Institutul de Politici Publice

4.2. Educaţia continuă a individului ca prerogativă a societăţii civile

Termenul de educaţie continuă (Lifelong Learning) este foarte des utilizat în accepţiunile mediului asociativ din domeniul educaţional. Chiar dacă s-ar părea că numai universităţile prestează servicii educaţionale de acest gen, în realitate însă foarte multe structuri non-guvernamentale desfăşoară acţiuni cu caracter educaţional, la care participă indivizi de diferite vârste şi cu diferite areale de specializări. Totuşi, legislaţia în vigoare acordă acestui concept o importanţă mai redusă, iar noutatea cu care vine Proiectul Codului de Legi în domeniul educaţional alocă acestei forme de învăţământ mult mai multă atenţie. Unele păreri enunţate imediat, după ce Proiectul Codului de Legi a fost făcut public, se refereau la faptul că este nevoie de o Lege separată care să reglementeze aspectele ce ţin de educaţia continuă. Aspectul educaţiei continue este mult mai complex şi de aceea elaborarea unei Legi separate, în cazul în care se menţine varianta terminologică a „Codului de Legi”, nu numai că este binevenită, ci chiar necesară. Susţin acest punct de vedere din următoarele trei considerente:

În primul rând, educaţia continuă poate fi considerată ca un ultim nivel al sistemului de învăţământ ( chiar dacă în Art. 10 al Legii Cadru acest Lucru nu este prevăzut), care poate fi accesat de indivizi în orice moment al vieţii şi al carierei lor profesionale. Acest aspect ţine să sugereze că educaţia nu are graniţe temporale şi generaţionale. Astfel că Art. 10 al Proiectului de Lege a Învăţământului Superior precizează educaţia continuă ca un ultim ciclu al sistemului de învăţământ superior. Însă, specificul educaţiei continue este diferit faţă de cel al ciclurilor universitare, iar prin aceasta se şi justifică reglementările legale diferenţiate, care ar trebui să fie mult mai detaliate decât sunt specificate în respectivul proiect de Cod de Legi.

Cel de al doilea considerent se poate rezuma la faptul că educaţia continuă se realizează prin diverse forme şi de către diverse tipuri de instituţii, chiar dacă au sau nu tangenţă cu sistemul educaţional. Intrând totuşi în profunzimea acestui considerent, am constatat că Legea Cadru prevede, la Art. 11, Punctul 3, că „educaţia continuă se realizează doar în instituţiile de învăţământ de stat şi private, în baza programelor acreditate în modul stabilit de Lege” fapt ce limitează accesul nemijlocit al structurilor non-guvernamentale, în afară de universităţi şi alte tipuri de instituţii educaţionale private – componente ale sistemului educaţional, în procesul de realizare a educaţiei continue. Este evident faptul că în articolul respectiv sunt omise structurile non-guvernamentale, altele decât universităţile şi instituţiile de învăţământ private. Dar, în Art. 18, Punctul 5 al Proiectului de Lege a Învăţământului Superior se precizează că ONG-urile pot realiza activităţi în domeniul educaţiei continue. Prin urmare, există o anumită incongruenţă la capitolul educaţiei continue între Proiectul de Lege Cadru şi Proiectul de Lege a Învăţământului Superior. Prin urmare, este nevoie să se precizeze într-un articol separat care sunt (ca tip şi formă de organizare) instituţiile care pot realiza programe şi acţiuni de educaţie continuă. Mai mult de atât, pentru evitarea confuziilor şi a conflictelor de interese, este recomandabil ca pentru fiecare tip de instituţie să se prevadă ce tip de activităţi şi programe se pot realiza în cadrul formei de educaţie continuă. Aceste prevederi trebuie specificate şi din motivul responsabilizării actorilor participanţi la realizarea educaţiei continue. Conform multitudinii de forme şi tipologii instituţionale ele pot acoperi aproximativ toate domeniile de specializări prevăzute de Nomenclatorul de Specializări, la nivel formal şi de nevoile şi aspiraţiile indivizilor, la nivel informal.

Cea de-a treia raţionalitate a necesităţii unei Legi specifice educaţiei continue este cea mai simplă, dar şi cea mai tranşantă. Aceasta se poate rezuma la faptul că acestui tip de educaţie trebuie să i se acorde aceeaşi importanţă ca şi celorlalte trepte ale sistemului de învăţământ. Astfel, acest nivel de educaţie se va putea scoate din anonimat şi va putea deveni cu adevărat accesibil indivizilor, indiferent de vârstă şi specializare profesională. Printr-o asemenea acţiune, beneficiul direct va reveni individului, iar cel indirect va fi al comunităţilor şi a societăţii per ansamblu, tocmai prin dezvoltarea capitalului social.

