Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,08 Mb.
|
|
283 NICOLAE BANESCU membrilor sinodului ce avea sã se deschidã în Capitala Imperiului semnarea hotãrârilor luate la Roma. 5z-nodulâcesta., pe care latinii îl numirã al VUI-lea ecumenic, se deschise la 5 octombrie 869 si tinu pînã la 28 februarie 870'\ El însemna o mare biruintã a papei asupra Bisericii de Rãsãrit. Reabilitarea lui Igna-tios, condamnarea tuturor hotãrârilor lui Photios, excomunicarea acestuia si a partizanilor sãi marcau umilirea Bisericii Ortodoxe fatã de Curia romanã. Aceastã lipsã ele mãsurã din partea papei jignise adânc mândria bizantinilor si trebuia sã aducã o reac-tiune. De altminteri, la sinodul acesta participarã numai 102 episcopi si multi rãmãseserã prin urmare credinciosi lui Photios si pãrerilor sale. Un nou prilej de neîntelegere se ivi îndatã, din pricina bulgarilor. Am vãzut cum acestia, cu câtiva ani înainte, se îndreptaserã cãtre Roma si Biserica de ritul roman se introduse la ei. Când fu vorba însã ca Boris sã-si aibã arhiepiscopul pe care-1 dorea, papa Ha-drian al II-lea se opuse cu încãpãtânare a-i împlini dorinta. Boris îl ceruse pe episcopul Formosus, dar papa nu-1 acceptã. Ceruse atunci pe diaconul Mari-nus, dar nici acesta nu-i plãcu papei, care-1 trimise pe Silvestru. Boris, la rândul sãu, îl respinse, trimitându-1 înapoi. Aceastã încãpãtânare a papei se explicã prin succesele pe care tocmai atunci le câstiga fatã de Biserica din Rãsãrit. Bulgarul, vãzând atâtea piedici din partea Romei, se îndreptã din nou cãtre Constantino-pol, unde trimisii sãi sosirã tocmai cînd Sinodul îsi încheia lucrãrile. 15 Dolger, Regesten Ier Teii, nr. 482 si 484 (p. 58-59). 284
Prin marea lui personalitate, prin atitudinea energicã ce o luase fatã de pretentiile ele suprematie ale papei, Photios era simpatizat în tot Imperiul. Partizanii sãi erau foarte numerosi. Ei tineau strânse legãturi cu acesta si se inspirau din sfaturile lui. Basilios, care nu întrebuintase nici o rigoare fatã ele el, îl aprecia mult si îl adusese elin mãnãstirea Skepe, unde fusese exilat, la Constantinopol, pentru a-i încredinta educatia copiilor sãi. Iar când, în 877, patriarhul Ignatios muri, el fu înãltat elin nou (26 octombrie) pe scaunul patriarhal. Photios fãcu atunci cunoscut papei loan al VIII-lea (iarna 878-879) care-i urmase lui Hadrian al Il-lea (în acelasi timp cu scrisoarea împãratului cãtre papã1"), restabilirea sa în fruntea Bisericii imperiului si-1 rugã sã trimitã legati la Constantinopol, la un Sinod, pentru 16 Ibidem, nr. 486, p. 59. 17 Ibidem, nr. 497. 285
NIC:OLAE BÃNF.SCU recunoasterea celor întâmplate si readucerea pãcii în Bisericã. Papa era amenintat în vremea asta de atacurile arabilor africani si sicilieni si avea mare nevoie de sprijinul Imperiului împotriva lor. Aceasta-1 fãcu sã primeascã propunerea. Sinodul care se întruni atunci la Constantinopol, la Sfânta Sofia, prezidat ele Photios, cu mult mai numeros decât cel precedent si socotit ele Biserica ortodoxã ca al VUI-lea sinod ecumenic, fu o strãlucitã biruintã a Bisericii de Rãsãrit. Superioritatea lui Photios se impuse reprezentantilor papei si, în sedintele care urmaserã în perioada noiembrie 879-mar-tie 880, toate hotãrârile sinodului din 869-870 furã casate, Photios recunoscut