Istoria Romei

Eugen Cizek

J
se ofereau prinoase zeilor. Reiterăm observaţia că oracolele, cărţile Sibylline erau interpretabile, fie în două, fie în mai multe sensuri. Nu s-a recurs la alte tălmăciri ale semnelor cereşti? Am consemnat, în alt capitol, existenţa funcţiilor ce reveneau haruspicilor. în general, s-au dezvoltat masiv tehnicile ghicirii viitorului, ale divinaţiei, consultării zeilor, în vederea acţiunilor viitoare. Multe dintre ele erau împrumutate de la alte populaţii. Cum am mai arătat, active erau şi soda-lităţile, care se reclamau de la obârşii foarte vechi, puţin cunoscute, cum ar fi cea a „Fraţilor Arvali", Aruales Fratres, legaţi de riturile fecundităţii, rituri celebrate anual în luna mai şi înregistrate de „Actele" lor. Sau cea a „Feţialilor", Fetiales. Aceştia erau învestiţi cu o anumită magie, utilizată cu ocazia declarării războiului şi a încheierii tratatelor de pace. Feţialii asigurau Romei ocrotirea zeilor în raporturile cu alte popoare. Ofereau senatului şi consulilor consultaţii de drept internaţional. Delegatul lor, pater patratus, veghea asupra formalităţilor rituale considerate indispensabile realizării unui tratat de pace sau începerii războiului. Existau şi două confrerii de „Salieni", Sălii, „dansatori" ai zeului Marte, cel al războiului, şi ai lui Quirinus, printre altele divinitate a păcii atent supravegheate. Se manifestau prin două echipe, formate din doisprezece sacerdoţi, în fiecare an, la 10 martie şi la 19 octombrie. Aceste două sărbători, la obârşiile Romei, încadrau sezonul campaniilor militare. Cu aceste prilejuri, Salienii exercitau dansuri frenetice şi cântau în cinstea zeilor texte incomprehensibile chiar pentru romanii vremurilor cu adevărat istorice. Salienii dispuneau de localul, arhivele şi conducătorul lor {magister). „Lupercii", Luperci, celebrau sărbătoarea crudă a Lupului, Lupercalia, desfăşurată anual la 17 februarie, când trebuiau să înceapă o vânătoare, indispensabilă cândva, la începuturile Italiei indoeuropene, nutririi populaţiei.

Am constatat în mai multe rânduri cât de importante sunt riturile pentru romani. Ele subîntindeau necesităţile etnostilului roman fundamental, „Volksgeist"'. Slujeau ritualismului, dar şi constructivismului, antropocentrismului, chiar pragmatismului romanilor. Riturile au încorporat un ansamblu de reglementări minuţios plăsmuite. Riturile postulau tehnicile divinaţiei, mai sus menţionate, dar şi invocaţii adresate zeilor, rugăciuni purcese de la puritatea prealabilă a celui care le formula divinităţilor. Implorărilor ajutorului solicitat de la zeitate se adăugau, fireşte, ofrande, riguros reglementate, având ca ţintă întărirea forţelor zeului solicitat de muritor. Aceste ofrande puteau fi scăldate în sânge. Cândva, la origini, chiar de sânge omenesc, ulterior, de animale. Anumite ofrande însumau totuşi numai prăjituri, slănină, vin etc. Erau migălos fixate locul sacrificiului, sfinţit fie temporar, fie permanent, vârsta şi sexul victimelor sacrificate, culoarea, blana lor, greutatea animalelor. Erau anunţate din vreme „identitatea" victimei, în cazul unui sacrificiu sângeros, mijloacele prin care animalul era ucis. Altarele jertfelor erau circulare ori dreptunghiulare, eventual ridicate de la sol, dacă erau ale zeităţilor cerului. Ori, dimpotrivă, îngropate, pentru zeii subteranului. Ca în cazul templelor calviniste ale epocii noastre, locaşurile sacre romane erau îndeobşte închise „oamenilor din popor", desigur cu excepţia zilelor de sărbătoare religioasă. în temple nu aveau loc jertfiri sângeroase. Adesea ceremoniile religioase publice includeau ludi, jocurile sportiv-artistice la care ne-am referit mai sus. Edilii curuli supervizau „jocurile romane", ludi Romani, organizate în cinstea lui Iupiter. Ele au avut loc cu regularitate, în congruenţă cu tradiţia, după 380 î.C, adică după data retragerii gallilor senoni din Roma; s-au desfăşurat mai ales după 369 î.C. Aceiaşi edili se îndeletniceau cu alte jocuri, progresiv introduse la Roma. Ne referim la „jocurile megalense",

Republica Romană: Viaţa Internă

81