Istoria Romei

Eugen Cizek

Republica Romană: Viaţa Internă

65

de domeniile lor şi influenţând viaţa economică din spaţiul rural, producţia şi negoţul cu grâne. Ceea ce nu a împiedicat anumiţi senatori să ocolească prevederile legale şi, prin diverse mijloace, inclusiv graţie anumitor intermediari, să împrumute bani cu dobândă, să recurgă la camătă.

Termenii „senat" şi „senatori", senatus şi senatores, au apărut relativ recent, incontestabil în legătură cu „bătrân", senex ori senior. Am remarcat mai sus că, la origine, senatul a fost un consiliu regal compus din căpeteniile ginţilor. Puterea reală a acestui consiliu fusese limitată. Tarquiruus I trebuie să fi cooptat în consiliul regal îndeosebi şefii etrusci, trabanţii săi (Liv., 1, 35, 6). Brutus a completat de asemenea rândurile senatorilor, introducând anumiţi plebei. în orice caz, consiliul regal se transforma în senat. Interesant este să explicăm de ce, sub Republică şi Imperiu, senatorii erau numiţi „părinţi înscrişi", patres conscripti. Cu siguranţă, primul lexem desemna patricienii ginţilor tradiţionale, pe când cel de al doilea cuvânt îi indica pe plebeii inseraţi în senat de către Brutus (Liv., 2, 1, 11). De aceea.patres conscripti echivalează cu un cuplu realizat prin asindeton¹⁰. Sub Republică, îndeosebi după 367-366 Î.C., numeroşi plebei au pătruns în senat. Numai progresiv senatul a echivalat cu adunarea aproape ereditară a foştilor magistraţi sau promagistraţi.

în timpul Republicii, recrutarea senatorilor — sub rege, apanaj al lor -, incumbă consulilor şi, ulterior, censorilor. Reînnoirea senatului se desfăşura, în principiu, o dată la cinci ani. Censorii întocmeau lista, album, a senatorilor, adăugând noi nume sau eliminându-i pe cei consideraţi nedemni de calitatea de senator. De fapt, censorii au operat rar excluderea din senat. Misiunea censorului fusese fixată printr-o lege Ovinia care ar fi fost adoptată în secolul al IV-lea î.C. Teoretic, censorii erau ţinuţi să aleagă pentru senat pe cei mai buni cetăţeni. în realitate, censorii alegeau noii senatori dintre foştii edili curuli, pretori şi consuli. Probabil că recrutau în senat şi anumiţi sacerdoţi, cum ar fi flamenul lui Iupiter (Liv., 38, 8). Edilii plebei şi tribunii plebei au accedat la senat în cursul secolului al II-lea î.C, iar quaestorii abia la începutul secolului I î.C. Senatul s-a transformat aşadar într-un club închis al foştilor magistraţi. Posibilităţile de opţiune ale censorilor au fost practic anihilate. Numai în plin război punic, când 180 de senatori au fost ucişi în bătălia de la Cannae, a fost ales dintre foştii censori un dictator, Marcus Fabius Buteo, în scopul de a organiza o „alegere", lectio, a senatului, având ca ţintă introducerea în senat a foştilor magistraţi şi quaestorilor, ca şi a oamenilor de valoare din toate categoriile de cetăţeni (Liv., 23, 23, 4-6).

Senatul nu se reunea din proprie iniţiativă, ci era convocat de un consul, pretor, ulterior şi de un tribun al plebei, care stabilea data şi locul viitoarei reuniuni a senatului şi o prezida. Nu era obligatoriu ca senatul să se întrunească în localul Curiei din for. Se putea reuni şi într-un templu, de pildă al lui Iupiter, eventual chiar într-o zonă extrapomerială. Nu exista o ordine de zi clară şi se putea delibera liber înaintea votului. Orice senator putea lua cuvântul, avansa propuneri, prevedea un text şi reclama intervenţiile colegilor săi în problema dezbătută. Unele reuniuni erau rezervate audierii magistraţilor, a anumitor petiţionari sau a unor ambasadori străini sau a solilor trimişi de provincii.

d '

