Istoria muzicii bisericeşti la români



Yüklə 1.1 Mb.
səhifə9/21
tarix27.10.2017
ölçüsü1.1 Mb.
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   21
ÎN SECOLUL AL XX LEA

În ceea ce priveşte creaţia muzicală psaltică, se poate afirma că secolul al XX lea, cantitativ vorbind, este ceva mai sărac decât cel precedent, dar calitativ nu trebuie nicidecum subestimat, cum s-a întâmplat adesea, căci el are semnificaţia lui adâncă în contextul muzicii europene.

În general, protopsalţii acestui veac de mari şi importante prefaceri şi mutaţii se vor baza pe moştenirea muzicală bisericească a înaintaşilor lor din secolul precedent, care, ca şi cei din sec. al XVIII lea, trudind pentru „românirea” definitivă a textului (şi nu numai a tex­tului) cântărilor din Biserica românească, au dus greul deoarece şi ei (cei din veacul al XIX lea) şi-au desfăşurat munca didactică şi de creaţie după o reformă muzicală balcanică foarte însemnată (1814), reformă care, deşi prevestea şi impunea o simplificare a notaţiei bizantine, îşi avea greutăţile şi riscurile ei. Dar, o dată stabilită, va prinde rădăcini adânci şi va dura până în zilele noastre şi cine ştie cât după aceea.

Protopsalţii-compozitori sau traducători din veacul XIX, aproape fără excepţie cadre didactice la Seminarii şi Şcoli de cântăreţi, vor fi fost aceia care se vor fi bucurat sincer de triumful limbii române şi, deci, de faptul că de acum încolo ei şi urmaşii lor vor auzi cântându-se în Biserica strămoşească numai româneşte.

Cei din sec. al XX lea vor prelua această scumpă moştenire, dar vor fi preocupaţi mai mult de stilizarea acestui vast tezaur, de adaptarea melodiilor bisericeşti la gustul şi cerinţele vremii, fără să se exage­reze însă, apoi vor tatona şi vor reuşi deplin să înveşmânteze armo­nic şi polifonic acest izvor nesecat de frumuseţi artistice şi spirituale.

Exact la jumătatea veacului de care ne ocupăm am asistat la o altă reformă, care, fără să aibă amploarea şi răsunetul celei de la începutul secolului precedent, va fi totuşi foarte importantă pentru scopul pe care şi l-a propus. Ea nu va schimba aproape nimic în ceea ce priveşte sistemul de notaţie psaltică, dar va stiliza şi simplifica linia melodică, va unifica şi uniformiza cântările bisericeşti cu scopul nobil ca tot românul să cânte la fel în biserică, va stabili principiul scrierii pe ambele notaţii muzicale suprapuse sau paralele a tuturor melodiilor din slujbele noastre bisericeşti, pentru a fi accesibile şi celor care, din pricini justificate, n-au putut învăţa notaţia psaltică, aşa încât tot poporul dreptcredincios să preamărească pe Dumnezeu „cu o gură şi cu o inimă”, cum ne au învăţat Sfinţii Părinţi ai Bisericii creştine.


9. PROTOPSALŢI ROMÂNI DIN SECOLUL AL XX LEA
Prima jumătate a sec. al XX lea va fi dominată din punct de vedere mu­zical, de personalitatea complexă a marelui protopsalt, compozitor, literat şi jurist Ion Popescu Pasărea (6.VIII.1871, Pasărea (Ilfov) 10.IV.1943, Bucureşti).

Tatăl său, preotul Zaharia Popescu, din satul Pasărea, de lângă Bucureşti, era un foarte bun cântăreţ şi slujitor de înaltă ţinută artistică şi morală, calităţi ce se vor transmite şi fiului său, Ion. Bunul său părinte a murit tragic cu câteva luni înainte de a se naşte fiul său mai mic, fiind împuşcat de nişte răufăcători care veniseră într-o noapte de aprilie (1871) ca să-i prade casa. Tot în acea noapte sinistră i-a murit şi una din fetiţe ; au rămas orfane trei fete şi băiatul cu care mama (presbitera Maria) era însărcinată.

După ce va fi învăţat la şcoala primară din satul natal sau la cea din satul vecin, Brăneşti, copilul Ion a fost înscris în anul 1883 la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti; după un an se înscrie la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, unde 1-a avut profesor de psaltichie pe venerabilul Ştefanache Popescu († 1911), căruia îi va urma la catedră.

