Inteligenţa si adaptarea de tip superior

III. A treia mare direcţie în abordare inteligenţei emoţionale este reprezentată deDaniel Goleman (1995). D. Goleman a urmat Facultatea de Psihologie la Harvard fiind preocupat de studiul creierului, creativităţii şi comportamentului. În viziunea lui constructele care compun inteligenţa emoţională sunt:

ð              Conştiinţa de sine – încrederea în sine;

ð              Auto-controlul – dorinţa de adevăr, conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea;

ð              Motivaţia – dorinţa de a cuceri, dăruirea, iniţiativa, optimismul;

ð              Empatia – a-i înţelege pe alţii, diversivitatea, capacitatea politică;

ð              Aptitudinile sociale – influenţa, comunicarea, managementul conflictului, conducerea, stabilirea de relaţii, colaborarea, capacitatea de lucru în echipă.

În cartea sa  din 1995, Daniel Goleman şi-a formulat definiţia inteligenţei emoţionale pe baza lucrării lui Mayer şi Salovey din 1990. totuşi Goleman a adăugat multe alte lucruri la ceea ce el a prezentat ca fiind inteligenţa emoţională.

În mod evident el a făcut acestea singur, fără sprijinul sau acordul comunităţii academice. Astfel, el a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai bine numite „trăsături de personalitate sau de caracter” decât componente ale inteligenţei emoţionale. De exemplu, a prezentat optimismul, perseverenţa şi capacitatea de a amâna satisfacţiile ca aspecte majore ale inteligenţei emoţionale.

A inclus, de asemenea, una din temele sale favorite de cercetare, ceea ce el numeşte „curgere” (flow). Acesta este un subiect despre care mai scrisese pe când studiase meditaţia, religiile orientale şi stările transformate ale conştiinţei. Cartea lui Daniel Goleman despre inteligenţa emoţională a reuşit să devină foarte populară, drept rezultat, mulţi au acceptat definiţia extinsă a inteligenţei emoţionale elaborată de Goleman.

S. Hein, ca majoritatea autorilor, a încercat să adauge propria sa contribuţie „confuziei” referitoare la inteligenţa emoţională, astfel încât în cartea sa din 1996 a oferit câteva definiţii alternative.

Astfel, pentru S. Hein inteligenţa emoţională înseamnă:

-        să fii conştient de ceea ce simţi tu şi de ceea ce simt alţii şi să ştii ce să faci în legătură cu acestea;

-        să ştii să deosebeşti între ceea ce îţi face bine şi ceea ce îţi face rău şi cum să treci de la rău la bine;

-        să ai conştiinţă emoţională, sensibilitate şi capacitate de conducere care să te ajute să maximalizezi pe termen lung fericirea şi supravieţuirea;

Hein a mai enumerat o serie de comportamente specifice ale inteligenţei emoţionale, care au fost preluate din lucrările lui Myer şi ale lui Salovey:

Ä    conştiinţa de sine – să fii conştient de propriile emoţii atunci când acestea te cuprind;

Ä    să fii cunoscător din punct de vedere emoţional – să fii capabil să identifici şi să etichetezi sentimente specifice în tine însuţi şi în alţii; să fii capabil să discuţi despre emoţii şi să le comunici în mod clar şi direct;

Ä    capacitatea de a fi empatic în raport cu ceilalţi, de a simţi compasiune pentru ei, de a-i confirma, de a-i motiva, de a-i inspira, de a-i încuraja şi de a-i consola;

Ä    capacitatea de a lua decizii înţelepte folosind un echilibru sănătos al emoţiilor şi al raţiunii, de a nu fi nici prea raţional, nici prea emoţional;

Ä    capacitatea de a reuşi să îţi asumi responsabilitatea pentru propriile emoţii, mai ales responsabilitatea pentru propria motivare şi propria fericire.

Jeanne Segal (1999) a pus în evidenţă patru componente ale inteligenţei emoţionale, şi anume:

• 
  conştiinţa emoţională;
  
• 
  acceptarea;
  
• 
  conştiinţa emoţională activă;
  
• 
  empatia.
  

Conştiinţa emoţională vizează trăirea în mod autentic a tuturor emoţiilor care ne încearcă, lăsând deoparte desprinderile intelectuale prin intermediul cărora avem tendinţa să gândim emoţiile. Pentru a dezvolta autocontrolul emoţiilor, autoarea recomandă exerciţii specifice de conştientizare a senzaţiilor corporale şi a emoţiilor.