Senatorii îşi exprimau opiniile în ordinea statornicită de album, începând cu sena-, torul cel dintâi înscris pe listă,princeps senatus. Consultarea şi votul aveau loc pe categorii de senatori: foştii censori, censorii, şi foştii dictatori, foştii consuli, foştii pretori, praetorii, foştii edili, aedilicii, foştii tribuni ai plebei, tribunicii etc. Fiecare senator deţinea un loc anume, o poziţie specifică, un locus, în ordinea de apel şi în sala de

şedinţe. Senatorii romani votau „cu picioarele", căci se ridicau de la locul lor şi se aşezau în spatele celui care enunţase un punct de vedere pe care îl susţineau. Senatorii nu votau legi, precum comiţiile, ci păreri, senatus consulta, care au căpătat repede o valoare legislativă, mai constrângătoare, mai relevantă decât leges ori plebiscita. Ele purtau asupra tuturor problemelor publice, îndeosebi asupra activităţilor politice şi administrative, asupra bugetului, repartizării provinciilor spre gestionare, misiunilor magistraţilor şi promagistraţilor. Practic, legile şi, înainte de 287-286 î.C, plebiscitele trebuiau fie avizate în prealabil, fie ratificate de către senatori.

Am relevat mai sus că, de fapt, capacităţile reale ale senatului erau nelimitate. Ele ţinteau în special funcţii religioase, dat fiind că senatul este protectorul credinţei străbune, încât el se află în contact permanent cu sacerdoţii. Senatul hotărăşte acceptarea sau respingerea cultelor religioase. Dacă în 204 î.C. admite cultul Marii Mame frigiene sau Cybele, în 186 î.C. reacţionează printr-un senatus consultum împotriva bacchanalelor. Senatul consultă Cărţile Sibylline, când se produce o calamitate, decide datele unor sărbători şi consacră templele şi locaşurile sacre. îi revin de asemenea însemnate funcţii financiare, ca gestionar al banilor publici, „nervul lucrurilor", neruus rerum gerendarum. Gestionează trezoreria publică a Republicii, în vederea purtării campaniilor militare şi unor construcţii necesare Cetăţii. Magistraţii inferiori, aflaţi în fruntea visteriei publice, adică a lui Saturn, aerarium Saturni, depind integral de senat. Senatul fixează cota de impozit direct, tributum. Diverse senatus consulta orânduiesc exploatarea minelor şi a pădurilor. Senatul gestionează şi „pământul public", ager publicus, cel confiscat populaţiilor învinse de Roma. El îl distribuie anumitor persoane apreciate ca demne să-l administreze. Senatul decide în cazul contractelor publice şi al veniturilor realizate din perceperea unor impozite indirecte, acordată publicanilor. Senatul controlează riguros politica externă si campaniile militare. El reprezintă Roma în raporturile cu alte popoare cucerite sau aliate. Senatul nu declară război - misiune rezervată adunărilor populare - dar hotărăşte de fapt cum să se încheie un tratat de pace (Sall., ., 39, 3). Fixează generalilor teatrul lor de luptă, primeşte ambasadele străine ori ale supuşilor Romei, îndeobşte în luna februarie. Ratifică înţelegerile efectuate de promagistraţi cu alte popoare. Trimite de la Roma ambasade sau comisii menite reglementării situaţiilor generate de marile campanii militare (Pol., 18, 42; Liv., 33, 24; 45, 17 etc). Totodată, senatul controlează riguros recrutarea soldaţilor, dilectus, efectuată de către magistraţi. Senatul emite anual un senatus consultum referitor la armate. Senatul asumă şi funcţii judiciare. Senatorii sunt judecători în cele mai multe procese importante, fie publice, fie private. Se pronunţă în procesele criminale (conjuraţii, revolte locale etc.) şi statuează normele juridice şi administrative ale Italiei şi provinciilor.

La sfârşitul secolului al III-lea î.C, puterea legislativă a senatului se consolidează. El îşi asumă şi putere executivă, întrucât îi controlează în mod constant pe magistraţi, care sunt ţinuţi să i se adreseze şi să i se supună. „Majestatea" sau „măreţia" senatului, maiestas senatus, este cel puţin tot atât de importantă ca măreţia poporului. Senatul pune în mişcare acea „constituţie" mixtă, concomitent monarhică, aristocratică şi democratică, evocată de către Polibiu.