Istoria Romei

Eugen Cizek

Palestina, în Egipt, unde creştinii erau numeroşi, în zona danubiană, în Pannonii şi Moesii, persecuţia a fost cumplită. Prelungită de Maximinus Daia, pe anumite zone, persecuţia a durat până în 312 d.C. Marea persecuţie a debutat prin patru edicte ale tetrarhilor. Primul edict, din 23 februarie 303, interzicea toate întrunirile creştine. Ordona distrugerea bisericilor, confiscarea scrierilor şi obiectelor sacre. Creştinii nu mai puteau depune mărturie în justiţie. Funcţionarii creştini îşi pierdeau posturile şi erau trataţi ca humiliores. Toţi palatinii au trebuit să sacrifice zeilor. Trei şambelani, care au refuzat, au fost executaţi. Un om care a smuls afişul unde era consemnat edictul a fost ucis pe loc, dat fiind că săvârşise un gest de sacrilegiu, atacând numele împăratului, care figura în text. Biserica din Nicomedia a fost demolată până la temelii. Al doilea edict, promulgat la începutul verii anului 303, prevedea arestarea căpeteniilor bisericilor, încât temniţele s-au umplut de clerici. Un al treilea edict, de la sfârşitul anului 303, obliga pe toţi întemniţaţii să sacritstrSzeilor. Cei ce se supuneau, erau imediat eliberaţi, iar cei ce refuzau erau executaţi. Un al patrulea edict, din ianuarie sau februarie 304, constrângea toţi locuitorii Imperiului să jertfească zeilor recunoscuţi de stat. Refuzul era penalizat cu un proces, încheiat prin condamnarea la pedeapsa capitală ori la deportarea în minele imperiale.

Consecinţele imediate au fost teribile. Represaliile au fost crunte acolo unde creştinii erau numeroşi. încă după primul edict au dispărut biblioteca, arhivele, scrierile sfinte de la Roma şi din alte oraşe ale Imperiului. Anumiţi clerici, precum cei din Africa, au abandonat voluntar autorităţilor scrierile sacre, care au fost îndeobşte distruse. Alţii au remis funcţionarilor texte eretice ori fără legătură cu învăţătura creştină. Cei ce au refuzat să predea scrieri sacre au fost condamnaţi la pedeapsa capitală pentru rezistenţă faţă de autorităţile publice, şi nu din pricina creştinismului, ca Felix din Thibica, în Africa. Martirii au fost foarte numeroşi, ca Sfântul Sebastian şi Sfânta Agnes la Roma, ca alţii din Africa proconsulară şi din Numidia ori din Hispanii. în Egipt, mulţi creştini s-au refugiat în sate sau în deşert. în Gallii persecutorii s-au limitat la distrugerea de biserici. Procopius şi alţi opt creştini au fost martirizaţi la Cesareea. în Phrygia, un sat ai cărui locuitori erau cu toţii creştini a fost asaltat de armată; sătenii au ars de vii. Dar, în ansamblul său, creştinismul era prea puternic ca să fie extirpat sau substanţial diminuat. „Soluţia finală" a eşuat lamentabil. Dimpotrivă, anumiţi intelectuali, anterior păgâni sau ezitanţi, indignaţi de semnele represiunii, s-au creştinat. încât Dreapta Credinţă a ieşit întărită din această „mare persecuţie". La Roma, scaunul episcopal a rămas neocupat numai până în 308, când a revenit, prin alegeri, lui Marcellus. Dar aici - şi pretutindeni în Imperiu - comunităţile creştine au fost divizare, până la acte de violenţă, de problema celor ce abjuraseră Dreapta Credinţă, în timpul represiunilor. Adică aceia care „alunecaseră"', lapsi. Din pricina dezordinilor din Roma, Maxenţiu l-a exilat pe Marcellus. Abia în 311 d.C, în Roma, dezordinile din interiorul colectivităţilor creştine s-au calmat şi a fost ales ca episcop Miltiades. Cum vom vedea, problema acestor lapsi nu era rezolvată. Dar ea a contribuit de asemenea la consolidarea pe termen lung a creştinismului. încât Galerius, atins de o gangrena generalizată, care îl va ucide la 5 mai, a fost constrâns, în 30 aprilie 311, să emită un edict, mai sus consemnat. Care edict asigura nu numai tolerarea creştinismului, ci şi recunoaşterea lui ca religie licită. Maximinus Daia, Constantin şi Licinius erau asociaţi acestui act, cunoscut de noi datorită lui Lactanţiu (Ps. Lact., 30) şi lui Eusebios din Cesareea (8, 17, 3-l0).