si în chestiunea dogmaticã ce se ridicase mai înainte între cele ciouã Biserici, formula credintei rãsãritene fu admisã, suprimânclu-se termenul Filioque. Sinodul tinut la Constantinopol în 879-880, nu rupse, cum s-a crezut multã vreme, întelegerea dintre Roma si Bizant. S-a crezut cã papa loan VIII, indignat ele hotãrârile sinodului, care sanctionase si formula orientalã asupra purcederii Sf. Duh, trimise un legat la Constantinopol ca sã ducã protestul sãu, cã acesta rupse relatiile cu Photios, pe care loan VIII îl depuse si îl excomunicã, ceea ce aduse o a doua schismã. O discutie recentã a arãtat cã lucrul acesta e inexact. Nici papa loan VIII, care avea în Italia mare nevoie de ajutorul bizantin, nici împãratul, care simtea nevoia întelegerii cu Roma, nu doreau o rupturã. Se pare cã dupã sinod, papa îl recunoscu pe Photios ca patriarh legitim, în 880 - când se credea cã s-a fãcut ruptura - papa scrie amical lui Photios, care din par- 286
Pericolul arab îl ameninta pe papã si el trebuia sã pãstreze alianta cu Imperiul, pentru care a trebuit sã consimtã la multe sacrificii; Basilios, ele asemenea, pentru a pãstra întelegerea cu Roma, i-a impus patriarhului sãu concesii, pe care Photios le-a primit18. 2. Luptele în Europa Basilios stiu sã foloseascã împrejurãrile din Apus pentru a extinde iarãsi acolo influenta imperiului, pierdutã în mare parte mai înainte. Arabii din Creta si Africa ajunseserã foarte primejdios!. Ei atacau acum coastele Dalmatiei si ale Italiei, iar Basilios folosi acest prilej pentru a lega o aliantã cu regele Imperiului franc Ludwig al II-lea, împotriva dusmanului comun. Populatiile slave ale Dalmatiei, amenintate deopotrivã de piratii arabi, primirã protectia bizantinã, iar odatã cu ea crestinismul si influenta imperiului se stabili iarãsi în aceste pãrti, prin strategul ce cârmuia de la 18 Cf. Ch. Diehl, G. Marcais, Histoire du Moyen Âge, III, Le monde oriental, în col. „Histoire generale", publ. de G. Glotz, Paris, 1936, p. 443-444. Pentru discutie: Dvornik, Le second schisme de Photius, „Byzan-tion" VIII (1933), p. 425-474. H. Gregoire, Du noiweau sur lepatriarche-fhotius, „Ac. de Belgique", Bulletin de la classe des Lettres, 1934. R. P. Grumel, La liquidation de la querellc photienne, EO 1934, p. 257-288. Hergenrother (I.A.G.) Photius, Patriarch v. Konstantinopol, 3 voi., Ratisbona 1867-1869. 287
NICOLAE BANKSCU Zara. în 872 flota bizantinã, cu ajutorul francilor, repurta la Salerno o strãlucitã victorie asupra arabilor, în 875, Bari, un punct însemnat pentru stãpânirea Italiei sudice, cãdea în mâinile bizantinilor. Influenta lui Lud-wig se retrage din Italia de Sud si armatele biruitoare ale lui Basilios îi alungã pe arabi din Calabria si câstigã imperiului o nouã temã, Longibardia (Aoyyi(3ap5ia), care fu o compensatie însemnatã pentru pierderea Sy-racusei, smulsã ele arabi dupã o lungã si eroicã rezistentã, în 878. Flota imperiului, sub conducerea energicã a viteazului amiral (TOV jr?iarîu,o'U 8pot>yy Un atac al emirului Esman din Tarsos împotriva orasului Chalkis ciin Euboea fu respins (880) ele strategul Eladei Oeniates; un altul din partea piratilor din Creta si Africa, ajutati de renegatul Photios (881), asupra Peloponezului, fu ele asemenea zdrobit de amiralii Ooryphas si Nasar.
3. Luptele cu arabii împrejurãrile erau foarte prielnice pentru o actiune împotriva arabilor. Imperiul era în pace cu Bulgaria si cu împãratul germanic. Califatul în Orient era sfâsiat de disensiuni, provocate de influenta tot mai mare a turcilor la Curtea arabã, de defectiunea Egiptului, unde dinastia independentã a Tulunizilor se întemeia în 868, de rãzboaiele civile din Africa de Nord si de situatia grea a Ommeyazilor spanioli în mijlocul populatiilor crestine.
288
în Occident, rezultatele au fost mai însemnate. Arabii ocupaserã în mare parte Sicilia si atacau Italia sudicã. Aceasta adusese interventia în Italia a împãratului germanic Ludovic II. El ocupã (februarie 871) cetatea însemnatã Bari. Lui Basilios nu-i convenea sã-1 vadã pe Ludovic în Italia. El trimise flota sa în Adriati-ca. Basilios încheie cu el un tratat de aliantã pentru o actiune comunã contra arabilor. Ea n-aduse rezultatele dorite si în curând fu ruptã. La moartea lui Ludovic (875), Bari se dãdu în mâinile bizantinilor. Tarentul fu apoi cucerit de bizantini (880). Armatele imperiului impuserã autoritatea sa slavilor din Dalmatia. Dar Syracu-sa cãzu în mîinile arabilor (878)121. O serie de expeditii furã apoi încununate de succes si stãpânirea bizantinã se întinse în aceste regiuni, prin silintele generalului Nikephoros Pbokas, departe la Nord si Vest de Bari. Douã theme noi - Calabria si Longobardia - furã create de imperiu în aceste locuri recâstigate. Printii longo-barzi, recalcitranti fatã de Bizant (Capua, Salerno, Be-nevent), furã siliti a recunoaste suzeranitatea bizantinã. Influenta religioasã se întinse si ea în peninsulã, ajutând actiunea administratiei imperiale. Basilios I îndeplini o mare operã în Italia19.
" V. J. Gay. L'Italie meridionale et l'empire byzantin, [Paris, 1904]. 289
NICOLAE BANESCU în secolul al Vll-lea, arabii ocupaserã Armenia, odatã cu Siria si Persia. Mai târziu, armenii încercaserã sã se foloseascã de tulburãrile cãlifarului, pentru a scutura jugul arab. Aceste încercãri de revoltã furã însã reprimate prin teribile pustiiri. La începutul secolului al VlII-lea, Armenia era complet ruinatã de arabi. Seniorii feudali, numerosi în acele tinuturi, furã exterminati cu cea mai mare cruzime si frumoasele monumente ale artei crestine distruse. în secolul al IX-lea, califatul avu nevoie de sprijinul armean pentru lupta sa împotriva Imperiului bizantin. De aceea, cãtre mijlocul acestui secol (al IX-lea), califul conferi printului armean Asot, din familia Bagrati-zilor, titlul de „Printul printilor", iar cãtre sfârsitul secolului, îi dãdu titlul de rege. Astfel, un nou stat armean se stabilea la hotarele Imperiului bizantin. Când auzi acest lucru, cãtre sfârsitul domniei sale, Basilios se grãbi a-1 recunoaste din partea sa pe regele armean, trimitându-i o coroanã regalã si încheie cu el un tratat de aliantã, într-o scrisoare pe care i-o adreseazã, împãratul îl numeste fiul sãu prea iubit si-1 asigurã cã dintre toate statele, Armenia e acela care va rãmâne întotdeauna aliatul cel mai bun al imperiului20. Dar dupã moartea lui Asot, anarhia se întinde în Armenia si aceasta aduce din nou interventia arabilor în afacerile Armeniei. Numai sub Asot II „de Fier", în 20 loan Catholicos, Histoire d'Armenie, trad. Saint-Martin, Paris, 1841, p. 126. V. J. Laurent, L'Armenie entre Byzance et l'Islam depuis la conquete arabejusqu'en 886, Paris, 1919. 290
