Istoria Romei

Eugen Cizek

Secolul lui August: Instaurarea Principatului

289

"opinat că arta „secolului" augusteic se transfigurează într-o măiestrie autonomă, difuzată pe o amplă suprafaţă socială, ca o importantă parte a vieţii citadine, pe care o activează, o stimulează şi o modelează. Sculptura „secolului" revelează tendinţe similare, cu toate că factura clasicizantă, austeră, riguros raţionalizată, se manifestă chiar mai ostentativ decât în arhitectură. Pictura cunoaşte de asemenea o expansiune notabilă. Se constată proliferarea unor mozaicuri, relativ somptuoase, rafinate. La Roma se neglijase ceea ce noi denumim acum ca „pictură de şevalet"; compoziţia picturală limitată, de aşezat într-un dulap. Dar tocmai această pictură atât de modernă progresează substanţial în „secolul" lui August. Tabloul individualizat se delimitează categoric de pictura parietală. Paleta romană excela în roşu ocru sau strălucitor, galben, albastru şi negru (Vitr., 7, 7 şi urm.). Pictura murală deschide zidul jocurilor culorilor şi planurilor succes sive. Totuşi coloanele şi frontoanele tind să izoleze panourile pictate, unde fantasia transgresa clasicismul auster. Pictura peisagistă se înrudeşte cu poezia bucolică; pledează pentru exaltarea sentimentului naturii. Deşi recursul la mitologie este pregnant. O discretă conotaţie barocă are parcă tendinţa să seducă pictorii „secolului".

Deşi în poezia „secolului" augusteic se manifestă o fecundă afinitate cu poezia neotericilor, cu arta callimahismului roman, în ultimă instanţă literatura timpului este profund clasicizantă. Scriitorii epocii, indiferent de cercul cultural-politic căruia aparţineau - însă unii puteau frecventa diverşi circuli - ilustrează exprimarea devenită normativă a esteticii clasice. Clasicismul augusteic se întemeiază pe standardele aristotelismului şi traduce simetria, controlul riguros, chiar auster, al expresiei, gravitatea, când materia abordată o impunea, mai cu seamă convenienţa, conuenientia, acordul cu natura, însă şi între componentele intrinseci ale structurii literare practicate. Horaţiu întocmeşte, în „Arta poetică", Ars poetica, un cod, un autentic catehism al clasicismului. El zămisleşte poeziei pandantul, dar încă mai acuzat, mai constrângător, mai riguros, al esteticii clasicizante propuse de către Cicero pentru proză. Neîndoielnic, putem decela şi anumite reminiscenţe ale tradiţionalului expresionism roman. Pe lângă acestea, cum am semnalat imediat mai sus, se lasă detectate şi stileme, o sensibilitate lirică de sorginte alexandrină, callimahiană. Chiar în cercul lui Mecena, până la bătălia de la Actium, prevalează genul scurt, rafinamentul sofisticat, ca ulterior să se impună cu autoritate lirismul triumfal, intenţional, ostentativ, clasicizant. Pretutindeni clasicismul resoarbe alte opţiuni estetice. în timp ce Titus Livius preconizează un ciceronism adaptat „secolului" augusteic.

Pe de altă parte, scriitorii epocii se învederează exigenţi şi autoexigenţi, adepţii profesionalismului desăvârşit, ai calităţii superioare a operei de artă. Nu sunt absente confruntările între speciile literare estimate ca majore şi cele apreciate ca minore. îndeosebi scriitorii epocii năzuiesc să rivalizeze cu marile modele ale poeziei greceşti. Ţinta lor era să devină fiecare creatori de noi specii literare, „inventatori" de genuri şi tipare odinioară făurite numai de scriitorii greci. Vergiliu ambiţiona să fie concomitent un nou Teocrit, un nou Hesiod, un nou Homer, iar Horaţiu un nou Arhiloh, un Alceu şi un Pindar roman. Properţiu se va proclama el însuşi un Callimah roman. Idealul de „poet doct", poeta doctus, îşi amplifică semnificaţiile. Acest ideal ilustrează acum cunoscătorul arabescurilor subtile ale poeziei greceşti, imitatorul şi promotorul la Roma al operelor unui poet elen, al structurilor adaptate mentalului roman. Literatura „secolului" lui August se reliefează ca profund romanocentristă, afirmă cu tărie succesele Romei, este organic naţională, însă şi optimistă. Paseismul este recuzat de scriitorii epocii. Se crede în viitorul

alorios, întins spre eternitate, al Romei. Valoarea strălucită a operelor în versuri şi chiar în proză este incontestabilă. Literatura acestei vremi este clasică şi deoarece oferă modele strălucite, de studiat în clasele elevilor şi învăţăceilor. Vergiliu furnizează concomitent mici poeme fermecătoare, care poartă asupra Arcadiei romane, unde pătrunde totuşi problematica timpului, în Bucolice sau Egloge, elogiul trudei aducătoare de profit şi al Italiei, în Georgice, marea epopee naţională a Romei, în Eneida. El ia locul desuetului Ennius în peisajul poeziei latine, se manifestă ca un poet total. Horaţiu scrie poeme de o luciditate aproape exagerată, dar pline de savoare, ca şi creaţiile lirice ale lui Properţiu, Tibul, Ovidiu şi chiar ale Sulpiciei. Varius ilustrează tragedia clasicizantă pierdută şi deci ignorată de noi. Titus Livius, în proză, circumscrie o frescă uriaşă a istoriei romane, veritabil pandant al Eneidei. îl secondează prozatori ca Pompeius Trogus şi

Vitruviu.

Persistă şcolile filosofice consacrate; Noua Academie, propulsată de Cicero, epicureismul, încă activ, stoicismul. La frontierele stoicismului se dezvoltă secta dizidentă a Sextiilor, tatăl şi fiul. Sextienii preiau elemente pitagoreice şi elaborează o medicină suplă, adeptă a unui regim de viaţă şi de existenţă specific. Ei renunţă la activismul socio-politic consacrat al şcolii stoice, la angajarea în serviciul cetăţenilor, şi propovăduiesc existenţa contemplativă, privilegiată de toţi stoicii, în limba greacă, bios theoretikâs. Nu ştim dacă această dezangajare din viaţa publică implica, în mintea lor, o formă de opoziţie, de reticenţă, dar ea convenea perfect strategiei politice a regimului augusteic .