Istoria Romei

Succesiunea lui August

Unul dintre cele mai derutante aspecte ale Principatului lui August a fost tocmai problema succesiunii împăratului. Am constatat că, din punct de vedere strict juridic, statul roman continua să funcţioneze ca republică şi că regimul politic, instaurat de Octavian-Augiist, constituia o alcătuire politică fără nume precis. Sau, altfel formulat, August era un om providenţial căruia poporul şi senatul Romei îi transferaseră foarte numeroase competenţe şi o auctoritas superioară oricărui alt organ de guvernământ. Atunci cum se putea pune problema succesiunii? Ereditatea puterii imperiale nu avea temelie juridică şi, în definitiv, nu a dobândit-o niciodată, până la sfârşitul antichităţii. Totuşi, preţ de aproape patruzeci de ani, s-a ridicat frecvent problema transmiterii puterii principelui în aceeaşi familie, adică în familia lui August. Dat fiind sănătatea foarte şubredă a unui om veşnic bolnav, care a trăit totuşi mai mult de şaptezeci şi cinci de ani. O luptă surdă, însă crâncenă, desfăşurată în culisele puterii şi curţii imperiale, în curs de formare, a avut ca ţel tocmai transmiterea atribuţiilor şi statutului principelui uneia dintre rudele lui. Datorită faptului că August nu a avut nici un fiu. Nu putea exista o ereditate de drept, dar exista o ereditate de fapt. De aceea, cu sagacitate, Jean-Marie Engel considera cândva că Principatul autoritar conţinea in nuce Dominatul, monarhia teocratică şi totalitară de la sfârşitul antichităţii. Poate că ambiguitatea cea mai izbitoare, cea mai bogată în consecinţe politice, a fost tocmai cea pendinte de succesiunea lui August.

Conflictul pentru preluarea competenţelor şi poziţiei lui August a avut loc mai ales între clanul Iuliilor, fie ei deveniţi astfel prin adopţiune, şi cel al Claudiilor, în fruntea căruia se afla ambiţioasa Livia, soţia lui August. Principele însuşi a ezitat. A pendulat,

290

Eugen Cizek

a schimbat între ele soluţiile operaţionale, constrâns în fond şi de decesele celor desemnaţi de el însuşi ca urmaşi ai săi. De altfel, el a unit prin legături conjugate cele două clanuri rivale. A recurs la adopţie, la un fel de coregenţă, la încredinţarea parţială a competenţelor sale uneia sau alteia dintre rudele sale ori ale soţiei sale.

In parte, am consemnat mai sus cum s-a desfăşurat confuzia, adică acest „imbroglio"privitor la succesiunea lui August. în 26 î.C., Augiist a luat cu el în Hispania, ca aghiotanţi ai săi, pe nepotul sau, Marcus Claudius Marcellus, fiul Octaviei, sora principelui, ca şi pe Tiberius Claudius Nero, viitorul Tiberiu, fiul Liviei. Ambii aveau şaisprezece ani şi îmbrăcaseră toga virilă, cea a bărbaţilor. Fiecare era susţinut de mama sa. August părea să încline spre Marcellus, căsătorit, în 25 ori în 24 î.C, cu vara sa primară, Iulia I, fiica principelui. Dar, la sfârşitul verii sau la începutul toamnei anului 23 î.C, Marcellus moare brusc. August depăşeşte efemera tensiune, ivită între el şi Agrippa, şi, cum am mai relevat, o căsătoreşte pe văduva Iulia I cu secondatul său. Moartea lui Agrippa, în martie 12 î.C, complică din nou situaţia, puţin înainte de naşterea ultimului fiu al succesorului desemnat. Agrippa Postumus. Principele se gândeşte, ca urmaşi, la primii fii ai lui Agrippa şi ai Iuliei I, Gaius şi Iulius Caesar, adoptaţi de el în 17 î.C. însă, în 11 î.C, moare şi Octavia, pe când Tiberiu, succesorul de rezervă, este obligat să se însoare cu Iulia I, din nou văduvă. Tiberiu primeşte un imperium proconsular. Neînţelegerile se ţin lanţ în familia imperială, în 6 î.C, Tiberiu se retrage, într-un fel de exil, la Rhodos, după ce, în anul precedent, fusese consul. Tiberiu însuşi îl forţează pe August să accepte o pauză în existenţa sa. Fiul Liviei era contrariat când îl vedea pe principe acordând preferinţă lui Gaius şi lui Lucius Caesar. Pe de altă parte, după moartea pruncului comun al lui Tiberiu şi al Iuliei I, relaţiile dintre cei doi soţi se deteriorează grav. Iulia îşi reluase modul său de viaţă „modem", chiar frivol. în salonul său, Iulia accepta nostalgici ai republicii, ca Sempronius Gracchus şi alţii. Mânios, în 2 î.C, August o exilează în insula Pandataria, de pe coasta Campaniei, unde o însoţeşte mama ei, Scribonia. Dar intervine o nouă lovitură de teatru. La 20 august 2 d.C, Lucius Caesar, care avea numai douăzeci de ani, plecat într-un turneu de inspecţie în Hispania, dar îmbolnăvit pe neaşteptate şi oprit la Massilia (azi Marseille), moare, în condiţii aproape inexplicabile. S-a bănuit că Livia nu era străină de producerea acestei nenorociri (DC, 55, 11, 1). Probabil că fusese răpus de vreo afecţiune gastrointestinală (apendicită acută?) sau de un virus oarecare. Privilegiat de August era însă Gaius Caesar. Trimis de August în Orient, ca să intimideze pe părţi, implicaţi în tulburările din Armenia, Gaius întâlneşte efectiv pe Marele Rege, dar unii armeni nu acceptă regele impus de romani. I se întinde o ambuscadă, în care este grav rănit la 9 septembrie 3 d.C. Rechemat în Italia, Gaius moare la 21 februarie 4 d.C. August suportă greu această pierdere şi, înduioşat, relaxează surghiunul Iuliei I, instalată pe viitor în Calabria actuală. Dar în 7 d.C, Agrippa Postumus, adoptat de August cu doi ani în urmă, un coleric, o fire violentă, brutală, intră în conflict cu Livia şi chiar cu principele, care îl îndepărtează de la Roma (Suet., Aug., 65, 3). în cele din urmă, August ordonă transferarea acestui nepot pe o insulă, sub pază militară, şi obţine un senatusconsult care prevedea detenţia pe viaţă a lui Agrippa Postumus (Suet., Aug., 65, 9). Iar, în anul următor, 8 d.C, este exilată şi Iulia II, sora lui Agrippa Posrumus, acuzată de adulter şi de un mod de viaţă reprobabil. Coincidenţa între momentul surghiunirii Iuliei II şi relegarea lui Ovidiu este tulburătoare. Practic, Tiberiu, întors la Roma, în anul 2 d.C, adică tocmai în vremea morţii lui Lucius Caesar (era oare o altă coincidenţă?), rămâne unic moştenitor desemnat. în anul 3 d.C. i se prelungise, pentru încă zece ani, imperium-ul, iar în 13 d.C. a devenit „coregent" al Principatului.
■';"

