Insecuritatea Securitatii Nationale Preambul

7. CONCLUZII

Ca primă concluzie, putem pune acest raţionament: Corupţia banală este de resortul Poliţiei şi al Parchetului. Corupţia sub forma crimei instituţionalizate şi organizate periclitează Securitatea Naţională şi contracararea ei este realizată, preponderent, prin activitatea Serviciilor Secrete. Eficienţa Serviciilor Secrete este condiţionată inclusiv de onestitatea Magistraturii. Magistratura manifestă o corupţie endemică. Corupţia endemică din Magistratură atestă declinul Serviciilor Secrete, dar constituie şi premisa coruperii acestora. Or, simbioza corupţilor, care constituie „nucleul dur“ al criminalităţii instituţionalizate – nucleu format prin promovarea clientelară, politică –, face ca instituţiile care trebuie să asigure Securitatea Naţională, precum Magistratura, Serviciile Secrete, Poliţia, Armata etc., să devină, ele însele, un pericol pentru Securitatea Naţională în aceeaşi proporţie în care sunt corupte. Ca atare, insecuritatea Securităţii Naţionale este o realitate a zilelor noastre şi este „asigurată“ chiar de Executiv, în combinaţie cu Magistratura.

Mai mult. Acum, chiar Parlamentul, Legislativul, deşi are obligaţia morală şi materială să emită legi constituţionale, a elaborat, la presiunea N.A.T.O., o lege neconstituţională, pentru a fi daţi afară, din diversele organizaţii ale statului în care activează, toţi foştii ofiţeri ai Securităţii. Şi asta numai pentru că au fost ofiţeri ai Securităţii, fără să fie incriminaţi de ceva anume, încălcîndu-se principiul elementar al statului de drept, prezumţia de nevinovăţie. Deci, sunt puşi la index pentru că au fost patrioţi şi şi-au apărat Ţara. Prin aceasta, la presiunea organizaţiilor externe, inclusiv Parlamentul a comis inversarea valorilor: este incriminat, a priori, patriotismul şi este sancţionată pozitiv trădarea – deşi, în toate codurile morale, trădarea constituie, dintotdeauna, vina cea mai mare şi imprescriptibilă! Cazul lui Pacepa, recent reabilitat de către Curtea Supremă de Justiţie, este elocvent! Este evident că, manifestînd obedienţă faţă de această directivă externă, Parlamentul nu mai poate susţine că acţionează respectînd independenţa şi suveranitatea României; dimpotrivă, România a ajuns o neocolonie a Occidentului, în urma războiului atipic, preponderent axiologic, dus contra ei. Şi asta acum, cînd mai este un stat independent, cel puţin formal-juridic, şi chiar dacă a ajuns membră a N.A.T.O., după ce decidenţii, manifestînd deplină obsecviozitate, declaraseră, anterior accederii în N.A.T.O., că România era membră „de facto“ a N.A.T.O. Pentru că, de fapt, nu România intra în N.A.T.O. – în ciuda invitaţiei formale de aderare –, ci N.A.T.O. intrase, deja, în România, fapt dovedit de preparativele pentru agresiunea contra Irakului, cînd România a devenit, de facto, o bază a N.A.T.O, ramura S.U.A., România făcînd, ca ţară nemembră de jure a N.A.T.O., ceea ce Turcia refuzase, deşi este membră veche a N.A.T.O. După ce a devenit de jure membră N.A.T.O., suveranitatea României va dispărea, treptat şi insesizabil, cu totul. Căci pretextul folosit de N.A.T.O. pentru a impune respectiva lege este, şi de data acesta, ipocrit: anume, că, prin unii ofiţeri, Securitatea a spionat N.A.T.O., în timpul regimului socialist. Dar N.A.T.O. a spionat România tot timpul, inclusiv acum, cînd am intrat în N.A.T.O., aşa că nu vedem care este aspectul indezirabil.

