Institutul de Arte Grafice „carol oöBL, s-sor loan St

T o c i l c s c u, Materialul-! folkl. I. i. lio6.

3) Paasaniae lib. m. _c. 22 4; V. 13. 4. — Frigieniî credeau, că divinitatea M a m a-_m a r e peste i é r n S d ó r m e, ér vara se deşteptă (? l u t a r q u e, Oeuvres, Tom. XI. 1794- P- 367). Acelaşi fond comun cu legenda romană desore înahetarea «Babelor».

acoperit de norï si lipsit de sore, când isvórele, ce înfăţişezi ochii pămen-tuluî, dimit apă mai multă, şi câmpurile lipsite de cultură ne presintă o faţă tristă »).

In oraşul P ap ho s din insula Cypru se afla un templu archaic si renumit consecrat deiţeî Venus, ér statua accsteï divinităţî, după cum scrie Tacit, nu avea formă umană, ci era numaî o simplă figură conică, maî lata la basă si ascuţită la vîrf, în forma unui stâlp de hotar. Insă ce raţiune avea acesta formă, nu se pote sci ²).

Locuitorii din oraşul Thespiac în Beoţia, după cum ne spune tot Pau-sania, adorau încă de la începutul religiuncî lor între tóté divinităţile maî mult pe Erős (Cupido), cel maî frumos dintre toţi dciî, ér statua acestei personificări divine era mimat o petră brută (ápYÖc Xcö-o;), însă forte vechia ³).

Mesiod în Theogonia sa ne spune, că petra, pe care Rhea o pre-sentase lui Saturn, ca s'o înghită, când densa născuse pe Joe, acest nou monarch al lumeî vechî a împlântat'o maî târcliu în păment lângă o-rasul Pytho, ca se fie ín viitoriü un monument de adrniraţiune pentru omeniî muritori ⁴).

Pe teritoriul oraşului Sicyon din nordul Pcloponesuluî, după cum scrie Pausania, se afla un simulacru al lui Joe cu epitetul de Milichios şi al Dianeî Patroa. Milichios era în forma uneî piramide, ér Patroa avea figura unei columne •>}.

In oraşul Orchomcn din Beoţia cel maî vcchiti templu era al Gra-ţielor, ér statuele lor erau numai nisce simple pietre brute *).

De asemenea lângă oraşul Gyteon din Pclopones, ne spune acelasï autor, că se mai afla încă în timpul seu un simulacru în formă de bolo-

') Macrobii Saturnaliorum lib. I. 21: Simulacrum hujus D e a c (V c n e r i s) in monte Lilian o fingitur căpiţe obnupto, specie trişti, faciem mânu laeva intra amictum sus-tincns, lacrimae visiono conspicientitim manare creduntur. Quae imago, praeterquam quod lugcntis est, ut diximus, Dea e, terrae quoque hicmalis est; quo tempore obnupta nubibus, sole viduata stupet, fontcsquc vcluti terrae oculi uberius ma­nant, agrique interim suo cultu vidui mocstam faciem sui monstrant.

^J) Taciţi Hist. li. 3: Simulacrum d ea e non effigie hum an a; continuus orbis latiore initio tenuem in ambitum, metae modo, exsurgens.

³) Pausiiiiiae lib. IX. 27. 1.

⁴) Heslodl Theog. v. 497.
⁶) Pausaiilae lib. II. 9. 6.

^e) Pnusfiniiio lib. IX. 38. 1.

van brut, si acesta petră se numia în limba Dorienilor Zeus Cappotas, adecă «Joe, care odihnia» ¹).

Tot Pausania scrie următorele:

La oraşul Pharae din Achaia, lângă statua luî Mercur, sunt cam la vre-o 30 petre împlântate în păment, avcnd o formă tetragonală, pe cari locuitorii din Pharae le adoreză dând fie-căreî petre numele unuï deü, si «că o-dată to fi Grecii aveau ca simulacre numaînisce petre brute, şi cărora le da onor! divine» -).

