Istoria Romei

Eugen Cizek

'■■■

speciale. Le sunt rezervate locuri de onoare, când asistă la spectacole. Teoretic, nobiles continuă să facă parte din centuriile de cavaleri; în realitate ei tind să se diferenţieze de ceea ce tot mai mult constituie ordinul ecvestru. Naşterea formează, în ultimă instanţă, un avantaj esenţial în realizarea unei notabile cariere politico-militare. Patricienilor nu li se mai rezervă decât puţine privilegii, cum ar fi flaminatul lui Iupiter. în contrapartidă, nu pot exercita tribunalul plebei şi nici o parte dintre edilităţi. Desigur, nu pot vota în cadrul conciliilor plebei. Marile familii nobile, atât de patricieni cât şi de plebei, împart, pe picior de egalitate, drepturi şi îndatoriri relevante. Astfel au dreptul de a-şi păstra în locuinţe imaginile strămoşilor, scoase de acolo numai cu prilejul unor înmormântări, ca şi la elogii gravate şi la funeralii publice. S-a remarcat că memoria colectivă a Romei este în primul rând cea a marilor familii nobile. Lealitatea faţă de mos maiorum, cono-taţiile valorilor cheie, precum fides şi pietas, convertesc aceste familii în posesoare ale unui fel de jurisprudenţe în raport cu iniţiativele instituţionale, în deţinătoare ale unei pregnante autorităţi morale, exprimate în For şi în senat. De altfel, ele se amestecă între ele, îşi căsătoresc moştenitorii în mediul lor, practic închis. Acest fenomen va conduce la căsătorii consanguine. Se recurge şi la adopţiuni. Scipio Aemilianus nu era Scipio decât prin adopţie. Apar şi unele divorţuri. Averea este tot atât de importantă ca şi naşterea. Suntem departe de proverbiala sărăcie a lui Cincinnatus. Nu trebuie uitat că exercitarea magistraturilor nu este retribuită, că orice campanie electorală este costisitoare, că patronii trebuie să fie generoşi cu aceia care le sunt clienţi, că se impune un „standing" de prestigiu, că marile familii au nevoie de un numeros personal, format din scribi, arhivişti, casieri etc. Amintim că un plebiscit din 218 î.C. interzice senatorilor averea de natură comercială sau industrială, operaţiile financiare. Senatorii au numai dreptul să înfiinţeze cărămidarii pe domeniile lor. Dat fiind că materialul fabricat de ele, cărămizile, sunt confecţionate din argilă; averea lor era legată de pământ. Guvernarea provinciilor devine o sursă fundamentală de îmbogăţire, datorită prăzilor de război acumulate, diverselor forme de venalitate. Fără îndoială, marea proprietate funciară este indispensabilă înscrierii în centuriile de cavaleri şi în prima clasă censitară.

Legăturile clientelare constituie una dintre temeliile puterii deţinute de nobiles. Expansiunea în Italia şi ulterior în exteriorul acesteia a sporit însemnătatea sistemului clientelelor. Generalii romani puteau să acorde avantaje anumitor localnici, astfel transformaţi în clienţi, în fiinţe dependente de ei. Raporturile clientelare implică asistenţă în justiţie, la procese, de fapt în ambele sensuri: clienţii îl ajută pe patron la nevoie şi acesta procedează identic când ei se află în cauză. Patronul acordă clientului bani şi hrană. Sprijinul patronului apără pe client împotriva unor abuzuri la care ar fi putut să fie supus. La rândul lor, clienţii îl susţin în campaniile electorale şi îi asigură un stat major competent de „prieteni", amici, în timpul exercitării mandatului de magistrat ori de pro-magistrat. Multiplicarea războaielor a putut impune prelungirea unor mandate de consuli şi de pretori, dar prorogarea nu poate depăşi trei ani. Promagistraţii sunt asistaţi de locţiitori, de „delegaţi" ai statului, legaţi, care pot comanda legiuni. Pentru că mandatele demnitarilor sunt limitate în timp, se favorizează o categorie de funcţionari de carieră, angajaţi pentru intervale de timp mult mai mari.