Drept concluzie globală la acest studiu, pot spune că, de vreme ce principalele instituţii ale statului sunt corupte într-o proporţie prin care devin nocive naţiunii, actuala organizare statală este bolnavă şi trebuie înlocuită: în locul unei „democraţii bolnave“, aflate la limita anomiei sociale şi a anarhiei, trebuie pusă o dictatură sănătoasă. Evident, o dictatură a Legii, a Moralei, astfel ca Statul, prin autoritatea sa, să apere Naţiunea.

La limită, trebuie să admitem că şi N.A.T.O. este periclitată din cauza insecurităţii Securităţii României.

Aprilie 2003

8. PERSISTENŢA PERICOLELOR

Între timp, suveranitatea naţională a fost tot mai mult diminuată. Cu câţiva ani înainte să treacă în lumea drepţilor, senatorul Eugen Florescu îmi mărturisise – în virtutea calităţii sa de parlamentar, care cunoştea, din interior, „culisele politicii“ – ceea ce, de altfel, ştiam mai demult: că nici o lege importantă nu se discută în Parlamentul României pînă nu este trimisă, anterior, la organismele europene, pentru ca noua „Înaltă Poartă“ să îi dea „verde“. Situaţia a involuat şi sub aspectul insecurităţii naţionale, chiar dacă România a fost primită în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O. Şi această involuţie s-a produs tocmai pentru că fenomenul corupţiei s-a extins ca domenii şi profunzime, cuprinzînd îndeosebi Magistratura şi Serviciile Secrete. Catalizatori au fost „investitorii strategici străini“. Prin asta nu vreau să diminuez dimensiunea corupţie interne, dar este de natura evidenţei că stimularea corupţiei interne s-a făcut, aşa cum am mai subliniat frecvent, cu concursul des-interesat al respectivilor investitori. Privatizarea unor mari întreprinderi productive ca SIDEX, PETROM, ROMTELECOM, AUTOMATICA etc., cumpărarea fregatelor engleze bune de dat, literalmente, la fier vechi şi multe alte asemenea afaceri păguboase sunt dovezi peremptorii în acest sens – dar pe care Serviciile Secrete trebuiau să le prevină şi, implicit, să le contracareze.

8. 1. Reconfirmarea promovării clientelare

Ca urmare a proliferării corupţiei, economia României a fost distrusă de guvernările postdecembriste, fiind vândută la bucată de marii funcţionari de stat, direct sau prin interpuşi, corporaţiilor transnaţionale, care au cumpărat „adevărate chilipiruri“, după cum se exprima, cu satisfacţie, publicaţia Jane’s Foreign Report. Şi asta o scria în august 2000, adică la finalul primei guvernări a C.D.R., care „grăbise privatizarea“ spre a îndeplini, cu deplină slugărnicie, directivele organismelor străine, interesate în ruinarea României – grabă din cauza căreia marile întreprinderi ale ţării deveniseră, pentru „investitorii strategici“ străini, într-adevăr, „adevărate chilipiruri“¹⁶⁵. Reforma din Justiţie a fost o farsă, de aceea reproşul recent al Olandei pe acest aspect a fost întemeiat, fiindcă a subliniat tocmai corupţia din Ju$tiţi€.

Chiar şi corupţia prin promovarea clientelară a fost reconfirmată public, de însuşi preşedintele ţării, Traian Băsescu, recunoscînd deschis – dar, fireşte, fără să vrea! – că, atunci cînd „i-a poftit sufleţelul d-nei Săftoiu“¹⁶⁶, l-a promovat pe soţul ei, Elvis Claudiu Săftoiu, ca şef al Serviciului de Informaţii Externe (!) – făcînd, astfel, dintr-un ziarist cvasianonim, unul dintre cei mai importanţi oameni din stat, chiar dacă incapabil pentru funcţia sa, „pentru că pălăria s-a dovedit a fi fost prea mare pentru el (sic)“. Rămâne să ne întrebăm cui, oare, „i-o fi poftit sufleţelul“ pentru ca un alt ilustru necunoscut, ziaristul Cătălin Harnagea, să fie propulsat de către Emil Constantinescu pe aceeaşi funcţie, de şef al S.I.E.?! E-adevărat că, în vreme ce Cătălin Harnagea îşi exercita, cu greu, funcţia de ziarist la Tinerama, patronul acesteia, Max Bănuş, prezisese – cum a relevat un ziarist – că toţi cei care trudesc la el în redacţie vor ajunge oameni mari în statul român¹⁶⁷; şi unii, într-adevăr, au ajuns. Ştim că Max Bănuş fusese un vorbete important al postului Radio Europa liberă, iar acesta era o interfaţă de influenţă manevrată de C.I.A.; ne mai rămîne să ghicim cui „îi poftise inimioara“, pentru ca Cătălin Harnagea să fie cocoţat aşa de sus!