La satul numit Hyett din Beoţia, după cum ne spune tot Pausania, se mai afla în epoca sa un tem Iu vecliiü, dedicat lui Hercule, si o sta­tuă a acestui deu, care nu era o lucrare artistică, ci o simplă petră brută după ritul cel archaic ³).

Alte petre sfinte dedicate lui Hercule se aflau în I spân i a, despre cart Strabo scrie următorele:

In Promontoriul cel sfânt al Ispaniel, nu esistă nicî un sanctuariü, ori vre-un altar, consecrat lui Hercule, şi nicî altor divinităţi. Tot ce se află acolo sunt numai nisce petre brute ridicate în sus, aşedatc pe unele lo­curi în grupe de trei, orî patru la un loc, ér omenii fac procesiuni religiose la aceste petre şi după obiceiul rőmas de la strămoşi, depun corone pe ele şi fac libaţtunî acolo ⁴).

Pe la anul 549 al Romeî (204 a. Chr.) statul roman se afla în una din cele mai grele situaţiunl. Hanibal, inimicul cel înverşunat al numelui roman, cu trupele sale de mercenari nedisciplinaţî, se afla de 16 ani pe pămentul Italiei de jos, de altă parte o epidemia acută se respândi în întregă ar­mata de operaţiune a consulului P. Liciniu Crassu.

Din ordinul senatului, preoţii consultară cărţile sibyline, în cari• a-flnră unnătoria sentenţn: «Când un inimic străin va fi intrat cu rős-boiü pe pămentul Italie)", el va pute fi învins şi alungat din Italia, dacă se va aduce de la Pessinus în Roma deiţa Mama cea mare» ⁵).

Acelaşi acrostich al cărţilor sibyline ni-1 presintă poetul Ovid în urmă-tória formă:

') Ibid. III. 22. i. ^a) Ibid. VII. 22. 4.

⁸) Ibid. IX. 24. 3.

*} Strabonis Geogr. lib. III. l. 4.

^§) Wvll lib. XXIX. c. io.

«Marna lipsesce, Romane, mergï de caută pe Marna, şi când ea va veni primesce-o cu mâne curate» ¹).

Legaţii apărură la ţermuriî Asiei mici cu cinci corăbii marï, avônd câte cinci rêndurï de vesle, ca prin acesta se esprime tot-o-dată si demnitatea poporului roman. EÏ se prcscntară la rcgnlc Atal din Pergam, care-I conduse cu bună­voinţă la Pessinus, si Ic dede «petra cea sfântă, care diceaü locui­torii de acolo, că era Mama dcilor» *). Legaţii o transportară la Roma.

Acesta petră, ne spune Ar n obi u, nu era de tot mare, avea o formă colţurosă pe la margini, era dură, nepoleită şi représenta un simulacru cu o faţă mal puţin esprimată.

Despre alte simulacre brute considerate ca imagini antice ale divinităţilor scrie Lampridiu : că Heliogabal a voit se ridice din templul Diane! de la Laodicea petrele, ce se numiaü «sfinte» si se. le aducă la Roma ³).

Fără îndoială, aici e vorba de Laodicea Siriei, séü «de lângă mare», numită în vechime Ramitha '), după numele unul păstoria Ramanthas (Raman athas), o localitate vechia pelasgă, căreia Romanii i-au acordat prerogativele unei colonii cu drept italic.

Esista aşa dar, în religiunea romană, chiar şi în timpul imperiului, o ten­dinţă puternică de archaism în ce privesce chipul divinităţilor.

O deosebită importanţă pentru istoria simulacrelor m egali t ice din Dacia o are legenda Ariadne I petrificate.

In insula numită Naxos, situată în apropiere de Delos, se afla în anti-citatea greco-romană o stâncă, care în partea el superioră représenta figura unei femeie, în aceeaşi formă tristă, ca şi statua Niobeî de pe muntele Sipyl.

După vechile tradiţiunî, acesta figură de petră, représenta pe frumósa Ariadna, fica regelui Minos din Creta, plângend după eroul Tescu, care o răpise de la casa paîinţescă şi în urmă o părăsise pe acesta insulă solitară, după cum mai târcliu eroul Enea părăsise pe Dido pe ţermurele Africeî.

i) Ovitlii Fast. lib. IV. 239.

