Istoria muzicii bisericeşti la români

Preotul Grigore Costea (24 ianuarie1882 – Tazlău Neamţ, 13 iulie 1963, Bucureşti) a urmat lui I. Popescu-Pasărea la catedra de muzică psaltică de la Seminarul Central din Bucureşti. Absolvent al Seminarului teologic din Iaşi (1894 1901), licenţiat în teologie (1901 1905) şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti, va funcţiona între 1912 1936 ca profesor de muzică la Seminarul din Galaţi şi apoi la Seminarul Central din Bucureşti (1936 1941) şi la Seminarul monahal de la Cernica.

Ca şi cei menţionaţi puţin mai sus, preotul Grigore Costea a compus mai puţin, activitatea sa canalizându-se în direcţia didactică. I. Popescu-Pasărea îi tipăreşte în Idiomelarul său o Slavă… la Bunavestire, pe glasul 6.

Din 1951 şi-a pus întreaga sa capacitate şi putere de muncă în slujba noului curent de uniformizare şi unificare a cântărilor psaltice bisericeşti, tipărind împreună cu profesorii Nicolae Lungu şi Ion Croitoru (apoi cu preotul prof. univ. dr. Ene Branişte): Gramatica muzicii psaltice, Vecernierul, Utrenierul, Cântările Sf. Liturghii şi Cântările la Taine şi Ierurgii²²¹.

Arhidiaconul Anton V. Uncu (18 ianuarie 1908, Beibugeac (Tulcea)   5 decembrie 1976, Bucureşti), a fost arhidiacon la Catedrala Sfintei Patriarhii timp de 23 de ani, apoi preot la biserica Sf. Treime-Ghencea, timp de 14 ani.

Rămânând orfan de mic, a crescut pe la orfelinate. În 1923, fiind la orfelinatul din Cîmpulung-Muscel, va fi repartizat, datorită aptitudinilor sale muzicale excepţionale, la „Seminarul orfanilor de război”, din aceeaşi localitate.

Imediat după absolvirea Seminarului (1930) a fost încadrat pe postul de cântăreţ la Catedrala Sf. Patriarhii, unde va funcţiona până în 1932, când se înscrie la Facultatea de Teologie, pe care o absolvă, în 1936. În 1935 fusese hirotonit diacon pe seama bisericii Sf. Gheorghe-Nou, iar în 1939 va fi transferat la Catedrala Patriarhală.

În 1936 îl găsim printre studenţii înscrişi la Academia de Muzică religioasă, care fusese înfiinţată în 1928, la Bucureşti, de către patriarhul Miron. Aici îl va cunoaşte bine pe marele profesor protopsalt I. Popescu-Pasărea, care 1-a recomandat cu toată căldura la catedra de muzică bisericească de la Seminarul „Nifon Mitropolitul”.

Aşa se face că, în 1936, a fost numit profesor la această catedră, unde a funcţionat până în 1948; în 1949 a fost numit asistent pentru muzica bisericească la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti.

A compus şi tipărit Cântările Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii în 1943, Anastasimatarul în 1945(?) şi Antologhionul (antologie de cântări bisericeşti), în 1947. În 1951 revizuieşte şi publică pe ambele notaţii suprapuse, împreună cu prof. Nicolae Lungu, Cântările Sf. Liturghii şi cântări la cateheze, după melodiile tradiţionale din Biserica Ortodoxă Română. Au rămas încă multe cântări în manuscris (Idiomelarul lui Dimitrie Suceveanu, completat şi transliterat cu caractere latine, Teoreticon, Slujba înmormântării preoţilor de mir, Slujba Cuvioasei Parascheva etc).

Protopsalt şi compozitor, caligraf şi profesor, cleric şi cântăreţ desăvârşit, A. V. Uncu a compus parcă pe măsura vocii sale, care avea o întindere foarte mare, cântări care constituie pietre de încercare pentru cântăreţii cei mai versaţi, prin ambitusul lor larg, prin desele modulaţii, cu melisme bogate, cu fraze largi, dar bine închegate, cu prozodie şi naturaleţe²²².

Multe din creaţiile psaltice ale părintelui Uncu au fost transcrise pe ambele notaţii şi tipărite de Pr. Nicu Moldoveanu.

Trebuie să menţionăm aici şi numele Monahiei Magdalena Nicolescu, vestită cântăreaţă la mănăstirea Zamfira, din judeţul Prahova, unde de altfel îşi doarme somnul de veci şi marele protopsalt Ştefanache Popescu, mentorul ei. Aceasta a compus şi tipărit la Bucureşti, în 1902, probabil tot cu concursul şi sub îndrumarea directă a lui Ştefanache Popescu, Slujba Sf. Dimitrie Basarabov şi a Sf. Muceniţe Filofteia, pe muzică orientală cu tactul îndoit (65 p.). Unele cântări din slujba Sf. Dimitrie sunt tipărite şi de I. Popescu Pasărea în Noul Idiomelar. Slujba a fost recompusă şi publicată de Chiril Popescu şi apoi de Nicu Moldoveanu, în Noul Idiomelar (Bucureşti, 1999, 2000, 2001).

Lazăr S. Ştefănescu (1830? 1915?), fost elev al lui Dimitrie Suceveanu, la Iaşi, nu ştim când s a stabilit la Turnu Severin, dar ştim că a ajuns profesor la Şcoala de cântăreţi din Turnu-Severin, înfiinţată în 1893, şi protopsalt la biserica „Adormirea Maicii Domnului”. „Compozitor de muzică orientală (psaltică), tipăreşte în 1898, după Dimitrie Suceveanu, Utrenierul, Penticostarul şi Triodul (adică un fel de Idiomelar). Acest Utrenier din tot cursul anului, Triodul şi Penticostarul, Sedelnele şi Mărimurile de la laude a fost prezentat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în 1897, pentru aprobare, spre a fi tipărit, dar comisia raportoare, în frunte cu episcopul muzician Nifon Nicolescu-Ploieşteanul îl respinge la început, recomandând să fie revăzut, acesta apărând un an mai târziu, sub titlul: Teoria principiilor elementare de muzică bisericească şi Anastasimatarul teoretic şi foarte practic aranjat în modul cel mai apropiat, de Dl. Lazăr Ştefănescu (Bucureşti, 1899) ²²³. A rămas în memoria multor protopsalţi o figură ingrată, care a cutezat să acuze de plagiat pe marele Ştefanache Popescu, într un proces pe care reclamantul l a pierdut. Dar a rămas rana.

Preotul econom Ioan Stănescu, contemporan cu Lazăr Ştefănescu şi fost profesor de psaltichie la Şcoala de cântăreţi din Râmnicu Vâlcea, înfiinţată în 1894, a supus aprobării Sfântului Sinod, împreună cu Meletie Răuţ, tot în 1897, tipărirea volumului: Cântările glasului 1 din Anastasimatar. Autorii sunt apreciaţi de către comisia raportoare ca buni cunoscători ai psaltichiei, de aceea li se recomandă să corecteze lucrarea şi s-o tipărească (vezi „Biserica Ortodoxă Română”, an XXI (1898), nr. 11 12, p. 712 719), dar nu s a mai tipărit.

Meletie Răuţ, despre care am amintit mai înainte, a fost urmaşul lui Oprea Dumitrescu la catedra de la Seminarul vâlcean. A funcţionat între 1891 1901. Tot la Şcoala de cântăreţi, la începutul veacului nostru se distinge figura protopsaltului Ioan Stamate (Botoşani, 1858 – Râmnicu-Vâlcea, 1913)²²⁴.

Damian S. Rânzescu (Bârlad, 28 martie 1862   Bucureşti, 19 aprilie 1948), fost profesor de Muzică psaltică la Şcoala de cântăreţi din Bârlad, între 1884 1912, apoi la Şcoala de cântăreţi din Sfânta Mitropolie a Bucureştilor, între 1912—1925, înlocuindu l la conducerea acesteia pe Dimitrie Cutava, de care va fi vorba mai jos, şi până în ultima clipă a vieţii protopsalt la biserica Silvestru din Bucureşti.

Bătrânul protopsalt, îndrumătorul atâtor generaţii de cântăreţi şi compozitori²²⁵, organizase la Bârlad „Asociaţia Cântăreţilor bârlădeni”, iar aici, în Capitală, era membru în conducerea „Asociaţiei generale a Cântăreţilor bisericeşti din România”²²⁶.

A compus mai multe cântări, dar foarte puţine a tipărit. Menţionăm Slava de la Vecernia Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, pe glasul 6, publicată în revista „Cultura”, 1929, nr. 9 10, p. 10. S-a pensionat la 1 martie 1938²²⁷.

Va fi urmat la conducerea Şcolii de cântăreţi din Sfânta Mitropolie de protosinghelul Teofil Ionescu (†1976).

Dimitrie Gheorghe E. Cutava (Galaţi, 10 decembrie 1883 – Bucureşti, 14 nov. 1974). După ce termină liceul la Galaţi se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, studiază şi la Conservatorul de aici (1903 1908), iar mai târziu (1925 1926) la Universitatea din Atena.

A condus Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Sf. Mitropolie a Bucureştilor (1895 1912), a fost protopsalt la Mitropolie (1903 1913) şi la biserica greacă (1928 1960) şi a predat onorific Cursul de Estetica Muzicii Orientale la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1935 1940).

În 1939 a fost numit profesor suplinitor la Catedra de muzică psaltică de la Academia de Muzică religioasă din Bucureşti, apoi transferat, în 1941, la Conservatorul de aici, în cadrul specializării nou înfiinţate.

A activat peste treizeci de ani ca bariton de operă.

A scris lucrări de muzică bisericească, unele tipărite, altele rămase în manuscris. Menţionăm câteva: Cântări liturgice privitoare la altar (caietul I), Cântări liturgice privitoare la cele două străni (caietul II), Condacele şi troparele de peste an, Pricesnele de peste an, Catavasiile Crăciunului pe ambele notaţii muzicale. A mai compus un axion duminical, foarte frumos, şi a aranjat pe note psaltice cântarea de la tunderea în monahism: Braţele părinteşti, pe glasul 5, după cum era executată de exarhul de atunci al mănăstirilor, Dr. Filaret Lucan Jocu, Imnul tânguirii Maicii Domnului şi altele. A tipărit, în 1912, Slava pe 8 glasuri de la Adormirea Maicii Domnului²²⁸.

Marin Predescu [Măciuca   (Vâlcea) 23 februarie 1891  Bucureşti, 18 august 1979], fost cântăreţ la Drăgăşani, apoi la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Ca poet a alcătuit un volum de poezii intitulat: Cântăreţii stranei. A învăţat la Şcoala de cântăreţi din Vâlcea şi a absolvit Academia de Muzică religioasă din Bucureşti.

A fost maestru asistent de psaltichie la Academia de Muzică religioasă din Bucureşti, pe lângă catedra lui Ion Popescu-Pasărea şi profesor la Şcoala de cântăreţi a Mitropoliei Ungrovlahiei.

A fost directorul tehnic al revistei „Cultura”, iar în 1943, după moartea lui Pasărea, a fost ales preşedinte al „Asociaţiei generale a cântăreţilor bisericeşti din România”. Concomitent era şi redactor la ziarul „Universul”.

A compus Pre Tine Te lăudăm, pe note psaltice, după o melodie dată de I.D. Chirescu, o Slavoslovie pe glasul 3, Ziua învierii, pe glasul 3 şi Răspunsurile la Sf. Liturghie pe glasul 3, precum şi Imnul şcoalelor de cântăreţi. A scris şi muzică corală bisericească şi muzicologie²²⁹.

Mai pot fi menţionaţi, fără pretenţia de a epuiza lista, şi următorii: Pr. econom sachelar Niculae V. Paveliu din Constanţa cu Cântările din Săptămâna Patimilor pe muzică bisericească, Bucureşti, 1903, (224 p.).

Preotul Gheorghe Cotenescu (1886 1965). S a născut la 4/17 iulie 1886 în comuna Izvoarele din judeţul Dâmboviţa şi a trecut la cele veşnice în ziua de 12 februarie (în ziua de 14 februarie a avut loc prohodirea) 1965, la Stoeneşti, judeţul Muscel, unde a slujit timp de 36 de ani (1929 1965) în biserica pe care o construise aici în satul soţiei sale, Elisabeta Răuţoiu, cu care a avut doi băieţi şi o fată.

În 1998 s a înscris la Seminarul teologic din Curtea de Argeş, dar a terminat la Seminarul Central din Bucureşti, în 1905.

Apoi a frecventat aproape concomitent Facultatea de Teologie şi Conservatorul de Muzică din Bucureşti.

În anul 1912 s a căsătorit şi a fost preot în parohia Conţeşti, judeţul Muscel, de unde a fost transferat definitiv, în 1913, la parohia Stoeneşti (fostă filială a parohiei Bădeni Pământeni).

În primul război mondial a fost confesor militar.

Între anii 1919 (1 septembrie) – 1924 (1 aprilie) a fost şi învăţător în satul pe care îl păstorea, Stoeneşti.

În anul 1924 (între 1 aprilie şi 1 septembrie) a funcţionat ca profesor de muzică la Seminarul Teologic din Huşi, apoi timp de zece ani, până în 1934, la Seminarul orfanilor de război „Miron Cristea” şi la Şcoala de cântăreţi din Câmpulung Muscel. Pentru câteva luni a fost transferat la Seminarul teologic din Buzău, iar între anii 1934 1936 la Seminarul teologic din Curtea de Argeş şi, în sfârşit, între anii 1936 1940 la Seminarul monahal de la Cernica, condus de Chesarie Păunescu, viitorul episcop al Dunării de Jos.

Din anul 1940 se va dedica numai activităţii misionare în parohia sa, de unde, în 1959, va fi pensionat forţat.

La Câmpulung i a avut elevi pe Justin Moisescu, viitorul patriarh al României (între 1977 1986) şi pe profesorii de la Teologie Ioan Pulpea (Rămureanu), profesor de Istoria Bisericii Universale şi Anton V. Uncu, profesor de muzică la Seminarul Nifon şi asistent la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, iar la Seminarul de la Cernica pe Teoctist Arăpaşu, actualul Patriarh al României, Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, Eftimie Luca, episcopul Romanului şi arhimandriţii Sofian Boghiu şi Grigore Băbuş.

Preotul Gheorghe Cotenescu a fost unul din apropiaţii marelui Nicolae Iorga, făcând la un moment dat parte din conducerea executivă a Partidului Naţionalist   Democrat, condus de acesta. De asemenea, îl ajuta pe Nicolae Iorga în organizarea cursurilor de vară a Universităţii de la Vălenii de Munte, având ocazia să conferenţieze pe teme muzicale bisericeşti, între anii 1931 1946. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a fost în pericol de a fi asasinat. A scăpat atunci, dar a suferit în vremea prigoanei comuniste, fiind bănuit că ar fi sprijinit rezistenţa din munţii Muscelului, condusă de Gh. Arsenescu, pentru care motiv a fost închis 14 luni, între anii 1949 1950, la Piteşti, unde era tot timpul şantajat cu prelungirea detenţiei dacă se va opune colectivizării. A fost urmărit de securitate până la moarte.

El şi soţia sa au tabloul votiv în biserica zidită şi împodobită în timpul păstoririi sale în satul Stoeneşti Muscel, între anii 1929 1939, unde a slujit până în 1965²³⁰ şi unde este înmormântat.

Din păcate, Pr. Gh. Cotenescu nu a publicat decât Slava laudelor, pe glasul 6, de la slujba Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) şi în Idiomelarul lui Ion Popescu Pasărea (Bucureşti, 1933), pe când era profesor la Câmpulung Muscel. Acesta este tipărită pe ambele notaţii muzicale în Noul Idiomelar, îngrijit de Nicu Moldoveanu (Bucureşti, 1999, 2000, 2001).