Din 1893 îşi începe munca de cântăreţ de strană la diverse biserici din Capitală. După ce şi-a clădit cu trudă o temelie muzicală trainică la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, sub atenta îndrumare a profesorului Ştefanache Popescu, precum şi la Conservatorul din capitala ţării, sub îndrumarea lui Eduard Wachmann, Gh. Brătianu şi alţii (paralel şi-a obţinut şi licenţa în Drept şi în Litere), va activa ca profesor la ambele Seminarii din Bucureşti, unde va funcţiona până în 1936, când va fi înlocuit de preotul Grigore Costea, la Seminarul Central, şi de arhidiaconul Anton V. Uncu, la Seminarul Nifon.

Va funcţiona, de asemenea, ca profesor de muzică bisericească la Conservator (1905—1912) şi la Academia de Muzică religioasă din Bucureşti (1928 1930; 1932 1941)210.

Om de talent, dar şi practic, ca şi Anton Pann, Ion Popescu-Pasărea şi-a creat matriţe pentru notele psaltice pe care zeţarii Tipografiei Cărţilor Bisericeşti le culegeau ca pe litere. Astfel, a reuşit, fără prea mari greutăţi, să tipărească numeroase cărţi de cântări bisericeşti, colecţii de cântece şi coruri populare şi patriotice, colinde, cărţi didactice, studii, articole ş.a.211.

Iată lista cărţilor muzicale tipărite de Pasărea de-a lungul unei jumătăţi de veac:

Slujba Sfântului Spiridon, Bucureşti, 1895; Colecţiune de imne şcolare compuse de Ştefanache Popescu, Pană Brăneanu şi alţii, Bucureşti, l900, Prohodul Domnului, Bucureşti, 1902; Podobiile, troparele Învierii, alte cântări din Triod şi Penticostar, Bucureşti, 1904; Cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1905; Cântările Sf. Liturghii pentru corurile săteşti, Bucureşti, 1908; Cântările de la Tedeum, sfeştanie, înmormântare şi parastas, Bucureşti, 1910; Colecţiune de cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1911; Prohodul Domnului nostru lisus Hristos, Bucureşti, 1913 şi 1920 ; Cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1914; Colecţiune de cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1919; Cântările Sf. Liturghii armonizate pentru două voci, Bucureşti, 1923 şi 1928 ; Cântările Utreniilor de duminică, Bucureşti, 1922 şi 1928 ; Cântările Naşterii Domnului şi cântările Sfinţilor Trei Ierarhi, Bucureşti, 1924; Cântările Triodului, Bucureşti, 1903. 1913, 1925; Catavasierul, Bucureşti, 1908 şi 1927; Cântările vecerniilor de sâmbătă seara, Bucureşti, 1931 ; Liturghierul de strană, Bucureşti. 1931; Noul Idiomelar, Bucureşti, 1933; Cântările Sf. Liturghii pe notaţie liniară pentru trei voci, Bucureşti, 1934; Cântările Sf. Liturghii, Craiova, 1937; Penticostarul, Bucureşti, 1936 şi 1941; Podobierul, Bucureşti, 1940; Colecţiune de cântări bisericeşti alese, Bucureşti, 1921, 1925; Culegere de cântări bisericeşti ce se cântă de către preoţi, Bucureşti, 1940 şi altele.

La acestea să mai adăugăm şi Principii de muzică bisericească orientală (psaltică), Bucureşti, 1897, 1910, 1923, 1939, 1942 ş.a.

În ce priveşte cântarea psaltică tradiţională, I. Popescu-Pasărea îşi exprima astfel concepţia : „...Şi dacă suntem a păstra toate produsele trecutului nostru românesc, evident trebuie să păstrăm şi această comoară a Bisericii, care este cântarea psaltică tradiţională, lăsând drum liber evoluţiei lente şi naturale, care, utilizând geniul muzical românesc, ne poate crea, într-un timp dat, o cântare specific românească, care să păstreze legătura vie cu Orientul Ortodox, de care ne leagă tot trecutul Bisericii şi Neamului nostru212.