A doua componentă presupune acceptarea emoţiilor conştientizate, adică asumarea responsabilităţii propriilor trăiri afective. Aceasta nu înseamnă resemnare şi pasivitate faţă de emoţii, ci deschidere atât faţă de cele plăcute, cât şi faţă de cele neplăcute.

Conştientizarea emoţională activă înseamnă să trăieşti experienţa prezentă şi nu ceea ce ai simţit în trecut. Această componentă presupune conştientizarea a tot ceea ce simţi, a cauzelor emoţiei, a realităţii şi a situaţiei în care te afli, pentru a putea fi echilibrat, a gândi limpede şi a nu fi influenţat de emoţiile trecute.

Empatia se referă la abilitatea de a ne raporta la sentimentele şi nevoile celorlalţi, fără a renunţa la propria experienţă emoţională.

Empatia presupune înţelegerea celuilalt, participarea la problemele sale emoţionale, fără a te implica în rezolvarea acestora.

 

Profilul psihologic al persoanelor cu un nivel ridicat al inteligenţei emoţionale

Deosebirea dintre inteligenţa emoţională (IE), al cărui nivel de structurare se apreciază prin coeficientul emoţional (QE), şi inteligenţa academică, care se raportează la gândirea logică şi se dobândeşte preponderent în şcoli, evaluată prin coeficientul intelectual (IQ), se poate face şi în termeni accesibili tuturor şi anume: „glasul inimii şi vocea raţiunii”. Cele două forme de inteligenţă se referă la două feluri de cunoaştere, una bazată pe afectivitate, cealaltă bazată pe raţiune.

Jack Block (Universitatea Berkeley din California), a stabilit profiluri tipologice pentru femei şi bărbaţi, care se află în una din următoarele situaţii:

a) coeficient intelectual înalt şi coeficient emoţional mai redus;

b) coeficient emoţional înalt şi coeficient intelectual peste medie;

 

Profilul psihologic pentru un bărbat cu coeficient intelectual înalt şi coeficient emoţional mai redus:

Este ambiţios şi productiv, perseverent, calm, imperturbabil cu privire la ceea ce-l priveşte, fiindcă socoteşte că are dreptate şi nu poate fi vulnerabil. Este predictibil, poţi să vezi cum se va comporta în deferite situaţii, cum va reacţiona în cele mai diverse contexte profesionale şi sociale.

Tinde să fie critic şi condescendent, cusurgiu, dificil şi inhibat, stânjenit şi jenat în experienţa sexuală şi senzuală, inexpresiv şi detaşat, în plan emoţional fiind stupid şi neprietenos.

Profilul psihologic pentru un bărbat cu abilitate sau coeficient înalt al inteligenţei emoţionale (QE)

Posedă un echilibru social în relaţiile interumane. Are o capacitate remarcabilă de a se angaja în rezolvarea problemelor altor persoane, se poate dedica unor cauze nobile, este responsabil din punct de vedere social şi are în vedere latura morală a împrejurărilor în care este implicat. Este simpatic şi grijuliu în relaţiile interpersonale. Are o viaţă afectivă bogată, nuanţată în privinţa propriei persoane. Se simte confortabil cu sine şi cu alţii în universul social în care trăieşte.       

Profilul psihologic al unei femei cu un coeficient intelectual (QI) înalt:

Are încredere în intelect, în forţa de cunoaştere a raţiunii. Are fluenţă în exprimarea gândurilor. Apreciază în mare măsură valorile intelectuale dând dovadă de interes pregnant pentru domeniile intelectuale şi estetice. Are tendinţa spre introversiune, fiind orientată spre propria persoană. Este predispusă la anxietate, disecarea firului în patru, exacerbarea greşelilor proprii care o macină în timp şi vinovăţie. Ezită să-şi exprime sau să-şi arate supărarea sau mânia într-un mod firesc, deschis.

Profilul psihologic al unei femei cu un coeficient emoţional (QE) înalt:

Tinde să fie afirmativă (pozitivă) exprimându-şi direct, natural sentimentele, simţindu-se bine în pielea ei, gândurile despre propria persoană fiind pozitive. Pentru ea viaţa are sens şi merită trăită din plin. Este o fiinţă sociabilă, care îşi exprimă adecvat sentimentele şi se adaptează bine la stres. Este echilibrată din punct de vedere social, face uşor cunoştinţă cu persoane noi, se simte confortabil cu sine fiind glumeaţă, jucăuşă, spontană, naturală în plan sexual. Foarte rar se simte anxioasă.

Emoţia

Emoţiile de bază

Emoţia – este o stare afectivă, de scurtă durată, care traduce un  specific al relaţiilor cu un obiect ori situaţie, deci are un caracter situaţional.

