Institutul de Arte Grafice „carol oöBL, s-sor loan St

XVIII. OBELISCUL DE LA POLOVBAGI.

între Jiu şi Olt, în partea de nord-vest a României, sub pólele Carpaţilor, se întinde şesul cel admirabil al comunelor Polovragî şi Baia-dc-fer.

Este o regiune, care în timpuri de­părtate î-şi avuse o istoria a sa parti­culară; unde noi întâmpinăm adi nume­rose urme ale unei civilisaţiuni preistorice, începênd de la cele de ântâiu silinţe ale omului de a eşi din starea de barbaria, de la olăria archaică şi fabricată cu mâna, până la instrumentele cele fru-móse de petră poleită şi în fine până la estragerea ferului din sînul pămentuluî si prelucrarea acestui metal.

însă, o importanţă deosebită archeo-logică o prcsintă colina din stânga rîului Olteţu, ce domincză mănăstirea şi co­muna Polovragilor ').

199. _ Obeliscul de granit (colore albă-cenuşiă), ce a fost ridicat pe co­lina, ce domineză şesul Polovragilor. După un desemn din a. 1902.

Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omulu^ ni se înfăţişeză o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înşi-ne numerose fragmente de olăria neolitică, scóse la suprafaţă de căută­torii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci.

Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posiţiune fortificată de o Parte de natură, cu păreţi prăpăstioşi de stânci, ér de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de păment.

Pe vêrful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste Şesul Polovragilor, se mai póté vedé şi astă-di fragmentul unuî monument

^l) Conferesce Buletinul oficial al Ministeriuluî instrucţiunii publice. An. p. 1121.

archaic, unic în genul sëu între monumentele preistorice ale EuropeT, ce le cunóscem până astă-dî.

Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru feţe şi terminată la vêrf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puţin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedî tăiate şi îngropate în păment. Tóté feţele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o in-scripţiune *).

După calitatea petreî din care este tăiat, după arta cu care este lucrat si după posiţiunea maiestosă, pe care a fost aşedat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unul vechiü şi avut domnitoriü din acesta regiune, séű că a fost destinat se eterniseze memoria unut însemnat eveniment.

Astă-dî acest obelisc este rupt si scos din basă de către căutătoriî de tesaure.

înălţimea părţii superióre, ce o reproducem aicï este de 1.09 m., lăţimea de jos a feţelor principale de 0.45 m., ér fragmentul al doilea, séü partea inferioră a acestuî monolit, este perdut.

Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monu­mentele de petră tăiată şi poleită ale Europei, se reduce la timpurt forte depărtate.

Cu tóté că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploî şi de gheţuri.

în Egipet, cele mal vechi obeliscuri, ce s'aü aflat aşedate lângă came­rele funerare ale regilor, încă n'aü înălţime mal mare de cât de l până la 4 metri.

Obeliscul de la Polovragî însă aparţine în tot caşul epocel preistorice a metalelor.

în apropiere de acesta importantă staţiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-fer, o localitate, care după cum ne spune însuşi numele seu avuse o-dată o însemnată industria siderugică.

în istoria ţorilor române începâ d din secuiul al XIII-lea încocc nu aflăm nici o amintire de fabricaţiunea ferului şi oţelului în părţile aceste "). Aű perit

') După Pliniu (lib. XXXVI. 14. 1) obeliscurile egiptene erau consecrate Soréiul (Solis numini sacratos); ele erau o imagine a racjelor soreluî şi tot acelaşi sens î-1 avea numele lor în vechia limbă egiptenă.

*) Sub numele Baia-de-fer, ne apare acesta localitate şi într'un document de la Constantin Brâncoveanul din a. 1693. (Ha s de u, Dicţionarul limbeî istorice şi poporane a Românilor, v. Baia, p. 2346).

chiar si tradiţiunile, ér urmele vechilor stabilimente de abia se mal pot cunósce astă-dî pe unele locurî ¹),

Insă, când a început înţerile de lângă Carpaţî epoca aşa numită a ferului ?

în Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V şi VI, seu cu 4200—4650 anî înainte de era nostră. însă pe şesurile Nilului ferul era importat. Cea maî vechia populaţiune a Egipetuluî, după cum seim, era compusă din triburi pastorale şi agricole, ce emigrase o-dată de la Car­paţî spre ţinuturile meridionale.

De altă parte, după vechile tradiţiunî grecescT, ceî de ântâiu lucrători de fer ne apar în ţinuturile de apus ale Scytfiieî, orî cu alte cuvinte în părţile României şi ale Transilvaniei de astă-dî.

Homer amintesce lângă Oceanos potamos séü Istru de aşa numitele Porţî-de-fer, aiS/jpeiai -oXat ²), ca de un vechili şi celebru monument al lumii ante-elene.

Ér Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele aşa numit Pharaax (Parâng) şi între «Rîul cel turbat» (Oltul) locuiau «Chalybiî, fauriî de fer»'), cel mal remarcabili metalurgï al lumii vechî ⁴).

în aceeaşi poemă a sa, Eschyl ne maî repeteză vechia tradiţiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythieï de apus, unde a fost crucificat Prometheu, era numită «ţera mama-feruluî», aiSyjpopittup oda. ⁶).

Vedem ast-fel, că ţinuturile de lângă Marea egeă şi cele de lângă Marea mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntosă a Scythieï de apus, în Ţera-românescă şi în Transilvania de astă-dî.

La acesta epocă a renumiţilor Chalybî, séü a lucrătorilor de fer şi de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-1 reproducem mal sus ⁶).

') Yaslllu-Msturel, Dicţionarul geogr. Gorj, p. 28.

²) Homeri Ilias, VIII. v. 15.

^s) Aeschjli Prometheus vinctus, v. 714-715: otS-íjpotéxiovec XaXupeţ.

⁴) Scholiastul luî Apolloniu Rhodiu (Arg. II. 375) ne spune, că Chalybiî î-şî reduceau originea lor la Marte, adecă la deul naţional al Geţilor.

^e) Aescliyli Prora, vinct. v. 301.

^e) Carpaţiî Daciei forraeză o regiune archeologică de o estremă impor­tanţă pentru timpurile antc-istoricc. Afara de simulacrele şi altarele primitive ale divinităţilor, săpate în stânci, afară de columnele votive şi comemorative de pe vârfurile piscurilor, maî esistă în Carpaţi încă o mulţime infinită de alte sculpturi megalitice, representând unele «Scaunele> divinităţilor, unele urmele unor eroi seu urieşi, altele figurî şi urme de animale (cu deosebire chipul maï caractérisera prin o mulţime estra-oidinára de pcscerî şi caverne, ce ne prcsinlă

XIX. CONSTKUCŢIUNILE PELASGE ÎN DACIA. ORIGINILE ARCHITECTUREÍ CYCLOPICE.

O altă clasă de monumente preistorice sunt construcţiunile cele gigantice, ce aü fost întrebuinţate pentru încunjurarea acropolelor şî ora­şelor maî vechi şi pe cart autorii grecescî le numesc cyclopice séü pelasge.

Cele mai vechï clădiri de acest gen sunt formate din bolovani poligo­nali de stâncă, mai mult orî mai puţin în stare brută, aşedaţî unii peste alţiî, fără ciment, fără o ordine aparentă şi fără nicî o legătură.

Alte construcţiuuî de acest gen ne apar în o formă maî regulată. Cu tóté că murii sunt formaţî din bolovani colosali, însă petrele aceste presintă ore-carî urme de lucrare omenescă. Aceste monumente însă aparţin uneî e-poce maï târdie.

Resturi din aceste construcţiunî particulare, ce au maï résistât până astă-dî timpurilor şi omenilor, se maî află încă pe teritoriul Eladeî la Mycena *), Tirynth ²), Orchomen ⁸), la acropola Atheneî '), în diferite oraşe ale Cretei, de asemenea în Asia mică la Troia ⁵) şi în numër considerabil în oraşele cele maî vechi din Laţiu, din Etruria şi de pe teritoriul Sabinilor ⁶).