Iar cu privire la armonizarea cântărilor bisericeşti, cerea ca cei care se ocupă mai intens cu aceasta să pună bazele unei cântări armonice având ca motiv tot muzica psaltică, fiindcă „în repertoriul actual (aceasta era pe la 1930) al muzicii bisericeşti corale se găsesc arii zvăpăiate şi fără nici o coeziune logică între ele, melodii de polcă, val­suri, marşuri   sub care se găsesc cu nesocotinţă aşternute texte religioase213.

Melodiile sale se caracterizează prin concizie, stilizare, frazare perfectă, prozodie, logică.

A avut ca izvoare tipăriturile lui Dimitrie Suceveanu, ale lui Şte­fanache Popescu şi, ciudat dar adevărat, mai puţin ale lui Macarie şi Anton Pann. Se vede că avea gusturi comune cu Dimitrie Suceveanu, deoarece în cărţile sale tipărite, fie că sunt creaţii personale, fie că sunt compilaţii, cel care figurează cu cele mai multe cântări este Dimitrie Suceveanu.

I. Popescu-Pasărea a creat cu adevărat o epoca în muzica biseri­cească românească. Tipăriturile sale muzicale le găsim şi astăzi pe la bisericile şi mănăstirile din toată ţara. A abordat şi studii de istoria muzicii psaltice şi chiar probleme de muzicologie mai speciale, cum ar fi interferenţa între muzica populară şi cea psaltică la români, constatând că şi una şi alta au exercitat influenţe asupra celeilalte. În sensul acesta afirmă că cele mai frumoase cântări pe glasul 5, compuse de Anton Pann, Ştefanache Popescu şi alţii, sunt influenţate de geniul popular românesc, fără însă ca acestea să se abată prea mult de la tiparele cântării bizantine.

Se referea la Tatăl nostru, Crezul, Răspunsurile pe glasul 5, Doxologia agem şi hisar compuse de Anton Pann; la Axionul agem compus de Ştefanache Popescu şi la compoziţiile sale : Nădejdea mea, Taina creştinătăţii, Acum slobozeşte şi Fericirile pe glasul 5.

Sau invers: cântări populare create mai târziu au împrumutat ceva din muzica psaltică. Se referă în special la cântecul revoluţionar Mu­gur, mugurel, pe care îl compară cu Ziua învierii (Slava de la Paşti). Comparaţiile ni se par exagerate.

A murit la 10 aprilie 1943, fiind prohodit de un sobor mare de preoţi la biserica Sf. Spiridon Nou, iar somnul de veci şi-1 doarme lângă părinţii săi, în cimitirul mănăstirii Pasărea.

Ion Popescu-Pasărea era de o eleganţă extraordinară. Era un tip robust, cu mustaţă bogată, având trăsături alese de om nobil. Deşi în poze pare sobru, distant, totuşi, după mărturiile unor foşti elevi ai săi, era o fire foarte prietenoasă. Dovada cea mai elocventă în sensul acesta este respectul unanim şi liber consimţit, aproape de adorare, al tuturor cântăreţilor din ţară şi al tuturor preoţilor şi învăţătorilor, foşti elevi de-ai săi.

Şi astăzi cântăreţii din Bucureşti săvârşesc cu smerenie slujba pa­rastasului în memoria marelui muzician în fiecare an în joia din Săptămâna luminată.

De câte ori a avut prilejul, acest mare om şi-a spus cuvântul său autorizat în ceea ce priveşte trecutul, prezentul şi   culmea!   viitorul muzicii psaltice. A fost într-adevăr un vizionar. Nu numai că a prevăzut, ci a început el însuşi acţiunea de unificare şi uniformizare a cântărilor psaltice tradiţionale, pentru a fi stilizate şi accesibile tuturor categoriilor de credincioşi.

Ion Popescu-Pasărea a întemeiat şi a condus societăţile muzicale ·. „Macarie”, „Cucuzel” şi, vreme de peste 40 de ani, „Asociaţia generală a cântăreţilor bisericeşti din România”, al cărei organ era revista „Cultura”, fondată tot de el în 1911 şi condusă până când s-a retras la pensie (se pare că şi după aceea)214.