Emoţia poate fi declanşată de o împrejurare reală sau una imaginară iar intensitatea ei este foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism.

Majoritatea specialiştilor consideră că există un număr precis de emoţii „discrete” (adică diferenţiate unele de celelalte) numite emoţii de bază sau primare (basic emotions). Emoţiile în cauză sunt caracterizate de trăiri, comportamente şi manifestări fiziologice specifice.

Unele sunt acceptate de toată lumea, altele sunt mai discutate, după cum o arată şi tabelul de mai jos:

 

Bucurie

Surpriză

Frică

Furie

Tristeţe

Dezgust

Dispreţ

Disperare

Interes

Vinovăţie

Ruşine

Dragoste

Woodworth şi Schlosberg (1964)

+

+

+

+

+

+

+

Ekman şi Friesen (1975)

+

+

+

+

+

+

+

Izard

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

+

Schwartz şi Schver (1987)

+

+

+

+

+

 

Fig. 1. Tabelul emoţiilor de bază

 

În general, au fost delimitate şi definite pornind de la clasificări de fotografii care reprezintă chipuri umane şi desene sau de la analiza vocabularului subiecţilor incitaţi să vorbească despre emoţiile lor. Rezultatele obţinute coincid cu distincţiile familiare marelui public¹.

Diverse argumente, bazate pe descrieri comportamentale sau studii ale unor corespondenţi fiziologici, par să le confirme.

Există două surse care oferă o idee destul de generală asupra problemei şi permit evidenţierea chestiunilor care trebuie discutate şi cercetate.

În primul rând este vorba despre lucrările lui Ekman şi îndeosebi de o publicaţie recentă în care propune o sinteză critică a concepţiilor sale; a doua se referă la cercetarea efectuată, dintr-o dublă perspectivă fundamentală şi comparativă, de către echipa europeană citată în cuvântul înainte.

Cele nouă criterii ale emoţiilor discrete după Ekman

P. Ekman şi colaboratorul său W. Friensen au dobândit în ultimul deceniu o notorietate de prim-plan în domeniul cercetării emoţiilor, din mai multe motive:

-        motive teoretice (autorii în discuţie, şi mai ales Ekman, se situează într-o tradiţie neodarwinistă la a cărei punere în valoare au contribuit): emoţiile de bază, bine diferenţiate („discrete”), sunt filogenetic adaptate pentru a permite organismului să facă faţă diferitelor probleme fundamentale ale vieţii curente, care necesită reacţii rapide şi de moment. Aceste emoţii sunt de expresie universală;

-        motive practice: au pus la punct un sistem de codaj al mimicii glaciale bazat pe determinarea „unităţilor de acţiune” definite anatomic (cu alte cuvinte obiectivabile).

Metoda lor, Facial Action Coding System (FACS), reprezintă un progres evident pentru cercetare, permiţând depăşirea evaluărilor intuitive de genul „acest subiect are o mimică tristă” sau chipul exprimă furie”, printr-o formulă precisă care indică unităţile de acţiune folosite. Corelaţiile între afectele trăite şi unităţile de acţiune utilizate permit descrierea configuraţiilor-tip, împreună cu caracteristicile lor fundamentale şi variate. Astfel, pentru furie s-au evidenţiat şaizeci de expresii care constituie o „familie”, expresii ce sunt însă apropriate şi au un nucleu comun care le diferenţiază cu uşurinţă de frică şi dezgust. În toate cazurile de furie, sprâncenele sunt apropriate şi coborâte, pleoapa superioară este înălţată, iar muşchiul labial se contractă.

Într-un articol din 1992. Paul Ekman enumeră şi discută nouă caracteristici care permit specificarea diferitelor emoţii de bază: furie, frică, tristeţe, bucurie, dezgust, surpriză.

Cele nouă caracteristici sunt următoarele:

1. Universalitatea semnalelor emoţionale

Ekman (1972, 1973) şi Izard (1977, 1980) au demonstrat, analizând fotografii cu mimicile faciale ale unor populaţii diverse (nord-americani şi latino-americani, europeni, japonezi etc.), că expresia emoţiilor de bază este recunoscută în mod universal.

Apar insă şi nuanţă, în funcţie de tipul de emoţie şi cultură; de exemplu, surpriza poate fi confundată cu furia. Dar pentru respectivii autori un lucru este clar stabilit astăzi: expresia şi recunoaşterea emoţiilor este universală şi are loc prin utilizarea unei mimici faciale specifice.