S ecolul lui August: Instaurarea Principatului

291

Toate aceste intrigi obscure, sordide, de palat dezvăluie caracterul de monarhie autoritară al Principatului. Faptul că, spre a menaja susceptibilităţile romanilor, August nu purta diadema regală, nu oculta substanţa reală a regimului. Nu au purtat această diademă nici dictatorii comunişti ai secolului XX, care au încercat (şi în cazul Coreei chiar au reuşit) să-şi lase puterea moştenire fiilor lor. Pe de altă parte evoluţia manevrelor de culise ilustrează influenţa crescândă şi malefică a Liviei, duşmana înverşunată a Miilor. Livia ducea o „trenă" de viaţă modestă, însă era avidă de putere, ca o adevărată „femeie castratoare". Primea în secret senatori, îşi manipula soţul, totuşi atât de precaut, şi îşi gestiona singură imensele averi personale. Nu a fost străină de exilările Miilor şi nici de cea a lui Agrippa Postumus. La 19 august 14 d.C, a murit însuşi August, în sudul Italiei, la Nola, doborât de tulburări gastrointestinale. Ficatul? Vezica biliară? O scleroză generalizată? Se pare că, în primăvara anului 14 d.C, August şi-ar fi vizitat în secret nepoM, pe Agrippa Postumus, în insula Planasia, unde acesta era exilat: s-ar fi vărsat atunci multe lacrimi de o parte şi de alta (Tac, An., 1, 5, 1). Dar Livia a manevrat ca succesiunea să-i revină fiului său. De altfel, Agrippa Postumus a fost ucis, în exil, de un centurion. Tiberiu a pretextat că ordinul de lichidare fusese dat de însuşi August (Tac, An., 1, 6,1; Suet, Tib., 22; DC, 57, 3). Ceea ce era absurd: crima a fost opera Liviei şi, probabil, a lui Tiberiu.

August instalase un nou „regim", status, al gestionării Imperiului. Desigur, eşuase pe planul restaurării moravurilor şi valorilor tradiţionale, fie ele şi confiscate în favoarea sa. Ca să cruţe tabuuri republicane, susceptibilităţi înveterate, şi poate în virtutea psihologiei sale contorsionate, enigmatice, lăsase în urmă numeroase ambiguităţi, pe care niciodată aşa-zisul Imperiu nu va putea să le elimine. în ansamblul său, Principatul era ambiguu şi generator de complicate perturbări, de frământări interioare majore. Cum opinează Yves Roman, nimic nu era reglementat clar la moartea lui August .

Note

¹ Pentru accepţiile termenului de saeculum, vezi Robert Etienne, Le siecle d' Auguste, ed. a 2-a, Paris, 1989, pp. 9-l2; Eugen Cizek, Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, pp. 15-l9; id., „Le saeculum Traiani, apogee de la culture et de la civilisation romaines", Acta Musei Napocensis, 26-30, 1, 1, 1989-l993, pp. 67-76, în speţă p. 67 = „II saeculum Traiani, apogeo della cultura e della civilitâ romana", Epigrafia e teritorio. Politica e societă. Temi di antichită romane, 3, 1994, pp. 30l-321, în speţă, pp. 30l-302.

² Cu privire la regimul fără nume, la crearea Principatului, la termenul de princeps, vezi J. Le Gall-M. Le Glay, op. cit., p. 43 etc; Yves Roman, Le Haut-Empire romain. 27 av. J.-C.-235 ap. J.-C, Paris, 1998, pp. 7-l5; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 219-224; id., „La formation du Principat d' Auguste", Latomus, 57, 1998, pp. 72-95, îndeosebi p. 88; id., Claudiu, Bucureşti, 2000, pp. 63-64. în ce priveşte căderea republicii, a se vedea, pe lângă lucrări citate în alte capitole, F. De Martino, op. cit., III, pp. 54-l02; CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 127-518; id., Les structures, pp. 415-447; id., Rendre â Cesar, pp. 275-278.

³ Punctul de vedere al restaurării efective a republicii îl identificăm la G. Ferrero, Grandeur et decadence de Rome, 6 voi., Paris, 1904-l908, passim; id., Nouvelle histoire de Rome, Paris,

292