Ieromonahul Amfilohie (Athanasie) lordănescu s-a născut în jurul anului 1870. Deocamdată nu ştim unde anume, dar dacă avem în vedere că, după spusele lui, era în 1883 „ucenic al casei” părintelui Silvestru, fratele mitropolitului Ghenadie Petrescu, la mănăstirea Cernica şi că tot aici a învăţat meşteşugul psaltichiei; apoi faptul că îndeplinea funcţia de prim cântăreţ la Afumaţi, apoi la schitul Pantelimon de lângă Bucureşti (pe insulă) din 1885 şi probabil până în 1925, când a intrat în monahism, precum şi acela că în 1916 făcea parte din comitetul de redacţie al revistei muzicale „Albina”215 din Bucureşti, putem afirma că era din părţile acestea. Se ştie sigur că a fost şi funcţionar la Tribunalul din Bucureşti până în 1925, când probabil se pensionează şi intră în monahism la mănăstirea Cozia, unde funcţiona o Şcoală de cântăreţi bisericeşti şi unde Atanasie a fost solicitat să predea cântările psaltice. După călugărie s-a numit Amfilohie, aşa cum este cunoscut în muzica bisericească.

Bănuim că la hotărârea sa de a intra în monahism a contribuit şi faptul că şi-a pierdut soţia cu care trudise din greu pentru a-şi creşte copiii (unul din băieţi a fost preot la Slănic Moldova). A murit în anul 1937.

Iată ce mărturiseşte Amfilohie, la p. 30 a Buchetului său (este vorba de Buchet de muzică (psaltichii), Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1934, 429 p.): „În lunga mea carieră de cântăreţ bisericesc am servit neîntrerupt peste 40 de ani, de la 1885 mai 1, până la 1925 octombrie 1; am intrat în tagma monahală la Sf. Mănăstire Cozia, unde am predat muzica bisericească la şcoala de cântăreţi de aici. După patru ani, adică în 1929, noiembrie 1, am trecut ca preot deservent la catedrala din Câmpu Lung (Mănăstirea Negru Vodă) şi aici am predat muzica bisericească la şcoala de cântăreţi, până în 1 noiembrie 1930, când am trecut tot ca preot deservent la Sf. Mănăstire Pasărea, unde mă găsesc şi astăzi (1934).

Într-adevăr, în acest interval lung, în calitate de cântăreţ, am practicat şi executat tot felul de cântări bisericeşti; în acelaşi timp, m-am aşezat şi pe scris. Am tradus din greceşte, am compus şi am scris tot felul de cântări existente în biserică, încât se poate zice că n-a rămas ceva necompus şi nescris de mine”.

Compunerile şi scrierile sale se cuprind în 15 volume, după cum însuşi mărturiseşte, dar multe din acestea au rămas în manuscris. Unele din manuscrisele sale psaltice au fost predate Bibliotecii Centrale de Stat din Bucureşti, de către un urmaş (probabil nepot) al său. Acestea datează din vremea când Athanasie (Amfilohie) Iordănescu era cântăreţ la schitul Pantelimon. Şi la Biblioteca Academei Române există trei manuscrise (4342, 4343, 4344) copiate de Athanasie Iordănescu în anul 1890 şi respectiv 1896, când era cântăreţ la Afumaţi.

Buchetul său muzical, pe care a reuşit să-1 tipărească, cuprinde cântările vecerniei, utreniei, Sfintei Liturghii şi irmoase calofonice.

Pe paginile 1 2, Amfilohie a aşezat două compoziţii dedicate episcopului Constanţei, Gherontie Nicolau. Este vorba de imnul „Lumină lină” şi Imnul arhieresc, ambele pe glasul 5. Între paginile 3 şi 29 a plasat Teoria Muzicii bisericeşti orientale (Psaltichie) – „extras din Teoreticonul cel Mare lucrat de mine în anul 1920”. Paginile 31 72 cuprind cântări la vecernia mare, p. 73 138, cântări la utrenie, p. 138 154 cuprind diverse cântări ca: Slava laudelor de la Adormirea Maicii Domnului, svetilna „Apostoli de la margini”, pe două voci, Slava Sfinţilor Părinţi, Suflete al meu, cântări de la Acatist, de la denii etc.; p. 154 184: Slavoslovii originale pe opt glasuri precum şi slavoslovia lui Ghelasie ; p. 185 189: „Nu pricep, Curată”, de Dimitrie Suceveanu, p. 190: Cântări la Învierea Domnului; p. 201-409: Cântări de la Sfânta Liturghie a Sf. Ioan, a Sf. Vasile şi a Sf. Grigorie Dialogul: antifoane, trisaghioane, heruvice, răspunsuri, axioane etc.; p. 410 429: irmoase calofonice.