Dacă este să fac o referire la SEIS, atunci pot preciza că nu există standarde şi modele exemplare în ceea ce priveşte educaţia continuă, însă există bune practici a căror studiu şi analiză ar fi utile. Unele părţi ale acestora ar putea fi implementate şi în sistemul de învăţământ autohton. În vederea edificării unui Spaţiu European al Învăţământului Superior, în care toţi actorii participanţi la actul educaţional să se simtă utili şi benefici dezvoltării economice, sociale şi culturale, este nevoie ca sistemele educaţionale şi cele de formare să fie cu adevărat deschise către nevoile şi aspiraţiile societăţilor. Un asemenea deziderat a fost enunţat în Strategia de la Lisabona şi fiind tradus în contextul acestui subcapitol, ar putea fi înţeles astfel: structurile non-guvernamentale reprezintă acele structuri care pot şi au abilitatea de a facilita deschiderea sistemelor educaţionale şi de formare către societate, iar forma educaţiei continue reprezintă un mod prin care indivizii care nu mai sunt cuprinşi în nivelurile educaţionale pot beneficia de servicii educaţionale pentru a-şi înnoi şi reprofila, după caz, cunoştinţele şi calificările. Într-un asemenea context, educaţia într-adevăr nu are graniţe temporale şi de vârstă, şi este accesibilă fiecărui individ, conform aspiraţiilor şi nevoilor personale.

Deoarece instituţiile de învăţământ superior nu pot monopoliza piaţa serviciilor educaţionale continue, în ajutorul acestora pot veni componentele societăţii civile. Acestea, fiind specializate pe anumite domenii şi arii profesionale, pot realiza acţiuni şi programe stipulate în formele de instruire continuă, mai cu seamă conferinţe, mese rotunde, dezbateri publice, stagii şi programe de schimb de experienţă. Mai mult decât atât, aceste structuri pot deveni instrumente facilitatoare de practică pentru instituţiile de învăţământ superior care dezvoltă şi realizează programe de educaţie şi formare continuă. Însă, posibilitatea unui asemenea schimb de competenţe şi inter-relaţionare este posibilă în cazul în care instituţiile de învăţământ superior vor deveni cu adevărat conştiente de contextul existent şi vor accepta să cedeze din arealul lor academic şi formativ-dezvoltativ. Structurile non-guvernamentale, prin acţiunile pe care le îndeplinesc, vin să suplimenteze şi să acopere spectrul nevoilor educaţionale, însă acestea sunt, în cea mai mare parte, din ramura educaţiei non-formale, care pune accentul pe participarea activă a individului în procesul de dezvoltare a comunităţilor şi pe asumarea de roluri şi responsabilităţi conform capacităţilor şi nevoilor individuale. În acest sens, principiul vocaţional şi cel al competenţelor sunt respectate, iar individul capătă libertatea de alegere şi mobilitatea profesională din ce în ce mai mare. Însă atât pentru situaţia internă a Republicii Moldova, cât şi pentru afirmarea acesteia în spaţiul economic şi social european, este nevoie ca societatea civilă să educe, prin intermediul programelor de instruire şi formare continuă pe care le dezvoltă, spiritul de apartenenţă comunitară şi de responsabilitate faţă de comunitatea din care face parte. La nivel societal şi statal este nevoie de a educa şi de a menţine spiritul de cetăţenie democratică, fapt ce va contribui la fundamentarea culturii civice şi politice de tip participativ. În acest mod, principiul educaţiei structurale va fi cu adevărat implementat şi în spaţiul social autohton.

Referindu-mă la starea actuală a lucrurilor din sistemul de învăţământ autohton, în ceea ce priveşte realizarea educaţiei continue trebuie să precizez că persistă lipsa de claritate în aplicarea acestui principiu. De asemenea se oferă anumitor instituţii non-guvernamentale posibilităţi şi prerogative de realizare a programelor educaţionale continue. Pe de o parte, anumite componente ale societăţii civile şi-au asumat de unele singure rolul de realizare a serviciilor de educaţie continuă. De multe ori acestea au respectat normele de licenţiere şi acreditare, în alte cazuri ele au constituit izvorul primordial de acţiuni non-formale (conferinţe, seminare, stagii, cursuri de formare non-formală ş.a.), cuantificabile ca forme de instruire şi formare continuă. Concluzionând acest subcapitol, se poate afirma faptul că societatea civilă autohtonă dispune de o prerogativă esenţială care are un rol fundamental în procesul de dezvoltare, modernizare şi europenizare a societăţii.