Furat de polemica dură a recentei campanii electorale, preşedintele Traian Băsescu a mai dovedit o inabilitate managerială: s-a referit la „jurămîntul de loialitate“ al consilierilor săi faţă de el, ca preşedinte, cantonîndu-se, însă, numai la acest aspect, al loialităţii. Nu cred că se poate vorbi de aşa ceva. Jurămîntul de loialitate se depune faţă de ţară, nu faţă de preşedinte. Loialitatea faţă de persoana şefului însemnă – conform tuturor tratatelor de sociologie şi de psihologie – doar lichelism, forma principală sub care apare clientelismul. Dar, consilierii preşedintelui ţării trebuie să manifeste, pe lîngă loialitate faţă de ţară şi faţă de preşedinte ca instituţie a statului, şi competenţă, curaj civic şi politic, rectitudine morală, spirit critic, spirit de iniţiativă etc.

În caz contrar, numai cu loialitatea faţă de persoana şefului, instituţia preşedinţiei este compromisă¹⁶⁸. Cum pare să fi fost, deja, în mare măsură¹⁶⁹. Nu-i mai puţin adevărat că, în comparaţie cu faimosul şef al Serviciului de Spionaj al Franţei, contele Alexandre de Marenches, şefi ai S.I.E. ca Cătălin Harnagea, ca Claudiu Săftoiu, sau ai S.R.I., ca Costin Georgescu, sunt, pur şi simplu, nişte nulităţi absolute.

8.2. Competenţă şi loialitate

Calităţile unui consilier prezidenţial şi, cu atît mai mult, ale unui şef de Serviciu Secret trebuie să cuprindă, cu necesitate, atît loialitatea faţă de ţară, cît şi competenţa profesională.

Culmea ironiei este că, de exemplu, Mihai-Răzvan Ungureanu a fost înscăunat şef al S.I.E. după ce, anterior, fusese demis din funcţia de ministru de Externe de către premierul Călin Popescu-Tăriceanu pentru că îi dosise acestuia nişte informaţii secrete! Atunci, pentru ce merite a fost „uns“ şef al S.I.E.?! Pentru că fusese membru supleant al C.C. al U.T.C.? Pentru că şi-a dat masteratul în studii ebraice la Oxford?¹⁷⁰ Sau, poate, pentru că a „fost membru al conducerii Fundaţiei Soros în Romania, bursier al magnatului rus Marc Rich – considerat cel mai mare infractor al spaţiului ex şi post sovietic“?! Nu sunt deloc aspecte recomandabile, chiar dacă un pupăncurist ca Mircea Mihăieş îi face o adevărată apologie¹⁷¹, pe cînd alţii afirmă răspicat: „Numirea lui Ungureanu – un papagal la şefia Serviciului de Informaţii Externe?“¹⁷² Este, într-adevăr, un mare mister proţăpirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu-Jidovitu’ ca şef al S.I.E. Ţinînd cont de ruta sa profesională pe cît de „fulminantă“ – cum zice Nicolae Ulieriu, fost purtător de cuvînt al S.R.I. – pe atît de dubioasă, este de presupus că respectiva numire i-a fost impusă preşedintelui Traian Băsescu de grupuri externe de presiune, întrucît Mihai-Răzvan Ungureanu ar fi fost racolat de un serviciu de spionaj străin¹⁷³. Ceea ce, evident, ar constitui o altă dovadă a insecurităţii Securităţii Naţionale, chiar dacă el se laudă, în titlul cărţii sale recent apărute, că i-ar fi loial ţării. Cel puţin, nu asta-i concluzia care se degajă privindu-l în poza în care face reverenţe la Zidul Plîngerii, pusă pe coperta cărţii lui Cornel Dan Niculae, Politica filo-sionistă a României în faţa Europei şi a lumii.