Interesante ni se par unele note de subsol pe care le adaugă autorul Buchetului, ca de exemplu: p. 310: „Acest acsion (glas 5. n.n.) l-am învăţat cum îl practica preotul Dimitrie (orb) din comuna Afumaţi, fost elev al lui Anton Pann, decedat în 1889”, p. 318: „Acest acsion (glas 8 n.n.) este primul pe care l-am compus în anul 1889”; p. 322: „Acest acsion l-am lucrat identic cum îl cânta Moş Ionică fost cântăreţ la biserica Lucaci din Bucureşti, decedat în 1904”; p. 328: „Acest acsion este primul pe care l-am învăţat pe de rost, de la Părintele Silvestru, fratele mitropolitului Ghenadie Petrescu, aflându-mă ca ucenic al casei în anul 1883, în mânăstirea Cernica, iar meşteşugul Psaltichiei l-am învăţat de la Părintele Cleopa ieroschimonahul, protopsaltul Cernichii de pe acele vremuri”. Despre structura cântărilor compuse el însuşi spune : „Conformându-mă timpului, am căutat să redau cântărilor din acest buchet o formă simplă, uşoară şi plăcută, aşa cum se obişnuieşte a se cânta astăzi în biserică...” (Prefaţa Buchetului muzical).

Acest „Buchet de Muzică”, deşi n-a avut răspândirea şi priza pe care au avut-o cărţile contemporanului său I. Popescu-Pasărea, rămâne totuşi o antologie de cântări bisericeşti foarte bogată şi importantă nu atât din punctul de vedere al compoziţiilor lui Amfilohie, cât pentru alegerea acestor cântări alcătuite de diverşi autori ca şi pentru munca pe care a depus-o acest protopsalt mai puţin cunoscut.

A mai tipărit zece fascicole de câte 32 de pagini, cuprinzând cântările Utreniei de duminică pe cele opt glasuri, podobii, svetilne, voscresne, slavoslovii (Bucureşti, 1937), după Dimitrie Suceveanu.



Episcopul Nifon Nicolescu-Ploieşteanul (Bucureşti, 1860—1922), tatăl compozitorului Simeon Nicolescu. S-a remarcat nu numai ca bun administrator, ci mai ales ca un desăvârşit cântăreţ şi slujitor. A fost arhiereu la Domniţa Bălaşa, vicar al Mitropoliei din Bucureşti, iar din 1909 până în 1922 episcop al Dunării de Jos.

A tipărit la Bucureşti, în 1902, „Carte de muzică bisericească pe psaltichie şi note liniare pentru trei voci” care cuprinde, în cele 400 de pagini, un compendiu de istoria muzicii bisericeşti orientale şi toate cântările necesare preoţilor şi cântăreţilor. Notele psaltice au fost lucrate la Viena cu cheltuiala creştinului Iorgu Dumitrescu din comuna Podul Bărbierului-Răcari, satul natal al muzicianului bizantinist, pr. Ioan D. Petrescu Visarion (1884—1970).



Episcopul Evghenie Humulescu-Piteşteanu (1870—1931) a fost unul din cei mai desăvârşiţi slujitori ai Bisericii româneşti. De la el ne-a rămas troparul Sf. Spiridon pe glasul 1, compus pe când era protopsalt la biserica Sf. Spiridon-Nou din Bucureşti, ca şi „Sfinte Dumnezeule”, pe glas 1, ce se cântă la Liturghia arhierească ş.a.

Dar cel mai popular a devenit al său „Iubi-Te-voi, Doamne”, pe glasul 5, de la Sf. Liturghie, prelucrat şi armonizat pentru solo tenor şi cor mixt de prof. Nicolae Lungu, iar pentru cor bărbătesc aranjat de Nicu Moldoveanu.



Gheorghe Diaconu s-a născut în 1875, într-un sat de pe lângă Huşi. După ce va fi absolvit o şcoală de cântăreţi sau chiar Seminarul de la Huşi, a venit în Dobrogea, fiind angajat ca protopsalt la catedrala din Constanţa.

Între timp şi-a făcut şi Conservatorul şi a fost încadrat ca profesor la Seminarul Teologic din Constanţa, înfiinţat după primul război mondial216.