Ele sunt aceleaşi în Grecia, în Asia mică şi în Italia. Tóté ne arată aceeaşi destinaţiune, aceleaşi influenţe, şi orî-unde ni se presintă remăşiţele acestui gen de construcţiunî. istoria ne arată, că locurile acele au fost din cea mal obscură vechime în posesiunea triburilor pelasge. Ele aparţin aşa dar, fără îndoielă civilisaţiuniî acestui popor.

în partea din afară nisce admirabile portaié circulare orî colibate, lucrate de mâna omuluî, resturi ale epoceî, când aceste pescerî serviaü de capele pentru ceremoniile cul-tuluî, orî ca reşedinţe ale oraculelor.

') Enripidls Iphig. in Aul. v. 265: Mux^vat ... to« Kuy.Xuiuac.— Schlierannn, Mycènes, Paris, 1879. p. 81-82.

') Pansaniac lib. IT. 25. 8: Ti ie teî/oţ (a Thiryntbului) KuxXaitmy plv eattv Epyov.— Schllcmann, Tirynthe. Paris 1885. — Perrot et Chipiez, Grèce primitive, p. 258 seqq.— Durny, Hist. d. Grecs. Nouv. Ed. Tome I. 1887, p. 66.

^a) Perrot et Chipiez, Grèce primitive, p. 434 seqq.

⁴) Pansaniae lib. I. 28. 3. - Strabonis lib. V. 2. 4; IX. 2. 3. — Boetticher, Die Akro-polis von Athen. Berlin, 1888, p. 60.

') Schllcmann, Ilios. Paris 1885, p. 237.

^e) Duroy, Hist. d. Romains.Nouv. Ed. Tome I (1879), p. XXXIX. — L'Anthropologie Tome X. 1899. Paris p. 342.

Pelasgiï ne apar peste tot locul, la Mycena, la Tirynth, la Orchomen, la Athena, în Creta, în Samothracia *), la Troia şi în Italia ca constructori de opere cyclopice.

în vechia literatură grecescă însă originea acestor construcţiunî gigantice se atribuia uneî clase de omenî numiţî Cyclopï.

Sub numele de Cyclopï în timpurile primitive ale Eladeî se înţelegea un anumit popor istoric, cu obiceiuri particulare, barbare.

Cele maî vechî notiţe cu privire la patria şi caracterul etnic al Cyclppilor le aflăm la Homer.

Cyclopiï aü fost după poetul ionic un popor prin escelenţă pastoral. EI locuiau pe munţii ceî înalţi din nordul Thracieii, se distingeau prin sta­tura lor cea înaltă, gigantică, aveau turme numerose de oî şi de capre; ţera lor era estraordinar de fertilă întru tóté, şi eî nu făceau nici o întrebuinţare de agricultură, nici de navigaţiune.

Pentru clarificarea situaţiuniî vom estrage aici următorele din descrierea, ce ne-o face Homer, în cartea IX a Odysseeî, despre ţera şi modul de vieţă al Cyclopilor ²).

După ce Troia, puternicul oraş al Pelasgilor de pe tërmuriï Asieï micï a fost cucerit, jăfuit şi distrus de Acheï, Ulysse cu soţiî sëï plecă cu 12 co-răbiî încărcate de o pradă enormă spre a se întorce în patria, în insulele Ithaca, Cephallenia, Zacynt, etc. însă vonturile i aruncă la cóstele meridionale ale Thracieî, lângă Ciconî. Eroii retăciţî atacă capitala Ciconilor, numită Ismaros, o prădeză, le maî răpesc câte-va femeî şi în fine, după ce perdură mal mulţi omenî, în lupta ce o avură cu Ciconiï, eï calëtoresc rnaï departe. Acum însă i cuprinde véntul nordului Boreas, care i aruncă în marea, pe care Homer o numesce în continu ttovtoç. După ce dênsiï rëtacesc mai multe dile încoce şi încolo, «ajung lângă fera superbilor Cyclopî> (KüxXÚTrcov èç yafov ÓTrep'fiáXwv), carî, dice Ulysse, «încredinţându-se în bună-natea deilor nemuritorî, trăiesc fără nicî o grijă, fiind-că eï nici nu sădesc cu manele lor vre-o plantă şi nicî nu ară, ci pămentul le produce aci tóté de sine, fără semcnţă şi fără arătură, grâu, orz şi viţe încărcate cu struguri mar î, pe cari singur numaî plóia ceriului ie face se crescă. Eî nu aű nicî legî, nicî adunări poporale, ci locuiesc prin spelunci (colibe) împrăsciaţî pe vârfurile munţilor celor înalţî,

