Intervenţia timpurie la copilul cu risc de deficienţe senzoriale ghid practic pentru părinţI

Relația dintre mamă și copil

Relaţia dintre mamă şi copil este una dintre cele mai rezistente, privită din punct de vedere biologic şi social. Se bazează pe sentimentul matern, la care se adaugă interferenţe sociale, psihologice, educaţionale, culturale, tradiţionale. În sistemul social al familiei moderne, ambii părinţi sunt implicaţi în creşterea şi educarea copilului, dar mama rămâne factorul determinant, care supraveghează şi îndrumă implinirea socială şi biologică a fiinţei umane.

Dragostea părintească şi relaţia biologică părinţi-copii nu sunt elemente care să explice şi să determine într-o măsură suficientă un comportament adecvat şi o interacţiune optimă părinţi-copii.

În existenţa relaţiei mamă-copil, există o perioadă privilegiată, când se realizează cele mai trainice legături şi acestea se stabilesc imediat postnatal. În urma acestei legături, părinţii devin brusc extrem de atraşi de noul născut. Favorizarea acestei legături se realizează prin privitul îndelungat al copilului şi contactul între tegumentele mamei. Mama este foarte sensibilă, pentru realizarea acestui ataşament existând motivaţii psihologice şi hormonale.

Copilul răspunde la dragostea părinţilor manifestându-şi ataşamentul faţă de ei, care devine evident în jurul vârstei de un an. Calitatea ataşamentului copilului reflectă, în fond, calitatea relaţiei mama-copil. Se pare că această legătură precoce îşi va exercita influenţa pentru tot restul vieţii.

«Faptul că ai un pian nu te face pianist, dar naşterea unui copil sigur te va face părinte.» Michael Levine

Interacţiune şi stimulare

Copilul mic se naşte cu un „set” de instrumente care-i permit să interacţioneze cu exteriorul; interacţionând, îşi foloseşte vederea, auzul şi tactul, la început într-o manieră nediferenţiată şi necoordonată, apoi, pe măsură ce numărul contactelor creşte, simţurile i se dezvoltă, se coordonează şi se influenţează în aşa numita „interacţiune a analizatorilor”; pentru a-şi forma modalităţi potrivite de reacţie la stimulii externi, copilul are nevoie de interacţiune timpurie şi contacte cât mai frecvente cu cei din jur, în special cu părinţii săi. În timpul momentelor de interacţiune se stabileşte o legătură şi un schimb de informaţii care lui îi permite să se obişnuiască cu persoanele din jur şi să anticipeze activităţi sau evenimente.

Interacţiunea timpurie nu numai că dezvoltă instrumente specifice de reacţie, dar şi ameliorează eventualele regrese care pot apărea în folosirea ineficientă a simţurilor, ca o consecinţă a unor sindroame sau lezări funcţionale. Pentru un copil bănuit a avea pierderi de vedere sau de auz este vitală stimularea timpurie a restanţelor senzoriale pentru a ameliora deficienţa; de asemenea, dezvoltarea modalităţilor de compensare a funcţiei lezate, atunci când, de exemplu, copilul îşi foloseşte tactul pentru a completa informaţiile percepute vizual sau îşi foloseşte vederea pentru a suplini nivelul auditiv insuficient.

O observaţie specială se referă la introducerea şi folosirea metodei „startului fals” la copilul mic, mai ales la cel cu deficienţe senzorial-perceptive, ca modalitate de a-l ajuta să anticipeze anumite activităţi. De exemplu, înainte de a-l ridica din pătuţ pentru a-l lua in braţe, faceţi doar o mişcare scurtă ca şi cum l-aţi ridica, apoi opriţi-vă; lăsaţi-i timp să înţeleagă, apoi repetaţi, de data aceasta ridicându-l uşor; folosiţi startul fals în orice altă situaţie, înainte da a-l hrăni sau de a-l îmbăia, înainte de a începe un joc preferat sau ori de câte ori acţionaţi asupra lui.

Care sunt metodele eficiente?

Ceea ce urmăriţi este să câştigaţi încrederea copilului dvs. şi să-i dezvoltaţi abilităţi de a rezolva problemele fără să simtă frustrări. Comportamentul său are de fiecare dată un motiv şi este important să descoperiţi ce îl determină să reacţioneze negativ şi să-l ajutaţi să rezolve problema. Ştiind motivul, nu numai că îi puteţi oferi ajutorul, dar atunci când este cazul, puteţi să gestionaţi mai bine situaţia fără a vă enerva.