Prin urmare, existenţa patternurilor expresive bine diferenţiate sugerează cămanifestările emoţionale furnizează informaţii celor din jur. Acestea dau informaţii despre antecedente, tipul de reacţie şi comportamentele viitoare. Cu alte cuvinte, comportamentele emoţionale sunt „cruciale pentru dezvoltarea şi organizarea relaţiilor interpersonale”.

Cu toate acestea, problema universalităţii patternurilor expresive ale emoţiilor generează o alta, care îi divizează pe teoreticieni. Pentru „teoreticienii evoluţionişti” dintre care face parte şi Ekman, patternurile în discuţie sunt într-adevăr legate de evoluţia filogenetică a speciei umane şi sunt integrate în patrimoniul ei genetic. Această „contribuţie biologică” este cauza universalităţii lor.

În schimb, teoreticienii „socioconstructivişti” consideră că fiinţa umană îşi contruieşte comportamentele similare, indiferent de apartenenţa etnică, deoarece toate societăţile umane propun un minimum de condiţii de dezvoltare în esenţă asemănătoare.

Voi reveni ulterior asupra acestei probleme care poate fi formulată şi din perspectiva epigenezei interacţionale*.

În orice caz, primele două aspecte ale emoţiilor de bază sunt: universalitatea expresiei şi funcţia socioadaptativă.

2. Prezenţa unor expresii comparabile la om şi la celelalte primate

Pentru Darwin (1872), existenţa expresiilor emoţionale la animale este un fapt de o importanţă teoretică fundamentală, iar acest lucru rămâne valabil pentru teoreticienii contemporani (Plutchick, 1962).

La primatele nonhominiene se observă expresii de frică, furie, tristeţe şi bucurie; mimicile faciale şi comportamentele caracteristice au fost descrise de etnologi (Chevalier – Skolnikoff, 1973).

Voi adăuga că la toate speciile de vertebrate patternurile expresiei emoţionale se găsesc la baza sistemelor de comunicare interindividuală.

Aceste constatări întăresc ideea de factor evolutiv şi justifică pentru Ekman evocarea rolului „biologiei”. Omul nu a inventat emoţiile, ci a moştenit expresia şi funcţia lor socială de la strămoşii săi, primatele.

3. Fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific

Acest punct fundamental este însă pentru Ekman şi colaboratorii săi o certitudine. Se pare că există anumite tablouri specifice care descriu acţionarea sistemului nervos autonom, demonstrate cel puţin pentru furie, frică, dezgust şi tristeţe.

Din perspectivă evolutivă, aceste patternuri sunt legate de pregătirea în vederea acţiunii, ceea ce explică faptul că nu apar în cazul surprizei şi al bucuriei, ale căror acţiuni viitoare sunt nedeterminate.

Pentru a-şi argumenta ideea, Ekman se bazează pe un experiment (Ekman, Levenson, Friesen, 1991). Li s-a cerut unor actori experimentaţi şi unor voluntari să adopte posturi şi mimici specifice, corespunzătoare unor patternuri motorii expresive ale emoţiilor, dar fără să-i fi informat despre ce emoţii este vorba. Or, subiecţii supuşi acestei încercări începeau să resimtă emoţiile corespunzătoare patternului facial realizat şi să prezinte reacţii neurovegetative specifice (fig.2).

 

Ridicată: furie

Ridicat – Temperatură cutanată  —

Ritm cardiac –                      bucurie                               Scăzută: teamă, tristeţe

Scăzut — dezgust

surpriză

 

Fig.2. Reacţii provocate de o activitate facială dirijată

(după Ekman, 1983)

 

Este de înţeles importanţa unei astfel de descoperiri, deoarece confirmă ideea înscrierii filogenetice şi arată că James, Lange şi apărătorii teoriei originii periferice a emoţiilor nu s-au înşelat; de asemenea, este o dovadă suplimentară a specificităţii emoţiilor de bază şi a caracterului lor diferenţiat.

4. Universalitatea evenimentelor declanşatoare

Ideea evoluţiei adaptative a expresiei emoţionale se sprijină pe postulatul că situaţiile inductoare (anglofonii le numesc „antecedente”) au puncte comune: adică un anumit tip de situaţii şi de probleme vitale provoacă reacţii specifice.

În practică însă, această logică nu se aplică atât de simplu: ponderea contextului cultural, a tradiţiilor, a ideologiilor şi a structurilor sociale cântăreşte uneori mult pentru modalităţile expresive.

Chiar şi astăzi se confruntă două concepţii: o concepţie esenţialistă şi o concepţie culturalistă. Cea din urmă, susţinută în principal de antropologi, merge până la a pune în discuţie însuşi conceptul de emoţie².