8.3. Merite prezidenţiale minimale

E-adevărat, pe de altă parte, că preşedintele Traian Băsescu are meritul, în primul rînd – după cum am şi declarat în emisiunea „Dan Diaconescu direct“, din noaptea de 6-7 decembrie a.c., de la OTV –, că l-a scos din politica mare pe sinistrul Petre Roman – ex-premier, ex-protector al lui Marc Rich, ex-ministru de Externe, ex-preşedintele P.D., fost „os de ardelean prin“ nevasta-sa; e-adevărat şi că a fost recuperat de P.N.L., în speţă de Călin Popescu-Tăriceanu, care l-a făcut, nici mai mult, nici mai puţin, reprezentantul românilor din diaspora! Apoi, în al doilea rînd, are meritul că – aşa cum am mai arătat –, pe lîngă etalarea sloganului electoral „Jos corupţia!“, cu care şi-a cîştigat primul mandat, preşedintele Traian Băsescu a şi încercat să demoleze „cuibul de vipere“, nucleul dur al corupţiei. Numai că nu a început cu cine trebuie: cu magistraţii corupţi¹⁷⁴ şi cu cei din propriul partid, aşa cum îi recomandasem¹⁷⁵. De aceea puţin a lipsit să nu piardă alegerile. De altfel, în emisiunea de la OTV, din seara 22-23 noiembrie 2009, am analizat situaţia posibilelor opţiuni ale electoratului şi am anticipat că Mircea Geoană va cîştiga alegerile cu 55 la sută, iar a doua zi, un institut de sondare evaluase că acesta va cîştiga cu 54 la sută. Această prognoză nu s-a adeverit – aşa cum am explicat, tot la OTV, în emisiunea din 10-11 decembrie 209, îndeosebi din cauza marilor greşeli de strategie ale lui Dinu Patriciu şi ale celor „patru cavaleri ai Infernului“, care, pretindeau ei, ar fi reprezentat „majoritatea parlamentară“ – şi, deci, electorală –, dar care nu reprezentau decît clica anti-Băsescu: Mircea Geoană-Naivu’, Crin Antonescu-Vorbete, Marko Bela-Antiromânu’ şi Varujan Pambuccian-Nosferatu’¹⁷⁶.

Dar, dacă pînă acum a fost împiedicat, de către diversele grupuri de presiune, să-şi îndeplinească promisiunile de eradicare a corupţiei, făcute în prima campanie electorală, să sperăm că în noul mandat, în care abia a intrat, va reuşi să bage la puşcărie cît mai mulţi corupţi, începînd cu aceia din P.N.-L. – pentru a-şi redobîndi credibilitatea, extinzînd, apoi, acţiunea de asanare la întreaga cleptocraţie¹⁷⁷.

8.4. Incompetenţă managerială

Oricum, însă, după cum rezultă din activitatea primului său mandat, echipa consilierilor prezidenţiali – foarte labilă în privinţa componenţilor ei şi foarte slabă în privinţa competenţei lor – s-a dovedit ineficientă. Cel puţin aşa reiese din modul cum au fost gestionate unele evenimente critice care au afectat imaginea prezidenţială. Un exemplu elocvent este scandalul Omar Hayssam, scandal pus exclusiv în cîrca preşedintelui Traian Băsescu. Consilierii săi pe probleme de securitate naţională trebuiau să-i releve – cum a făcut-o, sumar, noul său inamic Ciprian Nastasiu – că Omar Hayssam face parte din „moştenirea“ guvernărilor anterioare¹⁷⁸, îndeosebi a P.S.D. (ex-F.S.N., ex-P.D.S.R.), fiind în bune relaţii cu Viorel Hrebenciuc. Pe acesta chiar Traian Băsescu l-a caracterizat, în mod întemeiat, pe un post de televiziune (mi se pare că la OTV) ca fiind „marele aranjor“ în P.S.D. şi, în genere, în politica românească.