Să luăm câteva exemple:

• 
  Perioada “NU” – această perioadă care se situează intre 18 luni şi trei ani se caracterizează prin nevoia copilului de a se opune oricăror cerinţe. Este, în fapt, prima sa criză de afirmare a sinelui, prin care îşi testează independenţa; progresiv, va înţelege că nu totul este permis, că există unele consecinţe ale propriilor comportamente şi că există reguli care trebuie să fie respectate. O metodă eficientă de a rezolva conflictele apărute în această perioadă este metoda “retragerii” – scoateţi copilul din contextul în care are loc manifestarea, introduceţi-l brusc în alt context, pentru a-i devia atenţia; după reinstalarea calmului, explicaţi-i calm dar ferm regulile şi limitele; probabil că vi se pare pierdere de timp, dar în mod sigur copilul va inţelege şi treptat îşi va interioriza aceste reguli; nu vă aşteptaţi ca totul să se producă pe moment; este nevoie de timp ca să înveţe, şi este preferabil să-i alocaţi acest timp decât să-l pedepsiţi; pedepsindu-l, nu veţi reuşi să-l faceţi să înţeleagă ce îi reproşaţi şi nici ce aşteptări aveţi de la el.
  
• 
  Copilul dvs. are impulsul de a “devasta şi strica, arunca sau sparge” totul în jur; este modalitatea în care explorează el lumea şi mediul din jur. În loc să-l opriţi de a mai explora sau a-i pune interdicţii „nu arunca!” pe un ton ameninţător, este mai bine ca, după ce aruncă obiectul respectiv, să-l loviţi uşor peste mână; în felul acesta îl faceţi să înţeleagă că face rău obiectului respectiv; de asemenea, a recurge la “ora de joacă” nu este recomandabil pentru copiii sub doi ani, pentru care contează enorm cantitatea interacţiunilor cu mediul. Încercaţi pe cât posibil să securizaţi mediul, nu lăsaţi la îndemână materiale sau obiecte periculoase; dacă s-a focalizat spre un astfel de obiect, distrageţi-i atenţia cu o jucărie preferată; introduceţi şi folosiţi ori de câte ori e cazul atenţionări verbale pentru a-i semnala pericolul şi mai ales, amenajaţi-i zona de joacă undeva unde să-l puteţi supraveghea cu uşurinţă.
  
• 
  Copilul face crize de nervi? Asta înseamnă că simte o frustrare şi pentru că la această vârstă nu-şi poate controla afectivitatea, ci este subjugat de trăiri putenice şi tranzitorii numite afecte, iar singura modalitate pentru el de a recâştiga confortul este satisfacerea acelor frustrări; în astfel de situaţii este important să rămâneţi calm, să rămâneţi lângă el şi să-i oferiţi în continuare securitate; aşteptaţi impasibil ca criza sa ia sfârşit, fără să-l grăbiţi sau să încercaţi să-l faceţi să înceteze ameninţându-l sau lovindu-l; amintiţi-vă că şi el, dar şi dvs. sunteţi într-o perioadă de învăţare, şi încercaţi să îi oferiţi un model clar de comportament (nu vă pierdeţi calmul şi nu reacţionaţi violent în prezenţa lui; dacă simţiţi nevoia, rugaţi pe altcineva să-l supravegheze şi oferiţi-vă o pauză; copilul se va calma şi va încerca să vă recâştige lângă el) şi nişte reguli de asemenea clare pentru el. Supravegheaţi-l permanent în vederea depistării comportamentelor negative, astfel încât să le puteţi remedia înainte ca acestea să se agraveze; puneţi accentul pe prevenirea manifestării acestor comportamente, depistând cauzele şi înlăturându-le. Asiguraţi-vă că doarme suficient şi mănâncă echilibrat. Şi, mai ales, amuzaţi-vă împreună, stabiliţi o legătură puternică bazată pe oferirea confortului fizic şi emoţional de care copilul dvs. are nevoie. În felul acesta îi câştigaţi respectul, încrederea şi dragostea.
  

Familia ca suport

Succesul interacţiunilor dintre copil şi părinte depinde într-o măsură covârşitoare de abilitatea acestuia din urmă de a interpreta şi răspunde la formele nonsimbolice de comunicare ale copilului. În cazurile copiilor cu dezvoltare normală, părinţii răspund spontan primelor reacţii sau tentative cu valoare comunicaţională iniţiate de copil; acesta, la rândul său, va asimila şi continuă să-şi folosească sistemele timpurii de semnalizare, care se vor condiţiona treptat sub influenţa feed-back-ului primit de la adulţi şi astfel se naşte o formă rudimentară de dialog copil-părinte cu efecte pozitive şi în sfera afectivizării relaţiei dintre ei.

