăpat de sub control. Sărăcia unei

mari părţi a populaţiei şi lipsa alternativelor economice de supravieţuire

au fost speculate imediat de organizaţiile mafiote, determinând,

în unele zone, orientarea culturilor către plantele halucinogene (arborele

de coca în America de Sud, cânepa indiană sau macul în Asia de

Sud şi Sud-Est). Astfel, cartelurile columbiene controlează circa 40 %

din teritoriul naţional; în Afganistan, „Triunghiul de Aur” (nordul

Thailandei, Laos şi estul Myanmar), regiuni din Peru şi Bolivia, astfel

de plantaţii sunt un lucru obişnuit, intrat în modul de subzistenţă al

multor oameni, fapt care îngreunează puternic lupta autorităţilor împotriva

acestui fenomen.

Reprimarea armată a traficanţilor, dar şi a cultivatorilor nu a

rezolvat nici pe departe problema drogurilor. Atât timp cât cererea

există şi alternativele de subzistenţă pentru cultivatori nu sunt viabile,

traficul mondial de stupefiante nu poate fi oprit în mod real.

6.8. „Lumea a treia” şi mişcările fundamentaliste

Eşecul multor campanii de ajutorare sau modernizare, frustrarea

faţă de bogăţia mai-marilor planetei şi, frecvent, refuzul de a se adapta

valorilor morale şi spirituale străine, impuse, au determinat reapariţia,

427

în numeroase ţări ale „lumii a treia”, în rândul oamenilor obişnuiţi, a

ideilor fundamentaliste.

În esenţă, acest lucru s-a concretizat în respingerea occidentalismului

(în ţări africane, musulmane sau în India), a modernismului,

în general, şi în dorinţa de reîntoarcere la valorile tradiţionale, în primul

rând la cele puternic legate de religie.

Pe plan mondial, s-au impus, în secolul XX, două mişcări

fundamentaliste religioase: cea hindusă, foarte activă până la obţinerea

independenţei Indiei (1947), în declin astăzi, dar care nu a dispărut, şi

mai ales cea islamică, în puternică ascensiune, coagulând nemulţumirile

multor musulmani (îndreptate împotriva bogăţiei şi hegemoniei

Occidentului, a colaboratorilor locali ai acestuia).

Mişcările fundamentaliste au depăşit în prezent graniţele „lumii

a treia”. Susţinătorii lor morali şi financiari apar din ce în ce mai des şi

în ţări puternic dezvoltate, infirmând ideea că ar fi vorba doar de

mişcări stricte ale păturilor sărace, nemulţumite sau needucate, problema

devenind una dintre marile provocări ale omenirii la începutul

secolului XXI.

6.9. ONU şi principiile dreptului internaţional

Ca şi alte instituţii internaţionale, ONU a luat fiinţă după cel

de-al doilea război mondial, fiind constituită conform intereselor,

valorilor şi practicilor puterilor învingătoare.

Admiterea în organizaţie a cvasitotalităţii statelor lumii exercită

deja presiuni asupra reconfigurării structurale a acesteia, cea mai

spinoasă problemă fiind calitatea de membru în Consiliul de Securitate.

Cei cinci membri cu drept de veto (SUA, Rusia, Marea Britanie,

Franţa şi China) se confruntă cu cereri insistente de cooptare din partea

Germaniei şi Japoniei, dar şi a unor ţări cu mare influenţă regională,

cum sunt India sau Brazilia.

Multe dintre ţările africane sau musulmane sau din alte zone

doresc restructurarea ONU în vederea unei mai mari reprezentativităţi

a intereselor lor. Din acest motiv, al nereprezentării, multe decizii ale

ONU şi ale Consiliului de Securitate au fost contestate sau neaplicate.

Majoritatea covârşitoare a statelor lumii se pronunţă pentru respectarea

fermă a principiilor dreptului internaţional, împotriva amestecului

în treburile interne ale statelor suverane, pentru dezarmare şi

pace.

428

7. Marile ansambluri economice şi politice mondiale

7.1. Uniunea Europeană

La baza actului de naştere al Comunităţii Europene stă declaraţia

din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, în

care era prezentat un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, pe

atunci comisar al planului de modernizare a Franţei după război.

„Declaraţia Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin

semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Franţa, R.F. Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) a Tratatului instituind „Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” (CECO), care a intrat în

vigoare la 23 iulie 1952 (Ministerul Integrării Europene, Uniunea

Europeană şi România, 2002). Succesul Tratatului a determinat

extinderea cooperării şi în alte domenii, fiind semnate, în 1956, şi

documentele de constituire a CEEA (Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană).

Au mai aderat, succesiv, la Comunitatea Europeană, Danemarca,

Irlanda şi Marea Britanie (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia

(1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995), fiind deschise negocieri de

aderare la Uniunea Europeană cu alte 12 ţări europene (Estonia, Letonia,

Lituania, Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, Slovenia,

Cipru şi Malta).

Au fost aduse completări ale tratatelor iniţiale prin Actul Unic

European (1987), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la

Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000). La reuniunea şefilor de

stat şi de guvern ai ţărilor membre ale UE de la Copenhaga (12 – 13 decembrie

2002) au fost invitate să adere, începând cu 2004, zece dintre

statele candidate, urmând ca România şi Bulgaria să fie integrate în 2007.

Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă, pentru întreaga societate

românească, un obiectiv strategic de maximă importanţă, susţinut

în mod constant de către toate instituţiile statului, de forţele politice

parlamentare, precum şi de către societatea civilă în general.

Aspiraţia României de integrare în Uniunea Europeană este

expresia firească a identităţii de idealuri, valori şi principii, a vocaţiei

sale de ţară democrată, profund ancorată, prin tradiţii, cultură şi civilizaţie,

în spaţiul unic european.

Alte mari organizaţii mondiale au luat naştere în celelalte

continente: NAFTA (Acordul Nord-American pentru Comerţ Liber) în

1989, cuprinzând Canada, SUA şi Mexicul; ASEAN (Asociaţia Naţiu-

429

nilor din Asia de Sud-Est, fondată în 1967, cu sediul la Djakarta),

cuprinzând Indonezia, Malaysia, Brunei, Cambodgia, Laos, Myanmar,

Singapore, Thailanda, Vietnam şi, ca observator, Papua Noua Guinee;

MERCOSUR (Piaţa Comună Sudică, fondată în 1991, cu sediul la

Montevideo), cuprinzând Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay, Chile

şi Bolivia, precum şi alte structuri de acest tip pentru cooperarea la

nivel regional.

7.2. Gruparea statelor după modul de asociere militară, nivelul

de dezvoltare economică şi ariile de decizie politică

După marile alianţe din timpul celui de-al doilea război mondial

(Puterile Axei şi Aliaţii), modificările politice din jumătatea estică a

Europei şi rivalităţile dintre fosta Uniune Sovietică şi ceilalţi aliaţi au

configurat două noi blocuri militare: Tratatul de la Varşovia (gruparea

statelor comuniste conduse de URSS) şi NATO (gruparea statelor

vest-europene, a Greciei Turciei şi Canadei, având ca lider Statele

Unite). Rivalitatea dintre cele două blocuri şi influenţa exercitată de

acestea, practic, pe tot globul, nu au mai permis apariţia unor alte

alianţe militare, statele fiind nevoite să opteze pentru neutralitate, pentru

mişcarea de nealiniere sau pentru intrarea în sfera de influenţă (sub

diferite forme) a blocurilor politico-militare existente.

Prăbuşirea comunismului şi destrămarea Tratatului de la

Varşovia au dat cale liberă extinderii spre est a NATO, care a invitat

pentru aderare, în două etape, ţările răsăritene foste adversare: în 1997

(Madrid), Polonia, Cehia şi Ungaria, iar în 2002 (Praga) Estonia,

Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România şi Bulgaria. Alianţa

nord-atlantică şi-a asigurat astfel o poziţie de hegemonie în Europa,

rămânând singura de acest fel pe plan mondial.

Totuşi, dispariţia blocului comunist şi recrudescenţa sentimentelor

antioccidentale în multe zone ale lumii (în primul rând, în lumea

islamică), precum şi afirmarea noilor puteri nucleare din sudul Asiei

(India şi Pakistan), la care se adaugă ascensiunea, Chinei, pot produce

noi modificări în planul alianţelor şi al sferelor de influenţă militară.

Gruparea statelor după nivelul de dezvoltare economică s-a

făcut, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, pe trei mari categorii:

ţări dezvoltate, mediu dezvoltate şi subdezvoltate. Ultima categorie a

fost modificată ulterior, prin apariţia ţărilor în curs de dezvoltare, în

care a fost încadrată şi România. O categorie distinctă de ţări o con-

430

stituie, în ultimul deceniu, cea a ţărilor în tranziţie, foste ţări comuniste

din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Decalajul din ce în ce mai accentuat între ţările dezvoltate, bogate,

şi cele ale „lumii a treia” i-a determinat pe mulţi dintre analiştii

economici să folosească, în ultimul timp, termenul de „lumea a patra”

pentru cele mai sărace ţări, ruinate de războaie şi foamete (Somalia,

Uganda, Mozambic sau Afganistan), datorate inechităţilor frapante în

distribuţia bogăţiei mondiale, dar şi incapacităţii de a-şi rezolva gravele

probleme interne, cronicizate.

8. Evoluţia hărţii politice a lumii

Istoria umanităţii se confundă cu istoria hărţii politice a lumii, cu

istoria evoluţiei statelor, a limitelor dintre ele, a frontierelor.