După Howell (1982) de exemplu, pentru populaţia Chewong din Malaezia, afectul nu este decât un fenomen secundar; pentru ei, a vorbi despre emoţii înseamnă să ţii un discurs despre relaţiile individului cu ceilalţi şi cu el însuşi. După Riesman (1983), pentru tribul Fulani din Africa de Vest, gradul de expresivitate emoţională nu este decât un semn al structurii ierarhice a societăţii.

La fel, Irvine (1982) descrie la wolofii din Senegal „registre afective” legate de situaţia şi statutul persoanelor.

Prin urmare, dezbaterea rămâne deschisă şi o voi relua când voi vorbi despre controlul social al emoţiilor.

5. Coerenţa reacţiilor emoţionale

În general,  există o congruenţă între experienţa emoţională şi expresia ei, şi viceversa.

Aceasta ar presupune existenţa unui ansamblu psihofiziologic „prestabilit” care leagă strâns experienţa şi expresia.

Această aserţiune merită însă nuanţată.

Disocierile sunt posibile, de exemplu, în situaţia în care expresia emoţională este anulată din motive de control, din convenienţă sau din cauza structurii caracteriale personale. Aceasta dovedeşte că, în ciuda legăturii dintre ele, expresia şi experienţa sunt separabile. Expresia mai poate fi modificată, ba chiar inversată, cu scopul de a disimula sau de a minţi. De asemenea, poate să apară şi în absenţa experienţei emoţionale autentice: este cazul actorilor de teatru.

Această posibilitate de disociere a experienţei de expresie nu contrazice coerenţa reacţiilor emoţionale spontane, ci arată posibilitatea unei decontextualizări a expresiilor şi, prin urmare, posibila lor convenţionalizare. Astfel, în viaţa de toate zilele, numeroasele mimici care însoţesc interacţiunea verbală se disociază deseori de afectele pe care le presupun: zâmbetul este un exemplu evident. Nu este întotdeauna dovada unei stări euforice a celui care zâmbeşte. Orice persoană poate cu uşurinţă să exteriorizeze la cerere o mimică de surpriză sau de furie fără să se lase cu adevărat pradă unor afecte de surpriză sau de furie reale. Voi reveni ulterior la această problemă care ar putea să deschidă o pistă în legătură cu originea limbajului uman.

6. Declanşarea rapidă

Este fundamentală pentru Ekman, având în vedere valoarea adaptativă a emoţiilor.

Reacţiile fiziologice pot apărea într-o fracţiune de secundă, iar mimica în câteva milisecunde (Ekman şi Friesen, 1978).

Aceasta presupune faptul că declanşarea este provocată de un eveniment inductor precis („antecedent”). Această tensionare rapidă serveşte la diferenţierea „emoţiilor de bază” de celelalte stări afective, cum ar fi „marile sentimente” ale căror determinanţi sunt mai greu de localizat temporal.

7. Durata limitată

Din nou o necesitate adaptativă.

După Ekman, emoţiile durează câteva secunde, şi nu câteva minute sau, cu atât mai puţin, câteva ore sau zile. Şi totuşi, experienţa subiectivă durează mai mult decât manifestările obiective.

Acest caracter temporar şi, în general, scurt al emoţiei constituie una dintre trăsăturile care o diferenţiază de „dispoziţii”, care durează ore sau zile, chiar dacă acestea din urmă sunt saturate de o emoţie sau alta: iritabilitatea de furie, disforia de tristeţe, îngrijorarea de frică, euforia de bucurie. Pentru Ekman, dispoziţiile se deosebesc de emoţii prin durată, cauze şi fiziologie.

 8.Mecanismul de percepţie automată

      Emoţia apare brusc. Nu este nici voluntară, nici logică.

Pentru Lazarus (1991), există un „principiu psihobiologic” legat de procesele emoţionale universale. O dată percepţia prezentă, ceea ce urmează se derulează conform căilor predeterminate de biologie. Dar, în funcţie de grupurile culturale şi de personalitate, pot apărea mai mulţi modalizatori, care vor folosi mecanisme de apărare şi mecanisme adaptative diferite.

Controlul voluntar are o eficacitate inegală, în funcţie de aparate: musculatura scheletică este cea mai accesibilă, urmează mimica facială, apoi sunetul vocii şi în cele din urmă reacţiile vegetative.

9. Apariţia spontană

Experienţa emoţională nu este o alegere deliberată, şi aceasta din cauza derulării rapide, a percepţiei automate şi a reacţiilor expresive involuntare.

Totuşi, în cazul în care este anticipată, poate fi parţial redusă, în măsura în care efectul de surpriză este diminuat şi ne permite să prevedem soluţii de redresare.