Galerius începea prin a proclama „nebunia" sau „prostia", stultitiar creştinilor, care nu voiau să respecte religiile şi cutumele tradiţionale. Totuşi el mărturisea eşecul persecuţiei. Din pricina acesteia, creştinii nu venerau nici zeii tradiţionali şi nici divinitatea lor, întrucât erau împiedicaţi s-o cinstească. De aceea Galerius acorda creştinilor dreptul să-şi reconstruiască locaşurile de cult, în condiţiile în care nu ar perturba ordinea publică. Le cerea de asemenea să roage zeul lor pentru împărat şi stat. Astfel va fi restabilită integritatea Imperiului şi creştinii vor putea trăi liniştiţi. Altfel spus, dens creştin este recunoscut ca divinitate care asigură apărarea şi salvgardarea ordinii romane, alături de alţi zei. Creştinismul este oficial recunoscut şi integrat Imperiului. Acest edict pregăteşte limpede măsurile religioase adoptate curând de Constantin cel Mare. în orice caz edictul lui Galerius constituia un important pas înainte faţă de măsurile cândva promovate de către Gallienus. Constantin instituie deplina libertate de conştiinţă, toleranţa absolută de care nu profită doar creştinii. Păgânismul ntfa fost sistematic persecutat, însă a fost separat de stat. Păgânii se puteau autocalifica drept eleni, căci nu mai erau consideraţi „romani'", moştenitori legitimi ai Imperiului.

Dar cultul imperial se menţine mult timp. Numai Graţian - şi în 379 d.C. -renunţă la pontificatul maxim. Dar ce înseamnă după 313 un păgân? Trebuie precizat că niciodată adepţii religiilor necreştine nu s-au autodefinit ca „păgâfti", p.agani. De fapt, iniţial un paganus era locuitorul unui „sat", pagus, prin urmare un „ţăran". Adesea se consideră că satele s-au creştinat mai greu decât oraşele, în timp ce mulţi intelectuali ai Imperiului vor refuza frecvent creştinismul. în 1899, Th. Zahn a propus să se ia în considerare un alt sens al termenului de paganus, cel de „civil", opus „militarului", întrucât creştinii se consideraseră „soldaţi ai lui Cristos'". Această explicaţie a fost cu sagacitate combătută de Th. Zeiller, Deoarece metafora respectivă nu se uzita decât în limba literară şi căzuse în desuetudine înainte ca paganus, să indice, în texte de lege, necreşinul, adeptul cultelor tradiţionale ori greco-orientale, diferite de învăţătura Mântuitorului. De altfel, am remarcat că armata s-a creştinat mai lent ca restul populaţiei romane. Poate că efectiv paganus, evoluat spre „păgân" („pagano" în italiană, „paien" în franceză), desemna mai cu seamă „omul locului", insul ataşat unor vechi idei şi cutume, apreciate drept caduce. El este contrapus „omului din altă parte", alienus, aşadar inovatorul, modernul, nu străinul, ci acela care este mobil, dinamic, ca exponent autentic al unui Imperiu în mişcare. Creştinii vor denumi ulterior necreştinii şi ca „gentilii". Pentru creştini, în orice caz paganus dobândea o semnificaţie depreciativă, căpăta o conotaţie peiorativă. Abia după reprimarea oficială a păgânismului, inaugurată de Theodosius I, şi prăbuşirea Imperiului roman occidental, paganus pare să se întoarcă la valorile semantice originare, să desemneze „ţăranul". în Galicia actuală, spre sfârşitul secolului al Vl-lea, episcopul Braccarei (azi Braga) evanghelizează ţărani suebi, încă păgâni (deşi regele lor era creştin). în aceeaşi vreme se depun eforturi menite creştinării unor ţărani din Sardinia, încă păgâni. în Sicilia şi chiar în Laţiu ţăranii continuau să adore idoli ori arbori. încă spre sfârşitul secolului al IV-lea şi în veacul subsecvent lumea rustică era pretutindeni relativ rezistentă la creştinare. Pe de altă parte, sub impactul a diverşi factori, păgânismul este supus remodelârii, după 313 d.C. El se restructurează sub egida cultelor solare, prin excelenţă a mithraismului şi isianismului, în strânsă alianţă cu neoplatonismul. Separat de stat, păgânismul se comportă ca o forţă normală de opoziţie.

610