în Asia, Basilios mostenise de la regimul prigonirilor împotriva Paulicienilor o situatie foarte primejdioasã. Am vãzut izbânzile acestor fanatici sub conducerea viguroasã a lui Carbeas. Sub urmasul acestuia Chrysocheir, Paulicienii1''1 ajung o serioasã primejdie pentru Imperiu. Basilios se hotãrî atunci a sfârsi pentru totdeauna cu acesti rebeli, în campania din anul 871, condusã de el personal, a luat parte alãturi de soldati la toate ostenelile si la toate primejdiile. Basilios îl birui pe Chrysocheir, dar nu putu cuceri puternica cetate Tephrike. în anul urmãtor, expeditia sa trecu de Eufrat, pânã sub zidurile cetãtii Melitene, pe care n-o putu lua. Pãtrunse atunci în interior, prefãcu în cenusã multe cetãti si biruind rezistenta dusmanilor, împãratul, încãrcat de o bogatã pradã, reveni în Capitalã triumfãtor, intrând pe Poarta de Aur, aclamat puternic de întreaga populatie, si oprindu-se la Sf. Sofia, cu scopul de a aduce multumiri lui Dumnezeu pentru biruinta sa22. El nu se putea linisti însã cît timp Chrysocheir era încã în viatã si pustia tinuturile imperiului. O 21 A. Vasiliev, Histoire de l'empire byzantin, I, p. 415. 22 Cedrenus, II, p. 208-209. 291 NICOLAE BÃNESC U nouã expeditie trimisã împotrivã-i îl zdrobi într-o luptã, la Bathyrryakos, la 874 si, fugãrit, Chrysocheir fu ucis de un grec care trãise la Curtea sa ca prizonier23. Rebelii, lipsiti fiind de un sef atât de energic, furã supusi cu totul si puterea lor nimicitã. Parte dintr-însii îsi gãsirã atunci refugiul în Armenia, parte intrarã în serviciul imperiului. Armatele imperiului cuprind trecãtorile din Taurus si Antitaurus, sau de asemenea drumurile strategice care duceau în Cilicia, campanii fericite furã conduse în Cappadocia si Cilicia. Pe la 885, un regat al Armeniei era reconstituit în favoarea lui Asot Bagratuni. Basilios îi trimise o coroanã regalã si fãcu un tratat de aliantã cu el, numindu-1 într-o scrisoare fiul sãu prea iubit. Un fapt însemnat al domniei lui Basilios este zelul cu care el rãspândi crestinismul printre populatiile imperiului rãmase încã pãgâne pânã acum. Odatã cu influenta politicã pe coastele Dalmatiei, imperiul aducea acolo, cum am vãzut, si cealaltã armã a stãpânirii sale, religia crestinã, si Biserica Rãsãriteanã câstigã atunci acolo teren în paguba Curiei romane. Crestinismul pãtrunse acum si în Peloponez, unde urmasii vechilor greci ai Laconici, la sudul Taygetului, locuitorii din Maîna, care se pãstraserã pânã în vremea aceea pãgâni, primirã botezul. 5. Politica religioasã a lui Basilios Pentru a ridica prestigiul imperiului în Occident, Basilios întelese cã numai pe mare putea sã-1 obtinã. 23 Lupta si fugãrirea lui Chrysocheir sînt descrise în amãnunt de Cedrenus, II p. 210-212. 292
Basilios n-avea interes sã-l lase pe Ludovic, care opera în Apulia, sã-i alunge pe arabi pentru a-si aseza acolo stãpânirea sa. El propuse ajutorul flotei sale. Ni-cetas Ooryphas apãru atunci la Bari cu 400 nave. Cei doi suverani, gelosi unul pe altul, nu se întelegeau prea bine. Dar Basilios profitã de acest prilej pentru a-si întinde influenta asupra slavilor de la Adriatica. Legatii papei întorcându-se în Constantinopol, cãzurã în mâinile piratilor slavi. Basilios ordonã lui Ooryphas sã curete apele mãrii de acesti supãrãtori corsari. Acesta se achitã bine de misiunea sa si atunci narentanii si slavii acestei regiuni furã obligati a recunoaste dominatia bizantinã. Ludovic II moare (august 875). Carol Plesuvul