*) Ltvll Iii). XXIX c. 11. (Legaţi Romani) Pergamum ad regem vencrunt. îs legates comitcr acceptos l'essinuntem in Phrygians deduxit : sacrum que ils la p ide m, quam matrem deum esse incolae dicebant, traditit, ac de­portare Romám jussit. — A r n o b i u s, VII. 49: lapis quidam non magnus ... angcllis prominentibus inaequalis, et quern omnes hodie . . . vidcmus in sign o (se. M a t r i s M a g n a e) . . . positum, indolatum ct asperumet simulacro faciem minus exprcssam simulatione praebentcm.

^a) Lampridii, Heliogabalus. c. 7: Lapides qui di vi dicuntur ex proprio templo Dianáé Laodiceae . . . afféré voluit.

⁴) Stephanos Ryz. v. Aao£ix:ta.

Ariadna, după cum ne spune tradiţiunea greco-romană, se prefăcu aci în petră şi stâncă, mai mult din causa asprimeï ventuluï celui rece şi a frigului, de cât sub influenţa întristării sale sufletesc!, ceea ce ne arată, că fondul legendelor române despre petrifîcarea Babelor în munţi, din causa frigului, este o trad i ţi un e din prime'e timpuri ale umanităţii.

Poetul Ovid ne presintă acesta vechia legendă în următoriul mod: «Era un munte», dice Ariadna, «pe vîrful căruia se aflau numai puţine tufe de arbori, si pe acest munte se ridică o stâncă poleită de valurile cele murmurătorie ale mărel. Eu me urc pe acesta stâncă şi mësur cu privirile mele întinderea cea vastă a mării. De aici, de unde vênturl forte rccï me băteau, eíí vëduï pânzele corăbiei tale umflate de vêntul cel periculos (Bo­reas), îndată ce le-am vëclut, ori póté am credut, că le ved, mő au cuprins fiori mult mal reci de cât ghieţa si am amorţit ... Cu vederile îndrep­tate spre mare şi îngheţată, eü me aşedal pe stâncă, şi întocma ca şi scaunul acel de petră, eu me am prefăcut în petră. Prives-ce-më chiar şi acum, nu cu ochii tel, dar în idea, dacă poţi, cum staü eü pe vîrful acestei stance, de care se bat valurile cele neliniştite ale mării» '). Originea acestui antic simulacru din insula Naxos se reducea la o rasă de omeni din părţile Dunării de jos.

După cum ne spune Diodor Şicul, insula Naxos a fost locuită la în­ceput de nisce omeni, pe cari cel vechi i numiaű Traci, imigraţi acolo din imperiul lui Boreas²). Insă Tracia preantică cuprindea nu numai părţile orientale ale peninsulei Hcmice, dar si teritoriele cele vaste ale Da­ciei şi Scitici³). In particular imperiul lui Boreas se afla la nordul Dunării de jos ⁴), cu centrul în munţii Ripaei séű Carpaţî ⁵). Drept conclusiune, resumăm aici:

încă din cele mal negurose timpuri ale preistoriei, esistaü în părţile de resărit ale Europei si ale Asiei de apus un gen de monumente megalitice, nisce simulacre arc h aie e, unele sculptate în stâncă via pe vîrfurile, ori pe costele munţilor şi ale délurilor, ér altele împlântate în păment ca menhire, seu columne brute, pe lângă temple şi alte locuri sfinte, monumente, caii

') Ovirtii Heroid. X. • ") Diodorl Siculi lib. V. 50. *) Stepli. Byz. v. Sv.uftat, r»voţ opaxtov.

⁴) Diodori Sicnli lib. II. 47. — Cf. mai sus pag. 79.

⁵) Homer! Ilias, XV. v. 171.— Isidori Őrig. XIII. 11. 13; Boreas, qui ab Hyper-
boreis montibus flat. — Steph. lij-z. v. Tuiaia £po; Tiw^opéüw. — Insula Naxos
avuse aşa daria început aceeaşi populaţiune, ca şi insula D e l o s, lângă care se afla.
Vedî mai sus p. 122.

după credinţa religiosă a poporului din acele timpurî, representaű anu­mite divinităţi ').

Multe din aceste simulacre megalitice erau de o vechime extrem de de­părtată, în cât se perduse memoria originel şi a cultului lor încă înainte de începuturile istoriei grecescl, ér de altă parte timpul ştersese de pe aceste petre aprópe tóté formele maestrieï omenesc!, cum erau de csemplu statuele Niobel şi Ariadnel, şi tot ce se mal păstrase în tradifiunile óme-nilor era numai o reminiscenţă confusă, o simplă legendă mitică.

') Urme de statue primitive ale Mameî-marî prîn munţi le aflăm şi în părţile de apus ale Europei. In Itinerarium Hierosolymitanum (Ed. Parthcy, 263) se amintesce o staţiune numită «Matron a» în Alpil Gotici, cari astădi separă Italia de Francia. Acest munte numit Matrona, după cum ne spune Ammian Marcellin (XV. 10), forma piscul cel mal înalt şi cel mal greu de suit din Alpil Gotici. O altă numire geografică de «Ma­trona» ni se presintă în Galia ante-romană. Cesar (B. G. I. 1) ne spune, că rîurile M a-trona şi Sequana despărţiau pe Bclgt de Gali. Fără îndoială, că rîul Matrona a fost numit ast-fel după un simulacru al Mamel-marî, cea esistat la isvúrele sale, precum ast-fel de statue primitive (Babe) se amintesc în România la isvórele riurilor Ialomiţa, Domnei, Argeşului şi Gilortulul, şi probabil că a csistat o-dată una şi la isvórele rîuluï Hypanis séû Dug din Sciţia (Cf. Herodot, IV. 52: ji-îjTvjp Tniviot)

PRINCIPALELE DIVINITĂŢI PREISTORICE ALE DACIEI.

1. Keríts, Cents manus, duonus Cents. Ceriul, Caraiman, Ceriul domnul,

Monumentele megalitice ale Dacieï, carï ne înfăţişcză în forme atât de primitive imaginile divinităţilor ante-homerice, fac parte din istoria positiva a acestei teri.

Caracterul acestor imagini este sacral de la origine şi până la dispari-ţiunea acestuï cult ante-elenic.

Cea maî archaică religiune, ale cărei urme morale ni se presintă la tóté popórele europene, este adoraţiunea primitivă a Ceriuluï ") şi a Pămon-tuluî ²), ca elemente generátoré.

Ceriul, pe care Greciî într'o epocă preistorică, alt-cum destul de târdiă, î-1 personificară sub numele de Uranos — si Pământul séù Gaea (F^, Fafa), — formeză începuturile cele maî archaice ale religiuneï europene.

Ceriul si Pământul ne apar ca «Principii divinităţilor» ante-olympice ³). Eïsunt «Deiï cei mari» al lumel dispărute ⁴), «Părinţii» celor de ântâiu omeni pe păment ⁶), si el sunt invocaţi în locul prim de către cel mal vechi eroi al ginţii pelasge ⁶).

Pe «Ceriu» şi pe «Păment» se făceau în anticitatea preistorică jurămin­tele cele maî severe şi maî religiose ⁷).

O Platouis Cratylus (Ed. Didót) I. 293. -- Pliiiii H. N. II. 1: mundum ct hoc quod nomine alio C a e l u m appellare libuit, numen esse credi par est.

') Platonis Timaeus, p. 211. — Clcei'Oiiis De nat. deor. III. 20: Terra ipsa dea est et iţa habctur.

^s) Varro, De lingua latina, lib. V. 57: Principes dei CaelumetTerra.

<) Ibid V. 58: Terra enimct Caclum, ut Samothracum iniţia docent, sunt Dei Ma g n i.

^s) Plinii H. N. lib. XVIII. 21: Tellure quae pare n s appellatur colique di-citur. — Yarro R. r. I. c. l : Primum, qui omnes fructus agriculturae caelo et terra continent, I o vem (Caelum), et T e 1 1 u r e m. Itaque quod ii parentes m ag n i dicuntur.

') Aeschyli Prometheus, v. 88—90:

......... Jta(i[lfjTÓp tt fTj

•/.al tov navÓTfwYjV xóxXov Y|X^;.ou v.'Aui. ') La Virgil (Aen. XII. 174 scqq.) En e a invocâ in juramêntul sëû Sorele

Homer ne înfaţiseză pe Latona facend următoriul jurăment insulei Dc-los:

Când Romanii pe la anul 253 (499), reînoiră pactul lor de alianţă cu toţî Latinii, acest legământ al lor cuprindea urmntdria formulă: «între Romani si tóté popórele latine se fie pace, până ceriul si pămentul vor sta în locul, în care sunt» ^a).

Religiunea creştină consideră acesta invocare solemnă a «Ceriului» şi a «Pămentuluî», ca o manifestare a credinţelor păgânescÎ, şi ea cercă prin subtilităţi teologice se delăture usul atât de înrădecinat la popor, de a jura pe «Ceriu» si pe «Păment».

«Nu trebue, dice evangelistul Matheiu, so juraţî pe ceriu, fiind-că e tro­nul lui Dumnedeu, nicî pe păment, fiind-că e scaunul piciórelor sale» ³).

«Ceriul» şi «Pământul» erau cei de ântâiu Deï consecrafï aï liimeï vechî. Lor, pentru prima oră, li s'att dedicat vîrfurile cele înalte ale mun­ţilor, délurilor si promontórelor, cu deosebire înălţimile, unde se adunau norii si se formau tempestaţile *). în munţi se aflau templele si altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit archaic misterios, aicî se celebrau festi-tivităţile religiose, adunările pentru înţelegerile comune ale diferitelor triburî, st têrgurile lor.

Originea acestei vechi religiunï cosmogenice a Ceriului şi a Pămen­tuluî era considerată în epoca clasică a Greciei ca barbară (pelasgă).

«După cum vedem», dice Socrate la Plato, «ceî de ântâiu omeni în Grecia (Pelasgit), considerau de deï numaï pe aceia, pe can în timpurile acele i adorau cei maî mulţî dintre barbari, adecă sdrele, luna, pă­mentul, stelele şi ceriul⁶).»

Er sub numirea de «Barbari», Grecii cei vechî înţelegeau în prima liniă po-pulaţiunile din nordul Greciei, şi numai în a doua liniă pe Asiatici şi pe Africani.

(adecă Ceriul) şi P ă m £ n t u l, ér regele Latin ridicând manele către Ceriu jură pe Păment şi pe stele. — De asemanea la S iii u Italic (VIII. 105) Enea către Anna: Tellurcmhancjuro.

') Homcri Hymn, in Apoll. v. 84 seqq.

^J) Dioiiysii Halicarn. lib. 6 c. 95.

³) Evang. Mă t ei u, c. 5—7 v. 34-37.

i) Cf. H e s i o d i Theog. 129.

s) Platoiiis Cratylus (Ed. Didót) I. p. 293.

«De unde-sï trage originea sa fie-care deü», dice Hero d o t, «si dacă ei aű esistat tot-de-una şi ce formă aü, Greciï nu sciü până astădî, când scriu eu aceste »)•*

Ér în alt capitul, Herodot esprimă aceeaşî părere cu contemporanul seu Socrate, ca numele divinităţilor, pe cari Egiptenii spun, că nu le cunosc, Greciï le-aü primit de la Pelasgî ²).

La Romani, atât în inscriptiunile cele mai vechi, cât şi în monumentele lite-ratureî religiose, Ceriul ne apare sub numirea de Kerus ³), Cerus m an us⁴) si duonus Cerus ⁶), avênd tot-o-dată predicatul de «deus magnus».

In cele mai vechî Carmine Saliari, Cerus man u s este o espresiune identica cu [il-faç Oôpavo; al lui Hesiod ⁶).

i) Herodoti lib. II. 53.

») Ibid. lib. II. c. 50 şi 53.

») în mormintele din E t r u r i a şi din La ţ i u se aü aflat adese-orî depuse pahare cu inscripţiuni, dedicate deilor. Un ast-fel de pahar se aü descoperit pe teritoriul Volscilor cu inscripţiunea KERI POCOLOM, si alte doue în alte localităţi cu dedicaţiunea Sae-t u r n i p o c o l o m şi V o I c a n i p o c o l o m (C. I. L. I. nr. 46. 48. 50).

⁴) La Romani, în vechile Carmine Saliari, Ceriul era adorat sub numele de
Cerus manus (Festus s. v. Matrem matutam).— Că în vechia limbă latină po
porală maî esista pentru numirea de Ceriu şi forma de Caer-us se constată cu
deplină siguranţă din adiectivul caeruleus (de colore azură şeii vineţia), cuvônt, pe
care poeţii M da drept epitet ceriului. De asemenea aflăm cocli caerula templa la
Enni u (Cicero, Div. I. 20) séü numai caerula coeli la Ovid (Met. XIV, 814).

⁵) Intr'un fragment din Carminele Saliari (Ia Varro, L. L. VII. 26). O mul­
ţime de cuvinte din vechile Carmine Saliari ajunsese obscure pentru autorii romani, şi
Varro se plânge, că semnificafiunea lor primitivă nu se mai cunősce (Ibid, VII. 2). Aceste
cuvinte învechite de duonus Cerus din Carminele Saliari Ie maî găsim şi astădî
conservate în cântecele poporale române sub forma de «Ceriului şi Domnului».

Păserica Ceriului

î C e r i u l u î şi D o m nu l u î.

Tcodorcscu, Poesit pop. 90.

Cât de archaică este acesta amintire a aCcriuluî şi Domnului» résulta din împre­jurarea, că noi astădî nu maî putem sci, ce rol avea în vechia religiune pelasgo-latină •Păserica Ceriului», într'un alt important text al literaturei nóstre poporale duonus Cerus ne apare sub forma următoriă:

Nu cânt împăratului

Ci cânt numai dorului,

Dorului şi fiului, Ceriului pămentuluî . . .,

Marienescu, Colinde, p. 46.

e «dorul» şi «fiul» sunt numai simple personificări identice cu Ceriul şi

') Hesiodi Theog. 176. 208.

Din punct de vedere istoric si etimologic epitetul de m anus este acelasî cuvent cu m a gnus ^J).

Urme numerose şi importante de imperiul religiuniï Ceriuluï în înţelesul ante-creştin maï csistà si astadï la poporul roman din ţerile vechii Dacie.

«Ceriul» ca divinitate maï este şi astădî adorat şi invocat în colinde, ' în cântecele bëtrânescï şi în oraţiile solemne ale Românilor, sub numele de «Ceriu», «Ceriul sfânt», «Ceriul cu stelele», «Ceriul Domnul», «Naltul Ceriu» şi «Părinte bun ⁸)», întocma precum la Latinii vecbî aceeaşi putere cerescă era venerată ca Kerus, Caelus, Cerus manus, duonus Cerus si Parens.

i) Interpretarea cuvintelor obscure de Cerus manus, pe care ne-o dă. F e s t u s, sub forma de creator bonus nu corespunde epitetelor, ce se da cjei'or, ⁿ'^cî ade-veratuluî înţeles. Autorii romani, neavênd cunoscinţe temeinice de limba rustică şi despre-ţuind din principiu orî-ce investigaţiuni pe terenul acesta, aü (ost ceî mai rel etimblogişti. într'oinscripţiune romană din Africa se amintesce De v s Mân v s, (C. I. L. VIII. nr. 9326), titlu al lui Saturn ca deus ma g nus. — în limba română s'a mai păstrat încă în unele cuvinte sulisul archaic de «man» avênd sensul de «marc». Aşa d. e. hoţoman, lotroman, cotoşman, goloman. Compareză 1. i m m a n i s, enorm de mare.

^a) Cruce că-şi făcea La ceru se ruga ,

«Dacă maï dorescï, Ca si mai trăescî,

T«odo,.,eu. Poesilpop. p.36. ^Ccrul «ă slăvCSCÎ . . .

Ibid. p. 37.

S'apuca de a ceti

Şi la c e r a s'umili . . .

Că e fiul ceriului

Şi e domn pămentuluî..