Dar, respectivii consilieri ori nu erau competenţi, ori nu îi erau loiali. Fiindcă puteau să îi semnaleze încă un fapt: sirianul Omar Hayssam fusese în strînsă legătură cu palestinianul Kamel El Kader¹⁷⁹, agent străin suspectat de furtul unor documente secrete: „Palestinianul Kamel Kader, fostul consilier al lui Viorel Hrebenciuc suspectat de sustragerea a 43 de documente strict secrete, poate şti inclusiv cine sunt sursele de informare ale Ministerului Afacerilor Externe. 43 de documente strict secrete au fost sustrase în perioada 1993-1994 de la Secretariatul General al Guvernului, mai precis din gestiunea şefului de atunci, Viorel Hrebenciuc. Dispariţia actelor a pus în pericol siguranţa statului, deoarece decriptarea lor ar fi putut duce la divulgarea cifrul de stat şi a surselor de informaţii ale Ministerului Afacerilor Externe (M.A.E.)“¹⁸⁰! Din cele 43 de documente, vreo 24 proveneau de la S.R.I., deşi Viorel Hrebenciuc a negat mereu furtul documentelor.

Consilierii preşedintelui Traian Băsescu nu au făcut nici o legătură cu antecedentele lui Omar Hayssam şi a relaţiei sale cu Kamel El Kader şi cu Viorel Hrebenciuc. Acesta din urmă s-a ales cu încă o poreclă: „hrebenciucul, considerat a fi unitatea de măsură a corupţiei în România“¹⁸¹. Aşa că tot scandalul recent cu Omar Hayssam a fost perceput de memoria scurtă a opiniei publice doar în legătură cu actualul preşedinte al ţării, mai ales că analiştii-mercenari, fiind anti-Băsescu, au ignorat deliberat „pedigriul“ lui Omar Hayssam. Dar consilierii preşedintelui – în special consilierul pe probleme de securitate naţională, generalul (r.) Constantin Degeratu – nu trebuiau să îl ignore. Dimpotrivă: trebuiau să îl etaleze cu pregnanţă, pentru a proteja imaginea instituţiei prezidenţiale.

Cînd realegerea preşedintelui este problematică, nu este exclus ca respectivii consilieri să joace „la două capete“ – aşa cum s-a întîmplat în cazul preşedintelui Emil Constantinescu, el însuşi recunoscînd că „a fost învins de Securitate“ (!). E posibil ca de această duplicitate să fi fost marcaţi şi consilierii preşedintelui Traian Băsescu, astfel că puţin a lipsit ca el să nu fie reales.

8.5. Inconsecvenţă prezidenţială

În calitatea sa de preşedinte al C.S.A.T. şi, implicit, de coordonator al Serviciilor Secrete, a dovedit o inconsecvenţă inexplicabilă şi, oricum, inadmisibilă, faţă de escaladarea pretenţiilor secesioniste ale organizaţiei fasciste U.D.M.R. În esenţă, a acceptat să menţină politica practicată de toate partidele care au guvernat anterior, de inadmisibile concesii acordate acestei organizaţii înregistrate ca asociaţie culturală, dar care se manifestă şi este tratată, de facto, ca partid politic, participînd, ilegal, la alegerile parlamentare. De exemplu, preşedintele Traian Băsescu a devenit ridicol – a cîta oară?! – cînd, într-o vizită la Sfîntu Gheorghe, a promis maghiarilor că va propune admiterea limbii maghiare ca a doua limbă în administraţie, învăţămînt etc., în zona Har-Cov, deşi acest lucru fusese impus, practic, de maghiari încă din 1990 şi fusese admis, oficial, de mult, încă din vremea guvernării lui Adrian Năstase, îndeosebi prin criminala revizuire din noiembrie 2003 a Constituţiei¹⁸². Din acest motiv Traian Băsescu a fost ironizat de cîţiva lideri ai U.D.M.R.

Dar, înainte de a-şi face vizitele sale curtenitoare şi electorale în judeţele Harghita şi Covasna, apăruse, în 2006, cartea lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase, RĂZBOIUL SPIONILOR în interiorul şi dincolo de graniţele României, care, conform precizării autorilor înşişi, se bazează pe documente provenite de la S.R.I. A doua jumătate a cărţii se intitulează „Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de U.D.M.R. în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta“, în care se face o veritabilă retrospectivă calendaristică a agresiunilor economice, financiare, spirituale, cultice, axiologice, etnice etc. comise de U.D.M.R., dirijată de Ungaria¹⁸³. Şi, culmea ironiei şi a autoflagelării, după alegerile prezidenţiale din 6 decembrie 2009 şi formarea guvernului „Boc IV“, unul dintre fasciştii „de viitor“ ai U.D.M.R., Kelemen Hunor, a fost pus în importanta funcţie de ministru al Culturii şi Cultelor, deşi acesta declarase, ritos, în 3 octombrie 2002, la Radio Kossuth: „…în legătură cu proprietatea publică, se poate vorbi de o a doua ocupare de ţară în Ardeal, dat fiind că o suprafaţă de aproape un milion de hectare a fost retrocedată în proprietate maghiară. Aceasta este o avere uriaşă, o avere de mai multe miliarde de dolari…“¹⁸⁴ (s.n. – V.I.Z.).

Este necesar să precizez că, pentru a-i dezvălui dimensiunea fascistă acestui Kelemen Hunor şi a U.D.M.R., am difuzat presei un comunicat – întrucît, atunci, eram directorul Departamentului de presă al P.U.N.R. –, comunicat care a fost publicat integral în revista România Mare¹⁸⁵, fiind, apoi, semnalat şi comentat de alte ziare, inclusiv de către senatorul Adrian Păunescu¹⁸⁶, în declaraţia sa politica din 7 octombrie 2002. Pe de altă parte, apropo de culte şi de „diversiunea retrocedărilor“ – la care U.D.M.R. şi Biserica zisă „greco-catolică“ sunt campioane! –, în RĂZBOIUL SPIONILOR se menţionează: „Beneficiară ar urma să fie Biserica greco-catolică, cea care, după 1990, şi-a îndemnat, în repetate rînduri, să-i voteze pe reprezentanţii U.D.M.R.“¹⁸⁷.

Totodată, ca să se asigure de accederea şi menţinerea lejeră la Putere, P.D.-L-ul – intransigent, chipurile, pe alte aspecte de morală publică şi privată – a readus, cu acceptul tacit al preşedintelui Traian Băsescu, pe postul de vicepremier pe puşcăriabilul Marko Bela, care primise două miliarde de lei vechi ca „avans“ (citeşte: mită) pentru o carte de „poezii“ pe care nu a mai scris-o niciodată şi a cărui arestare o propusese deputatul PRM Lucian Bolcaş, în mod întemeiat: pentru escaladarea acţiunilor secesioniste ale U.D.M.R.; asta, ca să nu mai amintim, pe de o parte, de dosarul penal întocmit pentru aşa-zisele „drepturi de autor“ plătite anticipat pentru poeziile nescrise şi, pe de altă parte, de faptul că a divorţat de nevastă-sa, ca să se cuibărească mai bine lîngă amanta angajată la televiziune. Dar, în fond, şi François Mitterrand se dovedise escroc şi adulterin, aşa că ce mai conta comportamentul lui Marko Bela.