se zbãtea în lupte cu Ludovic Germanicul si fiul sãu Car-loman, iar Basilios lucrã activ în Italia si Dalmatia, în 877, Carloman era singur stãpân. Tatãl si unchiul sãu muriserã. El intrã în conflict cu croatii, care luptau pentru neatârnarea lor. Ocuparea cetãtii Bari dãdea Bizantului o bazã de operatii în Adriatica. Basilios voi sã înlocuiascã pe coaste influenta Imperiului franc. Pentru a-i ataca pe croati, trebuia sã se asigure de slavii care erau pe teritoriul imperiului. Toate grupele de sârbi, chiar narentanii, se supuserã complet. Basilios trimise acolo misionari pentru a-i boteza pe cei ce încã nu erau 293
Influenta politicã bizantinã se oprea la frontiera Dalmatiei croate, unde pãtrunse influenta Romei, care va rãmâne pentru totdeauna. In schimb, actiunea lui Basilios se întinde si asupra slavilor din imperiu. Ceea ce fãcu el pentru a-i civiliza si crestina constituie unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei bizantine si ale Bisericii sale. El nu fãcu decât sã urmeze opera predecesorilor lui. Merse chiar mai departe. Crestinismul era asa de înaintat la aceste popoare, încât trebui sã constituie o ierarhie la acesti noi supusi ai imperiului. Invaziile si devastãrile care dezolaserã teritoriul bizantin reduseserã considerabil numãrul episcopatelor. Trebuiau restabilite si reorganizate. Printre cele ce apar sub Basilios, sunt unele care nu existau mai înainte si ele au nume slave. Ele apar în actele sinodului de la 879, erau în Macedonia, Thessalia, Thracia. Apoi si la slavii din Pelopo-nez (v. Notitiae episcopatuuni). Cu Basilios I viata religioasã se reface si în Peloponez. Sub domnia sa se refac episcopatele si ele apar în lista lui Leon Filosoful. (Lacedemonia, Methone, Korone, Volaina, tin de mitropolia de Patras; Volena e episcopie a slavilor Po-liani; altele tin de Corint: Maîna e nume slav). 294
loan VIII se sileste mereu a-1 întoarce pe Boris la Biserica Romei. Numeroase scrisori, ambasade au loc în tot timpul pontificatului sãu. Dar totul a fost în zadar, întrucât Boris rãmase credincios Bisericii Bizantului. Erezia paulicianã. Materialul pentru originea, istoria începuturilor si principiile paulicienilor constã din cartea I a operei lui Pbotios asupra maniheilor si Istoria Manicheenilor de Petros Sikeliotes. Apoi, povestirea despre bogomili din Panoplia lui Eu-thymios Zigabenos. în 1849, Gieseler publicã un tratat al unui Abate Petru, continând o povestire asupra paulicienilor, similarã celei a lui Photios si P. Sikeliotes (cu care e identificat ca autor Abatele Petru). Publicarea Cronicii lui Georgios Monachos de cãtre Muralt (1859) aratã cã si aceasta a încorporat o povestire similarã. Toate presupun un original din care derivã, direct sau indirect, dacã de fapt una din ele este izvorul comun. Chestiunea determinãrii raporturilor dintre aceste documente si originalul comun e complicatã. Karapet Ter. Mkrttschian (în tratatul sãu Die Paulikiener im by-zantinischen Kaiserreiche und verwandte ketzerische Erscheinun-gen in Armenien, 1893) a clarificat aceastã chestiune, încearcã a proba cã Abatele Petru e cel mai vechi dintre izvoarele noastre (G. Monachos si Photios). Dupã Bwy24, iatã starea actualã a chestiunii: Izvorul original care schiteazã erezia paulicianã, originile si istoria ei, s-apierdut. Acest izvor a fost utilizat de G. Monachos (sec. al IX-lea), pãstrat în douã forme: în manuscris Coislinianus un extras mai scurt, în celãlalt manuscris si în textul lui Muralt, avem un text mai dezvoltat. Tratatul abatelui Petru a fost luat sau l Bury, ed. operei lui Gibbon, VI, nr. 6. 295 din editia a doua a lui Monachos, sau independent, din opera originalã. E probabil cã Photios a folosit opera originalã. Problema lui Petros Sikeliotes este nerezolvatã. Declaratia sa cu privire la misiunea lui la Tephrike, intentia paulicienilor de Est de a trimite misionari în Bulgaria, precum si dedicatia operei lui cãtre Arhiepiscopul de Bulgaria, pun multe probleme greu de lãmurit. El spune cã a fost trimis de Mibail III la Tephrike pentru rãscumpãrarea captivilor. Dar titlul tratatului sãu e curios: netpo-u ZtKr|Xi(0TOt> îaiopioc... 7tpo0omojioir|i?eîaa cbq rcpoq TOV 'Ap-%ie;u0KOJtov BouXyapiccq. Cuvântul Kpoaco7io7toir|i5eîaa sugereazã cã asezarea istoricã a tratatului e nãscocitã. Ter-Mkrttschian si J. Friedrich (Der itrspriinglicbe bei Georgios Monachos nur teil-weise erhaltene Bericht iiber die Paulikianer. în Sitzungsberichte a Academiei Bavareze, 1896) neagã deopotrivã propagarea pauli-cianismului în Bulgaria la acea datã timpurie. Erezia aceasta n-a intrat în Bulgaria decât dupã moartea Sf. Clement al Bulgariei (916). înrudirea doctrinelor bogomile cu cea paulicianã e evidentã. Dar n-a fost dovedit cã ele derivã istoriceste din paulicianism. Influenta paulicianã e de presupus. O schismã se produse în secolul al X-lea în Biserica bogomilã™. Se rãspândise pãrerea cã Satan nu e contemporan cu Dumnezeu, ci o creatie ulterioarã, un înger cãzut. Aceastã pãrere prevala în Biserica bulgarã, dar dragovicii se agãtarã de vechiul dualism. Doctrina modificatã fu adoptatã ele cea mai mare parte a bogo-mililor din Vest (albigensii etc.), afarã de Toulouse si Albano, pe lacul ele Garda". C. Conybeare publicã (1898) textul armean si traducerea englezã a cãrtii paulicienilor de Thonrak în Armenia. Aceastã carte e intitulatã Cheia credintei, si e de la începutul secolului al IX-lea. Liturgia aceasta modificã considerabil vederile noastre cu privire la natura paulicianismului, care pare cã n-are a face cu marcionismul, ci ar fi o reînviere a adoptionismului, dupã care lisus a fost un om, pânã câncl în al treizecilea an al sãu a fost botezat de loan si Duhul Sfânt s-a coborât într-însul; atunci el deveni Fiul lui Dumnezeu. Doctrina a supravietuit în 2" C. Jirecek, Gesch. der Biilgaren, p. 213. 296
Tot în aceastã epocã, primele asezãri de cãlugãri începurã a ocupa Muntele Atbos, care avea sã joace un rol atât ele mare în istoria Bisericii. Basilios dãdu în sprijinul lor un chrysobul (cea. 872) prin care hotãra ca toti cãlugãrii din diferitele asezãri la Athos, ca si cei de la Sf. loan Kolobos, sã fie liberi de orice încãlcare a preotilor si sã stãpâneascã regiunea Hierissos de la gâtul peninsulei, si grãdinile si viile de la Kamena. Alt chrysobullon din 873-874 pentru eremitii din Athos, prevedea ca acestia sã fie eliberati de orice sarcini si încãlcãri ale functionarilor si persoanelor private. De acum începe dezvoltarea vietii cãlugãresti la Athos, care sprijinitã în domniile urmãtoare, dotatã de împãrati 26 Pentru bogomili, v. Predica Presbiterului Cosnia, trad. de Al. Iordan, Universul, Bucuresti, 1938[6i. Cãtre sfârsitul secolului al X-lea (bulgar). 297 NICOLAE BANESCU cu averi, va ajunge a avea cea mai puternicã organizatie si a exercita o mare înrâurire asupra Ortodoxiei171. Yüklə 2,08 Mb. Dostları ilə paylaş:
|