În 1923 a luat fiinţă Asociaţia cântăreţilor, filiala Constanţa, purtând numele Sfântului Ioan Damaschin. Preşedinte a fost ales profesorul Gh. Diaconu, care era apreciat foarte mult de I. Popescu-Pasărea. Cunoştea bine ambele notaţii muzicale.

A compus şi a armonizat pentru cor mixt, bărbătesc sau voci egale mai multe cântări dintre care amintim:



Întru mulţi ani, Stăpâne, pe toate glasurile; axioane pe glasurile 1 şi 4 ; heruvic pe glasul 1; heruvicul Acum puterile cereşti, pe glasul 8, pentru cor mixt; Slava din Sfânta şi marea Vineri; troparul Sf. Constantin şi Elena, glas 8, pentru 3 voci; Condacul de la Acatistul Mântuitorului, glas 8; pentru 3 voci; Condacul de la Acatistul Mântuitorului, glas 8 ; Suflete al meu, pe glas 5, pentru cor mixt ; Imn funebru ; Nu pricep, Curată, glas 3, după D. Suceveanu, pentru 3 voci; Apărătoarei Doamnă, pentru 3 voci; Răspunsurile Sf. Liturghii după Anton Pann şi T. Teodorescu; Privegheaţi şi vă rugaţi, de Gh. Popescu-Brăneşti, transpuse pe notaţie psaltică217.

Arhidiaconul Ion Mardale (Drănic-Gorj, cca 1890 — Râmnicu-Vâlcea, după 1947) a fost arhidiacon slujitor la catedrala din Râmnicu-Vâlcea şi profesor de muzică la Seminarul din localitate (1924—1947). Era prieten bun cu Ion Vidu şi mai ales cu Sabin Drăgoi, de la care avem o serie de scrisori de la şi către I. Mardale.

A alcătuit câteva cărţulii de colinde şi a transpus pe notaţie psaltică, pentru cântăreţii bisericeşti care nu cunosc notaţia liniară, Liturghia Sf. Ioan Chrisostom, scrisă de Ion Vidu în Fa major. A fost publicată la Râmnicu-Vâlcea, Tipografia Cozia, în 1930, când Ion Vidu fusese invitat la cursurile de vară cu cântăreţii la mănăstirea Cozia. A mai tipărit : Cântări corale pe ambele muzici, vol. I, Bucureşti, 1926; voi. II, 1929, Colinde şi cântece de stea, Râmnicu Vâlcea, 1937, ş.a. Cea mai reuşită compoziţie a diaconului Mardale o constituie Fericirile pe glasul 8, arm. pentru 3 voci. Ne a mai rămas de la I. Mardale Slava de la litia Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, tipărită în Noul Idiomelar, de Ion Popescu Pasărea (Bucureşti, 1933).

Arhidiaconul I. Mardale i-a urmat la catedra de muzică de la Seminarul vâlcean, talentatului compozitor Ion C. Sgondea (1880—1924), care activase aici din 1909, stins din viaţă, în floarea tinereţii, la numai 44 de ani. Nu ştim de unde era, dar ştim că este înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti. Are compoziţii bisericeşti, patriotice şi de factură populară, dar cele mai multe s-au pierdut.

La Craiova se remarcă figura cântăreţului şi poetului Chiriţă G. Rosescu (1845 1912), originar din Negoieşti-Dolj, urmaşul lui T. Castriano, la biserica Madona Dudu, care, „pe lângă practica muzicală, mai îndeplinea şi una extrabisericească şi patriotică”, zice M. Posluşnicu, referindu-se cu siguranţă la faptul că C. Rosescu era şi poet şi compozitor de muzică patriotică218.



Preotul Elefterie Marinescu (1892, com. Zănoaga, jud. Dolj – 1985, Craiova)

Absolvent al Seminarului Central din Bucureşti în 1913, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1919, a fost diacon apoi preot în parohia Castanovra, iar în 1922 se transferă la Craiova, ca preot la biserica Sf. Spiridon, unde slujeşte până la pensionare.

În acest timp a fost şi protoiereu şi consilier, dar mai ales profesor de muzică bisericească la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Decapolitul” din Craiova.