') O parte a murilor pelasgî din insula Samothracia (Sajxoţ 6pv)'.xiY] Ia Homer, Threicia Samus la Virgil) se póté vedé la C onze, Reise auf den Inseln des Thra-kischen Meeres. Taf. XIV şi p. 57.

²) Homcri Odyss. IX. v. 39 seqq.

NIC. DENSUŞIANU.

vaíoüat xáprjva. In faţă de portul, pe unde se póté întră despre mare în ţera Cyclopilor, se află situată o insulă mică şi păduros ă, care nu e nicî aprope, nicî departe, ér în insula acesta se află o mulţime mare de capre selbatece, pe cari nimic nu le turbură aci, nicî umbletul ómenilor, nicî venătoril, ce cutrieră cu atâtea greutăţi codrii şi vêrfurile cele înalte ale munţilor. Nici nu este cineva, care se îngrijescă aci de ele. Nimeni nu ară în acesta insulă, ci ea stă vecinie nearată, nesemenată si lipsită de omeni, singur numai caprele pasc şi bălăesc pe aci. De altmin­trelea insula acesta, continuă Ulysse, nu e cu totul neproductivă. Pe lângă ţer-muril mării albe (áXöc noXiofo rcap' o'-/ftaţ) se întind păşuni umede şi mol si cresc viţe de via, cari nu per nicî o-dată. Acesta insulă mal are şi un port natural forte favorabil, în care se póté abate cine-va fără se aibă tre­buinţă se arunce ancorele, ori se prindă corăbiile cu otgóne de ţermurî. Corăbieril rëmân aci atât, cât le place şi până când încep se sufle erăşî vênturile cele favorabile pentru navigaţiune. La insula acesta am sosit noî cu corăbiile nóstre, si întru adevër, că un deű óre-care ne-a condus aci într'o nópte întunecosă, când eram încunjuraţî de o ceţă desă în cât nu puteam se mal vedem nimic înaintea nostră. A doua di, îndată ce s'a făcut dimi-neţa, noi am eşit din corăbii, ne-am preumblat prin insulă, pe care am ad-mirat'o, apoi împărţindu-ne în trei cete am venat maî multe capre selbatece... Aicî noi ne aflăm în faţă de ţera Cyclopilor, cari eraű aprópe, de unde vedeam ridicându-se în sus fumul, audiam strigările lor, bălăitul oilor şi al caprelor. Apoi a doua di, îndată ce s'a făcut dimineţă, eu am chiemat pe toţi prietenii mei la adunare, şi le-am dis, că o parte din eî se remână aci, ér eű cu corabia mea şi cu soţii mei me voiü duce, ca se vëd, ce fel de omeni locuesc în ţera aceea, dacă eî sunt violenţi şi solbatecî, orî dacă sunt iubitori de străini şi cu frică de del. Dicênd aceste, noî ne suirăm pe corabia, so.ţiî mei desfăcură otgónele şi plecarăm veslând prin marea oea albă. Când am sosit însă în ţinutul acela, care era aprópe, am observat nu departe de ţermurele mării o speluncă înaltă (arcéoç ótprjXtív) acoperită cu crengî de dafin (colibă). Aci era locul, unde odihniaű turme mari de oî si de capre, ér jur împrejur era construită pentru ol şi pentru capre o târlă înaltă (auXv) d^xtj) încunjurată cu petrii lungi împlântate în păment, cu brad! si cu stejari. Aici locuia uriaşul, care era cel mal puternic între toţi Cyclopil şi asemenea unul deü (Od. I. 70). El î-şî păscea singur turmele sale departe de cel alalţî. Era un monstru înfiorătorii! şi nici nu scmona cu omcniî, ce se nutresc cu pane. Se părea, că este -in pisc înalt de munte cu crescetul acoperit de păduri». Ulysse şi cu soţii seî intrară în stâna Cyclopuluî, P^e