Spre deosebire de copilul normal, semnalele trimise de copilul cu surdocecitate sunt mult mai dificile şi mai greu de descifrat, iar răspunsul părintelui la tentativele sale de comunicare poate fi, în egală măsură, dificil de perceput sau de decodat pentru copil. Apare astfel o situaţie frustrantă cu repercusiuni majore asupra dezvoltării copilului, pentru ca responsivitatea la semnalele copilului este strâns legată de dezvoltarea emoţională şi socială de mai târziu şi de abilităţile de comunicare ale copilului.

Dat fiind gradul scăzut de predicitibilitate al mesajelor nonsimbolice trimise de copilul cu surdocecitate, este de aşteptat ca acest fapt să determine o descreştere continuă a cantităţii şi calităţii interacţiunilor acestuia cu părinţii şi persoanele din anturajul apropiat. În plus, părintele tinde să-şi asume responsabilitatea de a iniţia şi controla interacţiunile cu copilul, fără să se mai ghideze după dorinţele sau semnalele copilului, iar în felul acesta îi amplifică frustrarea. Părintele trebuie să împărtăşească experienţele sale şi celorlalţi membrii ai familiei, vecinilor şi persoanelor din anturaj, să-i înveţe cum să comunice cu copilul - dublu efect: creşterea gradului de conştientizare şi implicare a comunităţii în educaţia copiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, îi asigură copilului necesarul de interacţiune şi stimulare.

PERSPECTIVE ŞI PROGNOZE PENTRU COPILUL MEU, CUM DEPISTEZ?

Depistarea timpurie a pierderilor senzoriale este cea mai importantă premisă pentru recuperarea şi compensarea deficienţei prin includerea copilului într-un program specific de stimulare timpurie. Depistarea şi diagnosticarea este de competenţa medicului. Totuşi părintele joacă un rol extrem de important! El este, în fapt, primul care interacţionează cu copilul, petrece mult timp cu el şi poate observa dacă acesta prezintă unele abateri sau întârzieri în dezvoltarea normală. Pentru aceasta este important să ştie la ce să raporteze reacţiile şi comportamentele copilului. Cunoaşterea specificului dezvoltării senzoriale şi motrice în primele luni de viaţă cât şi a celor mai probabile manifestări sau simptome ce pot induce deficienţe de auz şi vedere este esenţială pentru o intervenţie promptă. Totuşi, vârsta cronologică şi nivelul de dezvoltare prezentat au un caracter orientativ, pentru că, în fond, fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare. Dacă în anumite sfere progresul său nu se încadrează în tipar, nu trebuie să apară neapărat un motiv de îngrijorare, decât în măsura în care se produc stagnări ce creează un decalaj mare faţă de nivelul de dezvoltare „normal„ pentru o anumită vârstă.

SPERANŢA PENTRU PĂRINTE ŞI COPIL

Bucuria vieţii unei familii este venirea pe lume a unui copil .Indiferent de perioada când se naşte, la 6-8-9 luni, el reprezintă pentru părinţi copilul care îl doresc.

Cât se află în burta mamei iţi doreşti să fie sănătos, îţi faci mii de gânduri pentru viitorul lui şi îi vrei tot binele din lume.

Perioada de creştere şi dezvoltare a copilului este de 9 luni, dar se întâmplă ca unii să vor sa vină pe lume mai devreme, în intervalul 6-8 luni, şi atunci încep intrebările…

Unde am greşit ?

Ce se întâmplă cu copilul meu?

Este sănătos?

Ce repercursiuni poate avea această naştere timpurie ?

Va supravieţui copilul?

Performanţele intervenţiei timpurii ne îndreptăţeşte să-i dăm copilului şanse de supravieţuire şi de dezvoltare normală.

Lupta cu viaţa este continuă şi părinţii împreună cu copilul duc această luptă. Vrei să-l ajuţi cât mai mult pe copilul tău născut timpuriu, eşti în stare de orice, dar totul depinde de el, de dorinţa de a ieşi ÎNVINGĂTOR.

Copilul este mereu un învingător, este cel care prin puritate şi candoare este ocrotit de Dumnezeu şi-l face să crească ca orice copil !

Disperarea nu rezolvă problemele unei naşteri premature. Speranţa şi încrederea în bine îi face pe părinţi şi copii să depăşească această problemă.

Optimismul, claritatea rezolvării unei probleme te face să ieşi ÎNVINGĂTOR.

Voinţa de a supravieţui a copilului este mai mare. Părintele este cu conştiinţa încărcată de evenimente şi nu realizează că de fapt copilul a vrut să cunoască lumea în care va trăi mai devreme decât ceilalţi copii.