Republica Romană: Viaţa Internă

87
îndatoririle nobililor

Privilegiile au fost multă vreme compensate de îndatoriri numeroase. Nobilii plătesc impozite mari, sunt supuşi unui serviciu militar împovărător. Ei se află în slujba statului. Senatul îi controlează cu stricteţe. Sunt create jurii alcătuite din senatori; ele se pronunţă în diverse litigii publice şi private. Spre mijlocul secolului al II-lea î.C, o lese Calpurnia statuează un juriu permanent, sortit să judece şi să pedepsească extorcările de fonduri băneşti şi jefuirea provinciilor. Ne referim la aşa-numita quaestw de repetundis. Nobilul roman este ţinut să dovedească romanilor din vremea sa şi posterităţii o „virtute", uirtus, pusă permanent în serviciul comunităţii cetăţeneşti. Primeşte uneori un supranume, un cognomen, care aminteşte de victoriile repurtate asupra africanilor, asiaticilor, hispanilor sau allobrogilor: Africanus, Asiaticus, Hispanus, Allobrogicus. Dă nume unor şosele (Appia, Aurelia, Aemilia, Flaminia etc.) sau oraşelor întemeiate de el. Construieşte temple, basilici, opere de artă plasate în pieţe. Luptă din greu pentru asigurarea concordiei între cetăţeni. De aceea este îndeobşte obligat să-şi limiteze ambiţiile, să elimine dezechilibrele. Desigur, casta nobiliară atestă unele tare. Rivalităţile politice pot genera conflicte, chiar sângeroase, în sânul aceleiaşi familii. Mai târziu, Tiberius Gracchus va trebui să se confrunte violent cu verii săi Cornelii. Unii magistraţi nu ezită să ignore legile, să se aşeze deasupra lor, în special când se află departe de Roma. în 189 î.C, Manlius Vulso a atacat fără rost pe galaţi şi a obţinut triumful. Se înmulţesc ceremoniile, precum „triumful", triumphus, la origine tnumpus, care dădea dreptul generalului învingător să străbată uia sacra, pe un car pătrat, însoţit de soldaţii şi de prizonierii lui. Ceremonia triumfului fusese importată din Etruria. De altminteri, obârşia etruscă lăsase urme. Practic triumfătorul, care urca spre Capitoliu, urmat de trupele sale, era divinizat. El avea chipul badijonat cu miniu, ca şi statuia zeului (Iupiter), pe care se pregătea să-l onoreze. Deriziunea învingătorului, utilizată de oştenii lui, constituia de asemenea o practică neromană, care iniţial urmărise să-l protejeze, din punct de vedere magic, împotriva riscurilor inerente unei asemenea forme de apoteoză. Exista şi ovaţia, ouatio, în cadrul căreia un biruitor străbătea pe jos aceeaşi cale sacră, sub aclamaţiile mulţimii. Senatul are în general tendinţa să modereze politica externă expansionistă. Totuşi generalii, împinşi de nevoia de a-şi spori bogăţiile şi de legăturile clientelare din afara Italiei, provoacă intervenţii militare pe scară largă.

Cu toate acestea, între 286 şi 133 î.C. nu mai survine nici un contencios major în interiorul Cetăţii. Este epoca de aur a acesteia, epocă impregnată de concordia, de neutralizarea reciprocă a facţiunilor politice, de echilibru între drepturi şi îndatoriri. Pe deasupra, nu numai nobiles profită de înavuţirile făurite de expansiunea externă. Cel puţin pentru o vreme, mulţi cetăţeni romani şi-au văzut ameliorată condiţia materială. In plus, până la cucerirea Cartaginei, teama de duşman îndemna la o solidarizare a corpului cetăţenesc. Totuşi, începând din 167 î.C, acest echilibru a fost fragilizat şi menit destrămării, producerii de convulsii socio-politice grave.