când acesta se afia dus cu turmele sale la păşune, şi eî remaseră încântaţi de escelenta economia pastorală a acestui cyclop. Aicï tóté se aflau în cea maï bună ordine, jur împrejur coşuri cu caş, staule pline cu miel si cu iedî, însă separau, cei mai mari la un loc, în altă parte cei mijlocii, si erăşî deosebiţi cel fetaţl mal în urmă. Tóté vasele erau pline cu zer; găleţile şi scafele, lucrate din lemn, gata pentru muls. Deşi neinvitaţî, eroii se pregătiră se iee prândul în stâna Cyclopuluî. Ei aprinseră focul, sacrificară deilor, se înţelege din mieii cel mal graşi al Cyclopuluî, apoi începură se iee şi se mănânce din caşul, pe care-1 admirase aşa de mult. «Când se făcu seră, Cyclopul se întorse cu turmele sale de la păşune, aducând tot o-dată în spate, o sarcină mare de lemne uscate, ca së-sï gătescă cina. Ajungând înaintea colibei, el trânti sarcina la pămunt cu mare sgomot. Apoi el mână în târla sa cea largă (în strungă) tóté oile şi caprele cele grase, ca se le mulgă !), lăsând afară numaî berbecii şi ţapii; închise intrarea de la târlă cu un bolovan enorm, forte înalt, pe care nu l'ar fi putut mişca din loc nicî 22 de care, cu câte 4 rote ²); apoi şedend, el începu se mulgă oile şi caprele aşa după cum se cade, punênd la fie-care se sugă mielul orî iedul. Ter­minând cu mulsul, Cyclopul închiegă laptele, ér după ce laptele se strînse, î-1 scóse din vase şi-1 puse în străcurătorî ţesute, în urmă, după ce făcu tóté aceste, Cyclopul aprinse focul si vëdênd pe străinii îndesuiţi în fundul târlei, i întrebă, dacă el sunt neguţători, ori retăcesc încoce şi încolo pe mare, ca nisce tâlhari criminali, cari fac reutăţî ómenilor de alt nem>. Audind glasul cel apësat al Cyclopuluî, cutremurul i cuprinse pe eroi. Insă Ulysse luându-şî inima în dinţi i spuse Cyclopuluî, «că denşiî sunt Achel retăciţî de la Troia; căletoresc spre casă, dar vêntul i-a aruncat în alte părţi, că el sunt omeni

*) Homer întrebuinţeză cuvintele de a&X-ij, oiceos şi ăvTpov, fără o distincţiune clară, atât pentru târlă, cât şi pentru strungă, colibă şi comarnicul Cyclopuluî. Atât însă résulta din descrierea Odysseeî (IX. v. 237 seqq.), că spelunca cea largă (s5pu oits'oc), în care Cyclopul î-şî mulgea sóra oile sale, fără se aibă altă lumină de cât a ceriului, nu era o pescere.

") Târla Cyclopuluî de la gurile Dunării formată din bolovani' înalţi, din bratjî şi stejari, şi pe care sera o închidea cu un alt bolovan enorm, încă este un fel de construcţiune cyclopică. Un staul întru adevër cyclopic l'am vëdut noi înşi-ne pe colina de resărit, ce domineză comuna Polovragilor, în apropiere de obeliscul, pe care 1'au descris maî sus la pag. 461. Acest staul este săpat de mâna omului în stânci naturale. Are aprópe forma unuîparalelogram. Este lung de 18.10 m. şi lat de 12.10 m. Pă-reţiî sëï sunt destul deînalţî, verticali şi fracturaţi.Poporul î-1 numesce «oborul j idovilor», adecă al urieşilor. Intrarea, care tot-o-dată servia şi pentru eşire, fiind maî largă, s'a pus la mijloc un bolovan enorm spre a o separa în doue părţî, ast-fel că staulul séü oborul cyclopic de la Polovragî era întrebuinţat tot-o-dată şi ca strungă.