A scris câteva cântări psaltice, dintre care una se păstrează în Noul Idiomelar al lui I. Popescu Pasărea, Slava de la Vecernia Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul: Serbându-se ziua naşterii lui Irod, glas 6219, tipărită şi în Noul Idiomelar pe ambele notaţii muzicale, îngrijit de Pr. Nicu Moldoveanu şi tipărit în 1999, 2000, 2001.


Chiril Popescu s-a născut la 4/17 octombrie 1897 în comuna Cerbureni, jud. Argeş (†24 ianuarie 1992). După absolvirea şcolii elementare (1904 1908) şi a gimnaziului (1909—1912), se înscrie, în 1913, la Şcoala de cântăreţi din Curtea de Argeş, intenţionând să-1 urmeze pe tatăl său la strana bisericii. Dar protopsaltul   compozitor Ioan Zmeu, remarcîndu-1, 1-a oprit psalt în strana stângă la mănăstirea lui Neagoe, căci în strana dreaptă cânta el, profesorul.

Ioan Zmeu îl va lăsa urmaş şi la catedra de muzică de la Şcoala de cântăreţi din localitate.

În 1925 se înscrie la Conservatorul din Bucureşti, iar în 1928, când se deschide oficial Academia de muzică religioasă, Chiril Popescu se va înscrie şi aici, absolvind cu succes, în 1932. În acelaşi an a fost numit profesor titular pentru catedra de muzică psaltică la Şcoala de cântăreţi din Curtea de Argeş, unde va funcţiona până în 1942, în ultimii trei ani îndeplinind şi funcţia de director.

În 1942 şcoala se va muta la mănăstirea Turnu şi va funcţiona aici până în 1949 (în ultimii doi ani şi aici va fi director). În 1949 va fi transferat la Seminarul din Craiova, iar din 1954 la Curtea de Argeş.

Din 1956, pentru meritele sale deosebite şi pentru munca serioasă depusă la formarea atâtor şi atâtor serii de preoţi şi cântăreţi, va fi promovat în postul de asistent pe lângă Conferinţa de Cântare bisericească şi ritual de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, unde funcţionase câţiva ani mai înainte şi arhidiaconul Anton V. Uncu.

În 1960 s-a retras la pensie, dar n-a încetat o clipă să cânte la strana vreunei biserici, ca Sf. Treime Dudeşti (demolată), Radu Vodă şi altele.

În 1971, fiind în depline puteri fizice şi intelectuale, a fost rechemat să suplinească catedra de muzică psaltică de la Seminarul din Bucureşti (1976).

Prima sa lucrare tipărită a fost Prohodul Domnului pentru una, două, trei şi patru voci, atât pe notaţie liniară, cât şi pe notaţie psaltică (Piteşti, 1936), în colaborare cu Mihail Chiriţă şi Chiriţă I. Chiriţă.

A mai tipărit Slujba Sfântului Dimitrie cel Nou, ale cărui moaşte se află la Catedrala Sfintei Patriarhii, apărută în revista „Glasul Bisericii”, nr. 3 4 şi 7 8 pe 1978, şi pe care studenţii teologi şi elevii seminarişti o cântă an de an de ziua Sfântului. În 1999 a fost revizuită, îndreptată şi retipărită de Pr. Nicu Moldoveanu, în Noul Idiomelar (pe ambele notaţii), Bucureşti, 1999, 2000 şi 2001.

A mai compus slujba Sfinţilor Serghie şi Vach, slujba Sfântului Nifon şi a Sfintei Tatiana, diverse doxologii, cântarea de la prohod Veniţi să fericim pe Iosif şi o alta care se obişnuieşte a se cânta la înmormântări şi la mese de obşte, De vreme ce eu păcătosul (sau Lume deşartă şi degrab trecătoare), ambele pe glasul 5. Aceasta din urmă este îndreptarea celei compuse de Ieromonahul Irinarh Vântu de la Durău.

Stilul său pare a fi o sinteză a înaintaşilor săi: Anton Pann, Macarie, Varlaam şi schimonahul Nectarie, dar mai ales a cântărilor compuse de I. Zmeu, mentorul său.

Din 1964 îşi va aduce o contribuţie importantă la migăloasa muncă de uniformizare şi unificare a cântărilor bisericeşti (Cântări la Taine şi Ierurgii, 1964; Cântările Penticostarului, 1966 şi 1980).

A murit la 24 ianuarie 1992, în vârstă de 95 de ani220.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   21


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə