Istoria muzicii bisericeşti la români

Opera muzicală

Varlaam protosinghelul, trăind cele două mari evenimente din istoria româ­nilor secolului al ΧΙΧ-lea, Revoluţia de la 1848 şi Războiul pentru Independentă de la 1877, şi-a dat seama şi mai mult de necesitatea procesului de românire definitivă a cântării bisericeşti, atât ca text, cât şi ca melodie. De aceea, cu firea sa iscoditoare, poetică, instabilă, „om curios şi cam extravagant”, cum îl caracteriza succint C. Erbiceanu, a căutat să simplifice şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte psaltichia, făcând adesea evadări din stilul bisericesc obişnuit, probabil şi din dorinţa de a adapta muzica bisericească la cerinţele vremurilor moderne în care trăia şi el.

Din acest punct de vedere compoziţiile sale bisericeşti sunt o îmbinare de psaltichie tradiţională cu romantism modern (ex.: „Îngerul a strigat”, glas 3, Răspunsurile, glas 5 etc).

Dintre compoziţiile sale cele mai reuşite, mai inspirate sunt axioanele : „Vrednică eşti cu adevărat”, glas 5¹⁴⁹ şi „Îngerul a strigat” pe un glas 3 curios, care iese din tiparele psaltice bisericeşti, dar care a prins rădăcini adânci, căci se cântă în toată Biserica Ortodoxă Română, mai mult decât capodopera lui Macarie Ieromonahul, care, într adevăr, este mai pretenţios de executat.

Aş vrea să zăbovim puţin asupra acestui axion al lui Varlaam şi să lămurim, pe cât posibil, o confuzie provocată de cele câteva versuri care însoţesc această cântare (Varlaam obişnuia aproape întotdeauna să-şi însoţească „facerile” sale muzicale cu versuri simple, probabil după moda lui Anton Pann).

Versurile în cauză sunt: „Imitare rusă / Ast-fel tradusă / De mai micul între mici / Proto-cântor cântorici / Proto-singhel Varlaam / Strănepot lui Moş Adam”. Monastirea Ciolanu, 1876, apr. 11.

Cercetând această spusă şi controlând cu de-amănuntul manuscrisele muzicale slave de la Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti¹⁵⁰, n am găsit nici un axion care să semene ca melodie cu acesta, ceea ce ne face să credem că Varlaam, care traducea şi din greacă şi din slavă, se referă la text şi nu la melodie. Aceasta ne-o confirmă şi o însemnare a sa pe un manuscris, când zice: „Carii” sau „Cei ce”, „cu taină” / referindu-se la traducerea textului cântării heruvimilor sau heruvicului /, „Cuvine se” sau „cade-se” / referindu-se la traducerea primului cuvânt al axionului duminical / „este o traducere defectă, care nu corespunde cu textul grecesc. Ruşii mai bine au înţeles, zicând „Dostoinu” = vrednică.

Deci îi convenea mai mult traducerea slavă, care redă, după el, mai exact ideea textului grecesc.

Aşa se face că textul axionului „Îngerul a strigat”, de care este vorba, îl tra­duce după slavi, căci ei au o frază în plus, care nu există nici la greci şi nici la ro­mâni, anume: „Şi pe morţi i-a ridicat. Veseliţi-vă noroadelor!”.

Într un singur manuscris (BAR – 2343, f. 80) se găseşte acest axion pe notaţie psaltică dar cu text slav, pe glasul 7, copiat pe la 1874 de Constandin Monahul de la Ghighiu¹⁵¹.

De altfel, el este consecvent şi traduce axionul duminical nu prin „Cuvine-se” sau „Cade-se”, ci prin „Vrednică eşti, cu adevărat”. Părerea lui Anton Pann este cu totul alta. Iată ce spune el la p. 21, în cărţulia intitulată: „Antifoane ce se cântă la ecteniile serii, dimineţii şi ale Sf. Liturghii” (Bucureşti, 1853): „Nu ştiu care copilaş s a făcut retălmăcitor şi în loc de Cuvine se a zis Vrednică eşti, după care luându se şi alţi copii ca şi dânsul, la multe biserici am auzit zicându se astfel. Ci rog pe cei cu dreaptă judecată ca să nu se lase să se mai zică Vrednică eşti, fiindcă cu aceasta micşorează cinstea Maicii Domnului”. Oare? Păi, expresia a[xion kai; dijkaiovn nu o traducem „Cu vrednicie şi cu dreptate” sau la hirotonii nu traducem cuvântul a}xios prin „vrednic este”? Prin aceasta constatăm diferenţa de păreri dintre cele două lumi culturale: cea slavă şi cea greacă.

Menţionăm în continuare alte câteva cântări compuse de Varlaam şi tipărite în diverse colecţii:

• 
  Fericit bărbatul¹⁵², glas 8 (Tomul I al „Antologiei”, Buzău, 1856, p. 12);
  
• 
  Axion duminical¹⁵³, glas 5 („Liturghier”, tom. II, Buzău, 1856, p. 108);
  
• 
  Axion duminical, glas 6 (în „Cultura”, 1934, nr. 7—8, p. 54 ş.u.);
  
• 
  Prohodul Maicii Domnului, Bucureşti, 1869;
  
• 
  Axionul Adormirii Maicii Domnului, în „Biserica Ortodoxă Română”, an XII (1908), nr. 5, p. 393—396;
  
• 
  Răspunsuri mari, glas 5 şi Pre Tine Te lăudăm, glas 5 Hisar (I. Popescu-Pasărea, „Liturghierul de strană”, Bucureşti, 1925, p. 23 25), armonizate de Nicu Moldoveanu pentru cor mixt şi bărbătesc, în 1978. Varianta pentru cor bărbătesc a fost publicată în Repertoriu coral, Bucureşti, 1983, iar cea pentru cor mixt am predat o spre publicare în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, prin anii 1978 1980, dar s a pierdut. Oricum, multe coruri din Bucureşti le execută de peste 25 de ani.
  
• 
  Polieleu în stihuri alese, glas 5 (Amfilohie Iordănescu, Buchet de muzică (psaltichii), Bucureşti, 1934, p. 76—79).
  

Se mai păstrează la mănăstirea Ciolanu—Buzău şi în alte părţi mai multe creaţii muzicale în manuscris¹⁵⁴.

Nectarie Vlahul (1802-1899)

S-a născut în anul 1802 prin părţile Huşilor şi a murit în Sfântul Munte, la mănăstirea Prodromu, în 1899.

A pregătit mulţi cântăreţi la Schitul Lacu, la Simonopetra, Sf. Pavel şi la Prodromu.

A tălmăcit foarte multe cântări din Theodor Fokeos, protopsalt al Patriarhiei de Constantinopol. Ne au rămas de la el câteva axioane, heruvice, precum şi cântări calofonice, ca: Braţele părinţeşti, O, prea frumoasă pustie ş.a.

Povestesc despre el: Alexandru Mironescu, Dometie Ionescu, cel care îi şi tipăreşte mai multe creaţii, Sebastian Barbu Bucur, Arhimandritul Clement Haralam şi alţii¹⁵⁵.

Arhimandritul Veniamin Catulescu (20.I.1816 – 7.I.1890)

S-a născut în satul Orezu din judeţul Ialomiţa, la 20 ianuarie 1816.

A învăţat bucoavna, ceaslovul şi cântarea bisericească la Şcoala de la Biserica Doamnei de pe Podul Mogoşoaiei, apoi din 1831 îl găsim frate şi cântăreţ la biserica Sf. Nicolae de la mănăstirea Cernica, iar între anii 1844-1848 funcţionează ca psalt la paraclisul boierului Barbu Belu de pe Podul Mogoşoaiei (?) şi la biserica Mănăstirii Sărindar. (1848-1851). În timpul acesta se instruieşte în disciplinele umaniste la Colegiul Naţional Sf. Sava.

A fost profesor, inspector şi director al Seminarului Central şi profesor de Religie la Colegiul Sf. Sava (1857-1884).

Era un foarte bun predicator, un excelent pedagog, un poet talentat şi slujitor pasionat al muzicii bisericeşti, atât ca dascăl şi ca preot cât şi ca alcătuitor al unor cântări, unele tipărite iar altele rămase în manuscris.

În 1852 Anton Pann i-a tipărit Imnuri cântate la examene de seminariştii Sfintei Mitropolii, compuse şi notate de protosinghelul Veniamin Catulescu, inspectorul Seminarului din Bucureşti.

Oprea Dumitrescu îi tipăreşte la Râmnicu Vâlcea, în 1874, în volumul Imnuri şi cântece religioase, morale, patriotice, naţionale, istorice şi populare, următoarele cântări: Fiinţă prea înaltă, mărite Creator, glas V, Mărim puterea Ta, Doamne, glas VIII, De patru ani de zile, glas I, Genunchi cu umilinţă, glas VIII (şi în revista „Cultura”, nr. 1/ 1911, p. 10).

De asemenea, Ion Popescu Pasărea îi tipăreşte unele dintre acestea.

Au rămas în manuscris imne compuse de Veniamin Catulescu în vremea păstoririi mitropolitului Nifon, care se păstrează în Biblioteca Uniunii Compozitorilor, fond George Breazul, nr. 4698.

A mai scris predici, discursuri funebre (necrologuri), poezii şi altele. A murit la 7 ianuarie 1890, la Bucureşti¹⁵⁶.

Ghiţă Dascălul

Cântăreţ bisericesc şi dascăl de psaltichie la Şcoala de pe Podul Mogoşoaiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea¹⁵⁷.

Iancu Stan

Cântăreţ bisericesc şi dascăl de psaltichie la Şcoala de pe Podul Caliţei (Calicilor) = Calea Rahovei de azi, în prima jumătate a secolului al XIX-lea¹⁵⁸.

Mitropolitul Iosif Gheorghian

(Botoşani, 29 august 1829 – Bucureşti, 24 ianuarie 1909)

S-a instruit la Şcoala de la Sfinţii Trei Ierarhi, la Academia Mihăileană şi la Sorbona (Paris).

A fost ierodiacon la Huşi şi la Iaşi, iar în 1857-1858, la capela română de la Paris.

Devine episcop de Huşi (1865), apoi al Dunării de Jos (1879) iar în 1886 este ales Mitropolit primat al Ţării Româneşti. Se retrage în 1893 iar în 1896 este reales şi păstoreşte Mitropolia până la moarte (1909).

A sprijinit tipărirea cărţilor pe notaţia liniară, realizată de Gavriil Musicescu, Gr. Gheorghiu şi Gh. I. Dima¹⁵⁹.

Este autor al unor cântări bisericeşti: Stihiră de la sfinţirea bisericii, Împărate ceresc, glas VI şi altele, publicate de Ioan Zmeu (Buzău, 1908) şi de Nicu Moldoveanu, în Cântări la Sf. Taine şi ierurgii, Bucureşti, 2002.

Nicolae Canache

A fost cântăreţ la biserica Adormirea Maicii Domnului din mahalaua Tabacilor la care se prăznuieşte şi Sf. Ierarh Nicolae (deci Sf. Nicolae – Tabacu, vis-a-vis de Biblioteca Academiei, pe Calea Victoriei).

A copiat pe la 1832 Teoreticonul lui Macarie ce se păstrează în ms. rom. 1107 de la BAR¹⁶⁰.

Dimitrie Bondarici

A fost cântăreţ la biserica Colţei din Bucureşti, în secolul XIX. Ni se păstrează din Colecţia sa polieleul Robii Domnului, glas VIII, de la 1832, manuscris caligrafiat de Amfilohie Iordănescu, apoi tradus din greceşte în limba română, potrivit şi mai împodobit de Nae Mateescu, profesor grad II de muzică bisericească Plasa de Sus (la biserica Sf. Constantin de pe Calea Plevnei n.n.)

A fost tipărit de I. Popescu Pasărea în Liturghierul de strană, retipărit la Argeş, în 1991, p. 79-86, prelucrat de Ştefanache Popescu¹⁶¹.

Ilie Stoianovici Jianu

Cântăreţ la biserica Maica Precista – Mântuleasa din Craiova, în prima jumătate a secolului XIX şi la biserica Sf. Nicolae din mahalaua Vlădichii de lângă catedrala patriarhală din Bucureşti, în 1822. În 1827 a revenit la Craiova, la biserica Madona Dudu şi la biserica Obedeanu.

A copiat Tomul al doilea al Antologiei la Craiova în 1838(?), tom ce cuprinde cântări de la Sf. Liturghie, polieleie, pasapnoarii, doxologii cu texte în limba greacă de autori greci şi români (Macarie, Costache Chiosea, Ilie Stoianovici), încheindu-se cu o gramatică psaltică (BAR, ms. rom. 2233). La BAR se păstrează manuscrisele muzicale româneşti copiate de Ilie Stoianovici, cântăreţ la biserica Sf. Nicolae–Vlădica din Bucureşti (ms. 1690 şi 1691), în 1825, conţinând un Stihirar–Doxastar şi o Papadichie  Antologie¹⁶².

Oprea Demetrescu (Dimitriescu, Dimitrescu, Demetriescu, Demitrescu, Opran, Demetrescu, zisu Dumitrescu)

(Bucureşti, 14 oct. 1831 – Râmnicu Vâlcea, 1919)

A fost profesor de muzică bisericească şi vocală la Seminarul din Râmnicu Vâlcea (1871-1919) şi cel mai apropiat ucenic al lui Anton Pann. După moartea profesorului Anton Pann (1854), Oprea Demetrescu se căsătoreşte cu Ecaterina, ultima soţie a acestuia, în 1856.

E greu de spus că a existat vreo idilă, deşi nu este exclus, căci el era mai tânăr (avea 25 de ani). Totuşi, mutarea lor la Râmnic constituie mai degrabă un interes de ambele părţi, acela de a păstra tipografia care era jinduită de popa Lazăr, fiul lui Anton Pann, preot la biserica Visarion din Bucureşti. De altfel, se vor judeca pentru această moştenire. Numai că Oprea şi Ecaterina ar fi dorit să o păstreze şi pentru a avea o sursă de venit, dar eu înclin să cred că, mai ales, în memoria marelui dispărut, care, probabil, le va fi dat acest sfat, ca om înţelept ce s-a dovedit o viaţă întreagă (deşi, destul de scurtă).

La această supoziţie se adaugă şi faptul foarte cunoscut că Anton Pann nu era mulţumit de fiul său din prima căsătorie. Dovadă, „diatele sau testamentele” pe care şi le-a scris în ultima parte a vieţii sale, în care se plângea de incapacitatea şi ingratitudinea fiului său.

Şi, probabil, pentru a scăpa de şicanele acestuia, Oprea şi Ecaterina au hotărât să se stabilească la Râmnicu Vâlcea, în 1871. De ce tocmai aici? Nu ştim, dar ne permitem să bănuim. Râmnicu Vâlcea avea o tradiţie tipografică veche şi puternică. Să nu uităm, de asemenea, că Anton Pann activase în tinereţe ani buni la Râmnic şi la mănăstirile dimprejur şi îşi făcuse multe cunoştinţe printre monahii şi monahiile de acolo.

Prin ordinul Ministerului de resort din 21 aprilie 1871 „…Domnului Oprea Demetrescu, în baza concursului ce a depusu la Direcţiunea şcoalei de muzică din Bucureşti, fiindu numitu în calitate de maestru provizoriu de muzică vocală la acel Seminaru, sub-semnatul are onoare a vă comunica această dispoziţiune cu invitare de alu introduce în postul ce i s-a încredinţatu cându se va prezenta la dumneavoastră şi a raporta în urmă despre ziua cându numitul va fi intratu în lucrare, spre a i se regula onorariul cuvenitu după bugetu şi măsurile financiare existente, consideratu ca numitu din nou în această funcţiune”. (Arhiva Seminarului Sf. Nicolae din Râmnicu Vâlcea, dosar 119/1871).

În baza acestui ordin, Oprea Demetrescu se prezintă la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, la data de 20 mai, când este „introdus în postul ce i s-a încredinţat” (dosar 118/1871)¹⁶³.

Iată cum arăta în 1846-1847, de exemplu, o programă analitică pentru muzica bisericească la Seminarul vâlcean:

În clasa I se studia teoreticonul gramaticesc, cele opt glasuri cu podobiile din Anastasimatar, heruvice, axioane, stihurile (!) Paştilor.

În clasa a II-a se învăţau cele 12 axioane din Antologhion, 8 heruvice de Macarie, 8 chinonice de Grigorie Protopsaltul, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Binecuvântările.

Programa din 1851

Anul I: începutul de psaltichie;

Anul II: Partea întâia a gramaticii de psaltichie;

Anul III: Partea a II-a a gramaticii de psaltichie;

Anul IV: Exerciţii psaltice.

Programa din 1859

Clasa I: şase glasuri diatonice;

Clasa a II-a: Heruvicele săptămânale şi catavasiile;

Clasa a III-a: Heruvicele duminicale cu axioanele, chinonice paresimiare;

Clasa a IV-a: Doxastarul tom I şi II, Privighierul şi exerciţii de compunere a cântărilor.

Muzica liniară sau vocală din 1864 conţinea, probabil, învăţarea notelor pe portativ, învăţarea cântărilor Sfintei Liturghii şi a altor cântări naţional – patriotice.

Pe Oprea Demetrescu l-a aşteptat la Râmnic o muncă asiduă şi susţinută timp de două decenii. Pe lângă faptul că trebuia să acopere materia, era absolut necesar să îmbogăţească manualele. Nu erau în uz decât Basul teoretic şi practic al lui Anton Pann (Buc. 1845), Anastasimatarul lui Macarie, Liturghierul lui Anton Pann (1845).

Din 1846 tipăriturile muzicale se mai înmulţesc, dar tot nu erau de ajuns, de aceea Oprea Demetrescu, avantajat de faptul că ştia cum funcţionează o tipografie, moştenind-o pentru puţin timp pe cea a maestrului său din Bucureşti, până când are loc procesul cu popa Lazăr, fiul lui Anton Pann, preot la biserica Visarion din Bucureşti.

Oprea Demetrescu nu disperă ci arendează de la Primărie, apoi îşi face o tipografie personală. Tipăreşte aici la Râmnicu Vâlcea:

-Principii elementari ai muzicii bisericeşti şi prescurtare din Octoihul duminical (probabil 1873; în 1881 era la a treia ediţie);

-Antologia musico–eclesiastică din care a predat până în 1887 (Râmnicu Vâlcea, 1873)¹⁶⁴.

În „prefacia” Antologiei, Oprea Dumitrescu mărturiseşte că „în aranjamentul cântărilor, ce zisa carte conţine, nu m am condus de alt scop şi n am crezut a face mai bine decât a conserva stilul cel mai simplu; preferând, prin acest chip, ca în loc să fiu criticat că am aranjat cântările într un mod complicat şi nefacil pentru toate talentele, mai bine să mi se atribuie că am fost sever în conservarea stilului simplu. Cântările întinse însă mai mult le-am lăsat în starea lor primitivă, afară de câteva excepţiuni, unde am cunoscut necesitatea de modificaţii şi prescurtări”. În general, ca toţi cei din generaţia lui şi de după el,. Oprea Dumitrescu urmează linia lui Macarie şi Anton Pann, dar selectează cântările mai simple, adică mai uşor de executat, iar la cele întinse intervine, de la caz la caz, şi mai modifică, prescurtează, aranjează etc. Acesta va fi tendinţa generală.

Între 1871-1873 Oprea Demetrescu a predat muzica vocală, dar acum în 1873 unificându-se, predă toată muzica bisericească, ajutat de pedagogul şef, dar, de cele mai multe ori, făcea orele singur, fără ajutor.

În luna septembrie 1873, din ordinul Episcopiei, nr. 937/0873, Oprea Demetrescu alcătuieşte o programă analitică pentru catedra de muzică bisericească (allu cântăriloru bisericeşti) pentru cele patru clase.

Clasa I-a: începutul gramaticii muzicii bisericeşti până la dogmatica glasurilor 1-4 şi 5 până la dogmatică;

Clasa a II-a: glasurile 5-8 până la dogmatică;

Clasa a III-a: de la dogmatica glasului 8 şi cântările Sfintei Liturghii până la axioanele praznicale;

Clasa a IV-a: axioanele praznicelor şi Liturghia Sf. Vasile.

Programa aceasta se întindea pe toată săptămâna la toate clasele.

Aşadar, la clasa I se predau 7 ore, la clasa a II-a – 7 ore, la clasa a II-a - 6 ore şi la clasa a IV-a – 4 ore.

În afară de orele acestea de curs profesorul de muzică era obligat, prin articolul 22, litera b din Regulamentul Seminarelor din 1867, să efectueze încă 22 de ore de muzică suplimentar, sub formă de meditaţii, cu toţi elevii fiecărei clase. Practic, acestea erau făcute sau supravegheate de pedagogul şef (în 1883-1886 le-a făcut şi pe acestea integral).

Documentele spun că Oprea Demetrescu era un profesor foarte exigent, din care cauză intră în conflict cu unele autorităţi şi în special cu directorul de atunci, Gherasim Saffirin, care îl acuza (de fapt cauzele erau altele) că predă muzica bisericească pentru care nu era autorizat.

Oprea Demetrescu a fost transferat la Seminarul din Curtea de Argeş pentru anul 1881-1882, în locul lui Gh. Claru, care venise în locul său la Râmnicu Vâlcea.

Gh. Claru pleacă însă la altă şcoală apoi revine la Curtea de Argeş, dar Episcopia îl preferă acum la Argeş pe Ioan Zmeu.

La 1 martie 1882 revine Oprea Demetrescu la Vâlcea şi rămâne încă 10 ani în funcţie.

În 1887, prin ordinul 1637/11 februarie 1887, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice prevede că profesorul de muzică vocală să organizeze un ansamblu coral care să se adune o dată pe săptămână pentru studiu şi cor. Dar după ce pune bazele corului de seminarişti, Oprea Demetrescu este transferat în1887 la Gimnaziul din Călăraşi. Din 1889 îl găsim la Gimnaziul din Slatina. În 1992 se pensionează şi îşi continuă munca de tipograf la Vâlcea.

Oprea Demetrescu era un om dârz, viguros, sănătos la trup şi suflet, foarte calculat şi foarte drept. Nu şi-a cerut niciodată concediu de sănătate, decât o singură dată a cerut 7 zile, în decembrie 1872 pentru a se deplasa la Bucureşti. Avem cererea în manuscris, cu iscălitura lui Oprea Demetrescu, în care scrie: „Domnule Directore, afaceri inevitabile de familie mă cheamă urgentu la Bucuresci, Vă rogu a mijloci pe lângă Onor. Ministeriu de a-mi acorda un concediu de şapte dile în care timpu voi fi suplinit de colegulu meu D. M. Marinescu, după înţelegerea ce am luat cu Domnia – sa. Primiţi, Vă rog, Domnule Director, încredinţarea deosebitei mele consideraţiuni” 17 decembrie 1872. Oprea Demetrescu¹⁶⁵.
GHELASIE ARHIMANDRITUL (BASARABEANUL)

Ceea ce se ştia până acum câţiva ani despre acesta era că „pe la 1845 a venit la Argeş protosinghelul cântăreţ Ghelasie Basarabeanul împreună cu pitarul Dimitrie, elevi ai lui Macarie, care pe lângă seminar, înfiinţează şi o şcoală de psaltichie”¹⁶⁶.

În 1972, prin osteneala Episcopului-vicar al Mitropoliei Olteniei, apoi Mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, suntem în posesia unor date, adunate cu migală şi răbdare din diverse documente şi publicate în studiul „Trei manuscrise psaltice vechi”¹⁶⁷ din care p. 962—965 sunt rezervate acestui mare protopsalt român, profesor şi creator de cântări bisericeşti. Cea mai veche menţiune cu privire la Ghelasie a găsit-o Arhiereul Nestor în ms. rom. 1187, f. 14 ν din B.A.R. (Aritmetică sau ştiinţa socotelii, Practică monahală, Fragment liturgic), manuscris miscelaneu rămas de la Ghelasie probabil de pe vremea când învăţa la gimnaziul „Sf. Sava” din Bucureşti.

Iată însemnarea cu pricina: „Sfârşitul aritmeticii, 1823, aprilie 29. În sfânta mân. Mărgineni am venit la martie 27 şi am scris, ca să să ştie, Ghelasie ierod(iacon) Basarab. Când am mers cu aşezarea în Argeş, am fost leatul 1817 oct. 7”.

Deci iată că nu-i vorba de jumătatea secolului al ΧΙΧ-lea când îl întâlnim la Argeş, că legătura lui Ghelasie cu Argeşul apare clar chiar de la începutul seco­lului (1817). Apoi compune sau traduce cântări pentru Seminarul de la Argeş, care, după cum se ştie, funcţiona din 1836¹⁶⁸ şi unde va fi profesor şi director.

Numirea oficială ca profesor de psaltichie la Seminarul din Argeş a lui Ghe­lasie a fost făcută de Episcopul locotenent de Argeş, Samuil Tărtăşescu Sinadon (1845—1849)¹⁶⁹.

Îl găsim apoi director la acest Seminar, din 1848 până în 1851 sau, după ultimele cercetări, până în 1855, când moare, iar în locul, lui va fi numit profesor un ucenic al lui Anton Pann, Dimitrie Protopopescu¹⁷⁰.

Dintre compoziţiile sale datate menţionăm:

Podobiile din ms. rom. 1280, f. 12 (B.A.R.), ms. 5916 de la Schitul Strihareţ, jud. Olt; Catavasiile grabnice, „cum s-au obişnuit aici în Ţara Românească”, compuse tot pentru elevii de la Argeş, chinonicele duminicale traduse în 1841, axioane, heruvice etc. răspândite în diferite manuscrise, cum ar fi ms. 513, 1191 (B.A.R.), ms. gr. 219, copiat în 1822 (Biblioteca Palatului patriarhal), Binecuvântările Învierii pe glas 3, mai puţin cântate, sunt tipărite de A. V. Uncu în Antologhion, Bucureşti, 1947, p. 52 55, cu menţiunea: „dintr un manuscris vechi, scris în anul 1857, care nu are autor, însă după părerea mea, aceste binecuvântări sunt întocmite de Ieromonahul Ghelasie Basarabeanul. Neavând trecute timporalele, sunt aranjate după cum se văd de mine: arhidiacon Anton V. Uncu”.

Deşi opera lui Ghelasie nu putea fi la înălţimea celei a lui Macarie şi Anton Pann, de la el ni se păstrează totuşi cea mai frumoasă, cea mai uzuală şi mai populară Doxologie pe glasul 5¹⁷¹, pe care o cântă astăzi toţi credincioşii la sfârşitul utreniei, în duminici şi sărbători.

Tot Ghelasie a aşezat pe note, pentru uzul elevilor de la Argeş, Pripelile lui Filotei de la Cozia, cântări care indiscutabil circulau pe cale orală. Apoi au fost tipărite de Nectarie Tripoleos (Iaşi, 1846), Anton Pann (Bucureşti, 1848), Dimitrie Suceveanu (Neamţ, 1856 1857) şi de alţii¹⁷². Cele patru cinci Antologii (Anastasimatar, Stihirar, Liturghier, Podobier, Teoreticon) se păstrează în zeci de manuscrise, copiate, la început, de Ghelasie, apoi de elevii săi. Nu ştim de ce nu le a tipărit, că doar tipografii existau şi la Râmnic şi la Bucureşti şi în alte centre culturale ale ţării.
NICOLAE BRĂTESCU este cunoscut ca „psalt al Mitropoliei” din Bucureşti, între anii 1857 1861, când îşi alcătuieşte şi şi copiază cele şase manuscrise de muzică psaltică românească, ce se păstrează la Şcheii Braşovului, în care se cuprind şi compoziţii personale.

Aceste manuscrise au fost scoase din colbul uitării şi prezentate de preotul Mihai Manolache din Braşov, fost o vreme şi muzeograf la Şchei, într-un studiu¹⁷³ care ne-a folosit şi nouă ca bază.

În ce împrejurări au ajuns toate cele şase manuscrise ale psaltului Mitropoliei din Bucureşti la Şcheii Braşovului nu ştim. Se pare că ar fi originar din Bran şi anume din Moieciul de Jos, unde se găsesc multe nume de Brătescu, spune autorul studiului citat, şi că ar fi fost prieten cu protopopul Ioan Petric, născut în 1816, la Râşnov, în districtul Braşovului, de care aparţinea şi Branul, în posesia căruia s-au găsit aceste manuscrise.

Autorul articolului citat crede că protopopul Petric ar fi apelat la prietenul său N. Brătescu, psalt al Mitropoliei, să-1 ajute să întărească răspândirea muzicii psaltice în ţara Bârsei.

Ε drept că încercările de genul acesta n-au încetat nici o clipă, dacă ne gândim că de la Braşov veneau în Ţara Românească să înveţe psaltichia sau se duceau protopsalţi vestiţi de aici să cânte la biserica cea mare din Şcheii Braşovului.

Şi, în contextul acesta, să ne amintim doar de câteva nume de prestigiu: Anton Pann, Varlaam şi alţii au funcţionat la strana bisericii mari din Şchei, iar George Ucenescu vine de la Braşov să studieze la Bucureşti psaltichia cu Anton Pann.

Sau de ce n-am admite că şi Nicolae Brătescu va fi cântat şi el la biserica din Şchei, poate neoficial, sau poate la bătrâneţe se va fi retras în părţile Branului, locurile sale de naştere.

Dacă în 1857, când începe să traducă, să aranjeze, să compună cântări şi să îndeplinească şi funcţia de psalt (în strana stângă, căci în dreapta era protopsaltul), la Sfânta Mitropolie, admitem că avea în jur de 30 40 de ani, înseamnă că s-a născut în jurul anilor 1820—1830, cam în acelaşi timp cu prietenul său, protopopul din Bran, Ioan Petric (1816).

Unde a învăţat psaltichia Nicolae Brătescu? După mărturisirea lui, rămânând orfan de mic, a învăţat la Seminarul din Buzău şi apoi vine cântăreţ la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti.

Cu siguranţă că, venind în Bucureşti, l-a cunoscut pe Anton Pann, pe Ştefanache Popescu, pe Teodor Georgescu şi pe mulţi alţi psaltichişti de valoare.

Se pare că toate aceste manuscrise întocmite de Brătescu au şi văzut lumina tiparului, probabil aici la Bucureşti, dar nu s-au impus, n-au devenit cunoscute fiindcă, bănuim noi, tradiţia lui Macarie şi Anton Pann era vie şi cărţi tipărite se găseau poate din destul, dacă ne gândim că Anton Pann a tipărit până în anul morţii sale, 1854.

Şi totuşi, din prefeţele manuscriselor lui Brătescu deducem lipsa tipăriturilor muzicale şi credem că avea dreptate, căci tipografia lui Anton Pann rămâne în seama lui Oprea Dumitrescu, care tipăreşte doar o carte de teorie muzicală, la 1859, iar Antologia la Râmnicu-Vâlcea (1873), unde se stabilise din 1871.

„De aceea prea înalt iubitul meu părinte   zice Brătescu, adresându-se episcopului de Argeş   am dat la lumină această Antologie... şi aţi binevoit de în scurtă vreme s-au şi tipărit.

Antologhia ca să se predea dintr-însa lecţii în toate seminarele şi alte şcoli asemenea... Al Prea Sf. Voastre, prea plecată slugă, Nicolae Brătescu, psaltul Sf. Mitropolii” (Prefaţa ms. 52)¹⁷⁴.