din oştea cea fâimosă a lui Agamemnon, a bărbatului celui maî glorios astă-dî pe păment, care a distrus un oraş aşa mare, şi a nimicit atâtea popóre; că el aű venit la densul, ca se le facă daruri, după cum este obiceiul, când vin străini la cine-va, si în fine Ulysse ameninţă pe Cyclop cu mânia şi cu rësbunarea deilor», dacă el ar refusa cum-va se le facă daruri. Audind aceste, situatiunea deveni clară înaintea Cyclopuluî, care nu cunoscea de cât doue clase de străinî, neguţători si tâlhari criminali, ce cutrieră mările şi fac rőutate ómenilor de alt nem ; ast-fel el tracta pe aceşti ospeţî pretenţioşi ca piraţi, ér nu ca eroî retăciţî. Cunóscem în fine scenele fabulóse, ce se petrccură la stâna Ciclopului. Ulysse şi câţi-va din omeniï şei nu putură se scape din târla cea încunjurată cu bolovani înalţi a Cyclopuluî de cât ascunşi sub lâna berbecilor mal mari.

Acesta este descrierea, ce o aflăm în Odyssea lui Hotner despre «po­porul cel superb si fără de lege» al Cyclopilor, şi despre ţera lor cea fe­ricită, care producea fructe fără arătură ^l}.

^J) O alt ă tradiţiune despre Ciclopi o aflăm la Hesiod (Theog. 139seqq.). La densul Cyclopiî sunt titani, fiu luî Uran şi al Gaeei (acesta numire din urmă fiind numaî o simplă personificare geografică despre care vom vorbi mai târdiu). întocma ca şi Homer, Hesiod numesce pe Cyclop! «cu inima superbă» şi tot-o-dată ne mă: spune, că eî dederă lui Joe tunetul şi-î fabricară fulgerele. Autorii posteriori desvoltară şi ruai departe acesta tradiţiune a lui Hesiod şi făcură din Cyclopi pe lucrătorii lui Vulcan, cari fabricau arme pentru deî şi pentru eroî. Cu acest înţeles, Cyclopiî luî Hesiod fură identificaţi cu Chalybiî. Acesta confusiune între primii lucrători de metale si între Cyclopiî păstori se pote esplica prin împrejurarea, că unii şi alţii erau din aceeaşi regiune, din ţera nu­mită Ku-nX'oijtujv fo.M, că locuinţele şi ale unora şi ale altora erau pe munţi, şi în fine că în timpurile vechi lucrătorii de metale erau maî mult în dependenţa triburilor pastorale pelasge, forte avute şi rësboinice. Etimologia cuventuluî Cyclops este până astă-dî necunoscută. După Hesiod (Theog. v. 144) Cyclopiî se numiau ast-fel, fiind-că aveau un ochiü rotund în frunte, adecă de la xoxXoç şi &ty. O simplă interpretare mitologică, însă cu totul alta a trebuit se fie originea acestui cuvent. Se-ar paré maî mult, că numirea grecescă de Cyclops este a se reduce la cuvêntul barbar (pclasg) cucullus, rom. căciulă, ce caracteriseză in particular pe păstorii din Carpaţî şi de la Dunăre. Ast-fel de esemplu scrie Reclus (Nouv. Geographic univ. I. 1875, p. 259): et même le berger valaque, avec sa haute cachoula (căciula) ou bonnet de poil de mouton, la large ceinture de cuir qui lui sert de poche, la peau de mouton jetée sur une épaule, et ses caleçons qui rappellent la braie des Daces sculptés sur la colonne de Trajan, impose par la no­blesse de son attitude, în limba latină rustică esista un vechiü cuvent cu o formă cam analogă, cocles, pe care-1 aflăm în versurile lui Enniu (239—169 a. Chr.), unde donsul amintesce de «d.ece Cocliţi, carî săpau în munţii cei maï înalţi Rhipaei» (Varro, L. L. Vil. 71: Apud Ennium Decern Coclites, ques montibus summis Rhipaeis odere). însă autorii posteriori, représentât! prin Varro, carî de altmintrelea aveau cu-

Din punct de vedere geografic, Ulysse învălmăşit de vêntul nordului, Boreas, retăcesce în apele Măriî-negre, pe care Odyssca o numesce în re-peţite rôndurï Tróvtoc ¹). Insula caprelor celor selbatece, unde furtuna aruncă pe Ulysse şi pe sofiî şei într'o nópte plină de ceţă, şi care se afla în părţile Pontului, ce se nurniau Marea-alb,ă ²), este insula, care maî târdiu ne apare sub numele de Le u ce, séü insula lui Achile, pe care tot ast-fel ne-o înfăţişeză şi Arrian din Nicomedia, ca o insulă lipsită de omenî şi locuită numai de capre selbatece ³).

în faţa acestei insule se afla, după descrierea Odysseeï, ţera păstorilor cy-clopî. Este regiunea cea clasică a timpurilor vechï pelasge, de la CarpaţÎ şi Dunăre, caracterisată prin văl fertile şi plăcute, prin şesurî vaste şi frumóse.

Cyclopiî lui Homer, óment de o constituţiune vigurosă, ale căror locuinţe se aflau pe verfurile «munţilor celor înalţi», sunt triburile pastorale de pe culmile cele măiestose ale Carpaţilor, carî până în dilele nóstre şi-au păstrat încă în mare parte caracterul lor primitiv pelasg. O jumëtate de an o pe­trec cu turmele lor cele numerose pe alpiî Transilvaniei, ér altă jumëtate lângă bălţile Dunării şi pe malurile Măriî-negre ⁴).

Delta Dunării a fost până în timpurile nóstre o regiune căutată şi locuită

noscinţe forte slabe de limba latină poporală, asimilară acest cuvent eu grecescul Cy­clops. Spre a opera acesta transiţiune, măiestrul etimologist Varro identifică mai ântâiu pe cocles cu ocles (rom. ocheş), apoî încă un pas şi ajunse la giganţii cu un ochiű (Cocles ut ocles dictus, qui unutn haberet oculum, Varro, L. L. VII. 71. Cf. Isidori Hisp. Orig. lib. X. 163). însă în timpul luî Pliniu cel botrân (H. N. XI. 55. 3) cocles nu maî avea înţelesul, ce î-1 atribue Varro, şi este sigur, că nu-1 avuse nicï o-dată. Faptul positiv este, că la Enniu cuvântul Cocli t es are înţelesul de omenî (seu perso­nificări mitologice) «carî săpau», şi ast-fel vechiul latin cocles corespunde la româ­nescul de astă-dî cioclu (fossor).

>) Strabo (Geogr. lib. I. 2. 10) constată de asemenea, că la Greci sub numele de itov-co; se înţelegea prin escelenţă Pontul euxin.

^J) Sinul de nord-vest al Măriî-negre s'a numit din cea maî depărtată vechime marea albă (Reicherstorf, Moldáviáé Chorographia, la Ilarianu, Tcsaur, III. 135: qui quidem fiuvius [Nester] in Mare album prope arcem Nester Fejérwar munitissimam con­tinuo suo cursu influit).

³) Arriani Periplus Ponţi euxini, c. 21. 2: 'II Se vi] o o ç (AeuxYj) àv9-ptuîtcov |ièv tp~í]jxv]
estîv, vé^ETcr.'. Se ctîçiv où itoX).«!t. — Conferesce mai sus p. 70 seqq.


Care nu sunt de aici,

Ci veniţi din lumea mare

Pe gorgane (délurî, munţi) şi pe vale...