Preotul Nicolae Stoicescu a tipărit la Bucureşti, în 1942, Cântări ortodoxe transpuse ce cuprind, în cele 152 de pagini, modelele celor opt glasuri bisericeşti, rânduieli tipiconale şi cântări pentru vecernie, utrenie, de la unele Sf. Taine şi ierurgii trebuitoare în şcoli; troparele, condacele şi alte cântări însemnate din cursul anului; rituale şi nerituale. Era profesor la Şcoala Normală de băieţi din Bucureşti (clădirea actualei Facultăţi de Teologie Ortodoxă), cam între anii 1930—1949. Era preot la biserica Bunavestire-Belu. Este înmormântat la cimitirul Belu, lângă Damian Stănoiu.

Monahul Pamfil Călinescu (Cernica, sec. XIX XX). Monah în Mănăstirea Cernica, bun cunoscător al muzicii psaltice pe care a practicat o la strana mânăstirii. Era orb. Transcrie în braille Principiile de muzică bisericească de I. Popescu Pasărea, pentru uzul nevăzătorilor. Lucrarea a fost tipărită cu asentimentul autorului în Editura Braille, Vatra Luminoasă, Regina Elisabeta din Bucureşti. În Biblioteca Academiei Române din Bucureşti (cota III 518917) se găseşte un exemplar şi scrisoarea de mulţumire către autor din partea Direcţiei Vatra Luminoasă, datată 14 noiembrie 1938. Redăm titlul de copertă: „I. Popescu Pasărea. Profesor la Academia de muzică religioasă din Bucureşti. Principii de muzică bisericească alcătuite şi aranjate în braille cu aprobarea autorului de monahul Pamfil Călinescu din mănăstirea Cernica, fost intern al Vetrei luminoase. Tipografia Braille, Vatra Luminoasă Regina Elisabeta, Bucureşti, 1938”²³¹.

Mihail D. Rădescu (Caracal, sec. XIX-XX – Bucureşti sau Craiova ?)

Cântăreţ bisericesc, profesor şi dirijor la Caracal (fostul judeţ Romanaţi), spre sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. În anul 1923 se deschide Seminarul „Sf. Grigorie Decapolitul” de la Craiova, fiind chemat Mihail Rădescu ce se afla profesor titular la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova.

Seminarul a fost desfiinţat în anul 1930 şi probabil atunci va fi fost chemat ca profesor de muzică la Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti. A colaborat cu revista „Ioan Cucuzel”, care apărea sub direcţia lui Nicolae Severeanu. A colaborat la tipărirea mai multor ediţii ale Prohodului cu preotul Marin Tomescu de la biserica Hagiu din Bucureşti, ediţii pe care Pr. Prof. Univ. Acad. Niculae M. Popescu le numeşte ediţii comerciale şi de speculă.

A compus Liturghia melodică (Craiova, 1923).

A scris câteva articole şi răspunsuri la diferite probleme serioase ridicate de muzicieni avizaţi, cum era Gavriil Galinescu din Moldova şi mai ales Pr. Ioan D. Petrescu Visarion, marele muzician bizantinolog, pe cât de recunoscut pe atât de contestat pentru ideile sale pe care le propaga în ceea ce priveşte păstrarea cântării bizantine în forma veche, simplă, fără cromatisme, ceea ce era de neconceput pentru mulţi muzicieni din vremea aceea. Unul dintre cei ce se împotriveau, aţâţând şi pe alţii, era chiar I. Popescu Pasărea, un om realist, care nu vedea modul de întoarcere la muzica pură bizantină veche, fiindcă nici nu era posibil.

Aşa se face că Mihail Rădescu publică un articol destul de insultător la adresa preotului I.D. Petrescu, intitulat: Un ignorant muzicant. Cazul preotului I. D. Petrescu de la biserica Visarion din Bucureşti, în care „demonstrează” că transcrierea manuscriselor vechi bizantine era făcută după ureche, dar de fapt nu putea demonstra nimic, deoarece el nu cunoştea notaţia veche bizantină.

Sigur că numai timpul a putut să demonstreze exact invers, anume că părintele I. D. Petrescu avea dreptate. De altfel, el a şi rămas în Istoria Muzicii Bizantine româneşti ca fiind pionierul numărul unu în Paleografia muzicală²³².

Traian Vulpescu s a născut la 19 ianuarie 1884, în comuna Lupşanu, din judeţul Ialomiţa (azi în jud. Călăraşi), unde tatăl său, Marin, era preot, frate cu episcopul de Râmnic, Sofronie Vulpescu (1900 1910), care a trăit între anii 1856 1923. Preotul Marin Vulpescu, împreună cu presbitera Sofia, au avut zece copii. Probabil că primii trei băieţi: Traian, Marin şi Mihail, cei mai cunoscuţi din această familie, au vrut să fie preoţi, pentru a nu întrerupe şirul clerical, fiindcă erau „neam vechi de la Răşinari, ce numărau două veacuri neîntrerupte de preoţi din tată în fiu”. Toţi trei au făcut Seminarul „Nifon” din Bucureşti. Numai Marin a ajuns preot şi se pare că a slujit la biserica Kretzulescu din Bucureşti. Traian şi Mihail au îmbrăţişat, după absolvirea Seminarului, cariera muzicală, ajungând profesori universitari la Conservatorul din Cluj (Traian) şi la cel din Bucureşti (Mihail). Ordinea în care s au născut aceşti trei fraţi este, probabil, aceasta: Traian – 1884, Marin – 1886 şi Mihail – 1888, fiindcă şi Seminarul l au urmat toţi trei la diferenţă de doi ani unul de altul: Traian 1897 1905; Marin 1899 1907; Mihail 1901 1909.

Am făcut aceste precizări pentru a stabili anul naşterii lui Traian, de care ne ocupăm acum (1884).

Deci, Traian Vulpescu a învăţat muzică bisericească la Seminarul „Nifon”, cu Ion Popescu Pasărea, iar muzică liniară şi cor cu Gheorghe Brătianu, tatăl lui Ionel Gh. Brătianu, care va urma tatălui său, din 1905 până în 1921.

A urmat şi Facultatea de Teologie şi Conservatorul din Bucureşti. Avem în sprijinul acestei afirmaţii mărturia filosofului Petre Ţuţea, care, evocând anii de liceu şi omagiindu şi profesorii de la liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj, din perioada 1922 1923, aminteşte de profesorul de muzică Traian Vulpescu, „licenţiat în Teologie şi absolvent al Conservatorului din Bucureşti”²³³.

Având în vedere toate acestea, se ştie că în 1912 1913 terminase aceste Facultăţi, Conservatorul în 1909 şi Teologia în 1912, fiindcă până să plece la Cluj, după Unirea cea mare, când se deschide Conservatorul de aici, a funcţionat ca profesor de muzică la Buzău, între 1917 1919. În sprijinul acestei afirmaţii stă mărturia fratelui său Mihail, care, în 1930, în cartea Cântecul popular românesc…, la nota 1, zice despre un cântec: „auzit de la fratele meu – prof. Traian M. Vulpescu – pe când era profesor de muzică la Buzău, 1915”. Iată ce spunea părintele Antofie Radu în Postfaţa la volumul Cântări bisericeşti şi populare, Buzău, 1987: „Dragostea mea de muzică, moştenită de la bunicul din partea tatălui, a fost sporită în timpul studiilor la Seminarul teologic din Buzău, de eminenţii profesori de muzică pe care i am avut: Nicolae Severeanu, Traian Vulpescu şi Constantin Ţepuşi”. Pr. Antofie Radu a învăţat la Seminarul din Buzău între 1916 1924.

Prin urmare, când se înfiinţează Conservatorul din Cluj, sub direcţia lui George Dima, în 1919, Traian Vulpescu va ocupa Catedra de Teorie şi Solfegii până la pensionare (probabil prin anii ’50).