Ibîd. pag. 29. M a r i e n e s c u, Colinde, p. 13.

Er intr'o colindă din comuna Dăieni, jud. Constanţa: Numele i-aű pus Fiul Cerului şi al pămentuluî...

Cu glas mare până 'n ceriu Cu lacremi până 'n p ă m ê n t ...

Ibid. Descântece, p. 2.

Cu glas mare din p ă m ê n t

Fân' la sfîntu ceriu strigând . . .

Marian, Descântece, p. ni.

la-ţî copilă iertăciune

De la mamă, de la nene,

De la ceriul cel cu stele...

Marian, Nunta la Români, p. 393,

La Hesiod (Theog. v. 106 seqq.) Oioaviţ foittísit. Si mi-1 ridicau Sus la naltul ceriu La părinte bun...

T e o d o r e s c u, Pocsiî pop. p. iS.

«Este obiceiul, ca omenii în rugăciunile, ce le fac se (}ică: Dă-mi Domne ajutoriul Ceriului şi al Pămentuluî» (Corn. Grumăzesci, jud. Ncmţ).

De asemenea s'a mal conservat până astădt în tracii ţi unii e poporale ro­mâne numirea archaică de Cerus mânu s.

Diferiţi munţi şi délurï de pe teritoriul vechil Dacie, carî o-dată au fost consecrafi acestei supreme divinităţi a lui Cerus manus mai portă şl as-tădi numirile de «Caraiman» ') şi «Căliman» ^z).

Ér ín monumentele literature! poporale române, Caraiman ne apare ca Domn al «trăsnetului si al fulgerului», ca judecătoriul cel mare si puternic al lutneî³). Preţiose mărturii istorice, că o-dată pe te­ritoriul Daciei a domnit imperiul unei puternice religiuni uranice.

') Lângă «virful O.ivjluî» clin Bucegiü, juci. Prahova, se ridică un alt pisc înalt de 2496 m. numit Caraiman în faţă cu mantele Babele, uide nuî esistă şi astădî resturile unor vechî altare preistorice. Numirea de Caraiman o mai aflăm şi în alte părţi ale ţereî, reducânda-se la o vechime depărtată: Caraiman, movilă (j. Buzău); Caraiman, movilă şi pădure (j. laşT). — Ceta Moşnenilor numiţi Muscelcnj din corn. Colţi jud. Buzeű, aü de prim moş pe «.Car a i n: a n» (lorgulescu, Diet, geogr. jud. Buzeű p. 189). Numele vechio poporal însă este C ar ă mă n şi nu Ca­raiman. pc teritoriul Germaniei, munţii, ce odinioră au fost dedicaţi ceriului, portă nu­mirea Himmelberg (Grimm, D, M. 213. 662). Un Caelius mons se amintcsce in epoca romană în Rhaetia (Itin. Antonini Aug. Ed. Parthey p. 116).

') La nord-vest de C é h l € u, pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un alt munte înalt numit Căliman. Sub acest munte,un virf mai puţin înalt portă la poporul român numele de «Scaunul Domnului», 6r în limba Secuilor «Istcnszeke», adecă «scaunul lui Dumnedeu». Chiar şi numele de Céh le û se pare, din punct de vedere al etimologiei, a se reduce la o formă archaică. însă coruptă, de Caelius (mons).— Cu aceeaşi numire: Căliman, dél, jud. Prahova; Piscul Călimanel, jud. Muscel; C ă l i m an é s a, del, jud. Tecuciü; Călimanel, munte, jud. Sucéva; Călimănescî, doue délurï jud. Vâlcea (Marele Diet, geogr. II. 261—262); Călimanel, munte, în Bi-haria (Schmidl, Das Bihargebirge, p. 277.)

Ca divinitate preistorică, Căliman séű Ci Ii m an ne apare şi în descântecele po­porale:

Du-te Ia fetele lui Căliman, Că aü noué cuţite ascuţite Şi nouă topóre colţurate . . .

Tocilescu, Revista VII, i. 137.

]ir Maica precistă a dis:

Duccţi-ve înapoi

La fetele lui C i l i m a n ...