Ioan PÂnzaru

Scurt istoric al introducerii asigurării calităţii în învăţămîntul superior

Tradiţia modernă este caracterizată printr-un respect deosebit pentru universităţi, locaş al investigaţiei dezinteresate. Mai recent a apărut şi o orientare pozitivă determinată de căutarea succesului material, deoarece fiecare an suplimentar de studiu aduce în medie o creştere a veniturilor personale cu 6%. Deşi studenţii supraestimează cîştigurile financiare rezultate din educaţie, care depind foarte mult de domeniul de studiu, ca şi de relaţiile personale ale lor şi ale familiilor³⁴, ei sunt de obicei foarte interesaţi nu numai să obţină o diplomă, ci şi să-şi prelungească perioada de şedere în universitate, dacă le sunt asigurate condiţii materiale minime pentru studiu. Există unele universităţi foarte performante, care sunt şi foarte selective. Pe lîngă acestea, multe altele, chiar prestigioase, au o funcţie de predare masivă şi servesc drept alibi studenţilor lor pentru obţinerea unor drepturi sociale. Totuşi a existat în permanenţă o presiune constantă asupra statului pentru lărgirea accesului la învăţămîntul superior, pentru considerente de drept, de filozofie socială, dar şi pentru accelerarea ritmului de dezvoltare. Pentru o vreme, a avut loc o sporire rapidă a finanţării publice (mai ales în anii 60-70), deoarece „o creştere de unu la sută a finanţării publice lărgeşte accesul tinerilor cu aproximativ unu la sută³⁵”. Dar ritmul nu a putut fi menţinut. În condiţiile goanei după studenţi a universităţilor publice, ale căror facilităţi erau de altfel neîncăpătoare, a apărut în anii 80 o preocupare în Europa pentru asigurarea unor standarde calitative de interes public.

În Statele Unite, unde învăţămîntul superior este cu precădere privat, preocuparea pentru asigurarea calităţii educaţiei terţiare este mult mai veche, datorită faptului că asociaţiile profesionale (care datează din secolul al XIX-lea, ca şi pe continentul european) s-au preocupat de calitatea formării universitare, care în Europa era supusă tutelei ministeriale. Asociaţia Americană de Medicină a fost fondată în 1847, Asociaţia Medicilor Veterinari a fost întemeiată în 1863, Asociaţia Americană a Baroului datează din 1878. Ele formulează şi azi standarde şi acreditează programele de specialitate. În 1915 a apărut Asociaţia Americană a Profesorilor Universitari, preocupată de statutul şi drepturile profesiei³⁶.

La începutul secolului al XX-lea, tinerii absolvenţi americani care doreau să urmeze un doctorat în Germania aveau unori nevoie de o pregătire specială pentru a face faţă exigenţelor de acolo³⁷. Faptul a atras atenţia autorităţilor academice, care s-au preocupat de compatibilizarea titlurilor universitare între cele două continente. Între 1920-1930 au fost create alte organizaţii care urmăreau reglementarea formării unor specialişti, în domenii variate cum ar fi formarea doicilor, a terapeuţilor ocupaţionali etc. Consiliul de Acreditare pentru Educaţia Farmaceutică a fost creat în 1932.

În Europa, în contextul unor reglementări mai general pentru calitate care încep cu o lege din 1905 pentru protecţia consumatorului, Franţa a creat în 1934 o Commission des titres d’ingénieur, cu misiunea de a acredita şcolile de ingineri şi de a acorda titlul de ingénieur diplômé.

Totuşi preocupările instituţionale majore apar abia în anii 80 şi se materializează în plan legislativ în deceniul următor.

În 1992 s-a creat Centrul Danez pentru Asigurarea Calităţii şi Evaluarea Învăţămîntului Superior, care ulterior avea să devină Institutul Danez pentru Evaluare (EVA, 1999)³⁸. Tot în 1992 a luat fiinţă Reţeaua Nordică pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămîntul Superior (NOQA) în mod informal, fiind oficializată abia în 2003.

În Austria, primele programe de studii în Fachhochschulen au fost acreditate în 1994-95. Consiliul Finlandez pentru Evaluarea Învăţămîntului Superior (FINHEEC) a fost înfiinţat în 1995. Din acelaşi an, Agenţia Naţională pentru Învăţămîntul Superior din Suedia, înfiinţată anterior, a început să îndeplinească şi funcţia de asigurare a calităţii.

În anul 2000, ca urmare a unei Recomandări a Consiliului Europei din 1998 privind cooperarea în domeniul asigurării calităţii, a luat fiinţă Reţeaua Europeană pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămîntul Superior (ENQA).

La 4 noiembrie 2004, la Frankfurt, a luat fiinţă Asociaţia Europeană pentru Asigurarea Calităţii în Învăţămîntul Superior, succesoare a reţelei ENQA şi folosind acelaşi acronim. Din acest moment, asigurarea calităţii este înscrisă oficial în structura Ariei Europene a Învăţămîntului Superior, acest proiect atît de ambiţios preconizat de Uniunea Europeană.