Cunoscător al cântării psaltice, a simţit nevoia să selecteze cele mai importante cântări din autorii protopsalţi munteni şi moldoveni, pe care le a transcris pe note liniare, pentru uzul celor interesaţi din Transilvania. Astfel, alcătuieşte şi tipăreşte, la Cluj, în 1939, un volum intitulat: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Troparele şi Irmoasele sărbătorilor de peste an, scrise pe note liniare de pe cele mai bune versiuni ale cântării noastre bisericeşti tradiţionale, simplificate şi curăţite, tipărite în zilele Prea Luminatului şi Prea Înălţatului nostru rege Carol al II lea, întru al nouălea an al domniei Sale şi Înalt Prea Sfinţitului nostru Patriarh Nicodim, întru întâiul an al păstoriei Sale, de Traian Vulpescu, Cluj, 1939.

Cartea are 68 p. cu muzică, la care se adaugă 22 p. la început, conţinând explicaţii şi motivaţii. Cuprinde cântările Sfintei Liturghii după Anton Pann, Macarie, Nectarie, Iosif Naniescu, Ştefanache Popescu, I. Popescu Pasărea ş.a.

A mai tipărit, la Cluj, în 1923, Teoria muzicii, la Craiova, în 1927, Principiile muzicii şi la Timişoara, în 1943, Cursul de metodica solfegiului.

Traian Vulpescu, teolog şi muzician de mare valoare, a jucat un rol deosebit în menţinerea conştiinţei de neam, prin faptul că şi a făcut datoria pe deplin, ţinând aprinsă flacăra muzicii bizantine şi implicit a Ortodoxiei în Transilvania, după Marea Unire, timp de 30 de ani²³⁴.

A murit în ziua de 17 decembrie 1968 şi este înmormântat în cavoul familiei socrului, preotul Fierea din comuna Plevna, jud. Călăraşi. În sprijinul acestei date, avem mărturia soţiei sale Ecaterina într o însemnare – donaţie către Mănăstirea Viforâta pe un exemplar al Liturghiei…: „Cu multă evlavie şi credinţă donez Sfintei Mănăstiri Viforâta din Dâmboviţa această lucrare în memoria decedatului meu soţ, Prof. Traian Vulpescu, decedat în anul 1968, 17 XII: Soţia Ecaterina”. În ce priveşte locul de veşnică odihnă avem iarăşi mărturia familiei, consemnată de muzicologul Viorel Cosma şi întărită, la rugămintea noastră, de preotul din comuna Plevna.

Mihail Vulpescu

(Lupşanu, Ialomiţa, 31 decembrie1888 – Bucureşti, 23 august 1956)

Fiul preotului Marin şi al preotesei Sofia Vulpescu, frate cu Traian Vulpescu.

Absolvent al Seminarului „Nifon” (1904-1909) şi al Conservatorului din Bucureşti (1909-1912). Profesori i-au fost la Seminarul „Nifon” I. Popescu Pasărea, Gheorghe şi Ionel (fiul) Brătianu, iar la Conservator, Aurel Eliade, Dimitrie Georgescu Kiriac şi alţii.

În 1914 se înscrie la Conservatorul Naţional din Paris, pe care îl termină în 1919.

Este angajat la Opera Mare din Paris şi la cea din Monte Carlo.

În 1928 revine în ţară ca profesor de canto de operă la Conservatorul bucureştean şi la Opera Română.

Între anii 1932-1941 a fost profesor de muzică corală la Seminarul „Nifon”, iar din 1942 la Academia de Muzică Religioasă.

În 1908, fiind elev la Seminarul Nifon, a scris, împreună cu colegul său, Eugen Bărbulescu (viitor preot la biserica Silvestru din Bucureşti şi bun muzician), un Repertoriu muzical, cuprinzând Cântările Sfintei Liturghii şi alte coruri.

În 1928 publică 12 cântece de stea şi colinde, iar în 1929 Prohodul Domnului. În 1930 tipăreşte cartea Cântecul popular românesc. O nuntă păgână din Lupşani, prefaţată de Nicolae Iorga. În acest volum are la început teoria muzicii psaltice în care transcrie toate glasurile diatonice de tip major în gama Re major, iar cele de tip minor în Re minor²³⁵.