Aceştia sunt oamenii pe care-i promovează P.D.-L., partidul şefului statului, şef care nu are, printre consilierii un sintezist autentic, apt să-i facă o prognoză a ceea ce-l aşteaptă, relevîndu-i trecutul recent sau mai îndepărtat al unor indivizi şi organizaţii. Din păcate, U.D.M.R. a devenit factorul cheie în aranjamentele politicianiste din România, deoarece, fără votul parlamentarilor acesteia, partidele ajunse la Putere nu pot avea majoritatea parlamentară, cu care să acceadă şi să se menţină ca să conducă (citeşte: să jefuiască ţara): aceasta fost situaţia cu C.D.R., în mandatul 1997-2000, aşa s-a repetat situaţia cu P.S.D. în mandatul 2001-2004, aşa s-a repetat situaţia cu Alianţa „D.A.,“, iar, acum, cu P.D.-L, în guvernul Boc IV: după ce guvernul Boc I-II-III criticase dur Opoziţia – redusă la P.N.L.+U.D.M.R. –, acum, Guvernul Boc IV se aliază cu aceeaşi cîrjă politică, U.D.M.R., dîndu-i cîteva ministere strategice şi alte posturi de prefecţi, secretari de stat ş.a., pentru că chipurile, ar fi de „dreapta“. Dar U.D.M.R. nu este nici de stînga – cum părea să fi fost în mezalianţa cu P.S.D. – nici de dreapta, cum pretinde acum, că ar fi, ci este aceeaşi organizaţie fascistă şi revanşardă U.D.M.R., moştenitoarea directă a MADOSZ-ului postbelic, care, la rîndul lui, fusese constituit din toate organizaţiile fasciste şi horthyste, devenite, brusc, comuniste, după ocuparea României de către sovietici!

Aceştia sunt oamenii pe care-i promovează P.D.-L., partidul şefului statului, care nu are, printre consilierii un sintezist autentic, apt să-i facă o prognoză a ceea ce-l aşteaptă, relevîndu-i trecutul recent sau mai îndepărtat al unor indivizi şi organizaţii. Din păcate, U.D.M.R. a devenit factorul cheie în aranjamentele politicianiste din România, deoarece, fără votul parlamentarilor acesteia, partidele aflate la Putere nu pot avea majoritatea parlamentară, cu care să conducă: aceasta fost situaţia cu C.D.R., în mandatul 1997-2000, aşa s-a repetat situaţia cu P.S.D., în mandatul 2001-2004, aşa s-a repetat situaţia cu Alianţa „D.A.,“, iar, acum, cu P.D.-L, în guvernul Boc IV! Consecinţa este, evident, păgubirea României, cu aportul major U.D.M.R. Iată de ce U.D.M.R. trebuie interzisă – fiind, în realitate, un partid etnic antiromânesc! –, după cum şi noţiunea de „minoritate naţională“ trebuie scoasă din uz şi din Constituţie.

Dar, cum am mai spus şi este necesar să repet, alegerile locale şi parlamentare din iunie şi, respectiv, noiembrie 2004, cele din 2008, precum şi alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009 au relevat că electoratul a respins Puterea din cauza corupţiei şi a demagogiei politice tocmai prin faptul că a votat doar cu jumătate din ponderea sa! Realegerea preşedintelui Traian Băsescu – în turul al doilea, „la mustaţă“, cum se spune – atestă doar că acea mică majoritate a electoratului prezentat la vot nu reprezintă decît puţin mai mult de un sfert din totalul electoratului. Deci, în esenţă, preşedintele nu are legitimitate electorală – cum, de altfel, nici Parlamentul nu o are –, deoarece aproape jumătate din electorat nu s-a prezentat la vot. Iar asta nu înseamnă, ipso facto, că absenteismul electoral sancţionează premial pe cei aleşi: adică, altfel spus, că absenteiştii la vot ar fi de acord cu cei aleşi – cum pretind analiştii-mercenari, ci, dimpotrivă, că nu sunt de acord cu ei, dar le-a fost lehamite să mai vină la vot, „fiindcă nu au cu cine vota“: adică sunt contra tuturor candidaţilor! Această precaritate a votului îl obligă, cu atît mai mult, pe preşedintele Traian Băsescu să treacă, totuşi, viguros şi prompt, la lupta contra corupţiei şi să îşi dovedească bunele intenţii. Altfel, escaladarea nemulţumirilor sociale ar putea să-i scurteze mandatul.