Istoria Romei

ludi megalenses, inserate după 191 î.C. în cinstea zeiţei Cybele, marea mamă a zeilor, al cărei cult, cum am mai semnalat, fusese implantat la Roma când delegaţia senatului îl adusese din Asia Mică, adică din Frigia, pentru a ajuta Cetatea în războiul purtat împotriva lui Hannibal. Considerau romanii că această Cybele îi ajutase să-l învingă pe Hannibal? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Se adăugau, din 173 î.C, „jocurile florale"', ludiflorales, în onoarea Florei, veche zeitate agrară. Aveau loc şi jocuri hărăzite lui Apollo, ludi Apollinares, cu începere din 208 î.C. Edilii plebei supravegheau ..jocurile plebeiene", ludi plebei, înfiinţate în 216 î.C, de asemenea în cinstea lui Iupiter şi sub presiunea înfrângerii de la Cannae. Tot edilii plebei se ocupau de „jocurile ceri-ale' ludi Ceriales, începând din 202 î.C, sortite preaslăvirii zeiţei Ceres, protectoarea plebei. O dată la 110 ani - ulterior, chiar la 100 de ani - se desfăşurau magnificele jocuri seculare, saeculares ludi, destinate celebrării întemeierii legendare a Romei. La începutul secolului al II-lea î.C, se desfăşurau la Roma, cu regularitate, cel puţin şase mari jocuri artistico-sportive, ospeţe hărăzite zeilor, rugăciuni şi implorări adresate divinităţilor. Cetăţenii dornici să reclame ajutorul zeilor frecventau, cu sârguinţă, altarele zeilor.

Neîndoielnic foarte solide şi profund răspândite sunt cultele religioase ale zeităţilor relativ mărunte, pastorale şi agrare, mai sus menţionate. Ne referim la „Pământ", Tellus, ocrotitorul solului hrănitor, sărbătorit în fiecare an la 15 aprilie, la Pales, zeiţa roditoare, celebrată la 21 aprilie. Indubitabil coincidenţa cu exaltarea fundării Romei nu este incidentală. Atunci aveau loc ceremoniile definite ca Parilia. Aveam în vedere şi pe Consus - de la „a întemeia", condo, -ere în latina - şi pe Ops, mai sus consemnată, în onoarea cărora se derulau sărbători agrare, îndeosebi ale secerişului, la 21 august şi la 15 decembrie. Se proslăveau şi hambarele pline cu produse ale câmpului, la 19 decembrie, data aşa-numitelor Opalia. Romanii nu mai serveau masa pe bănci de lemn, ci culcaţi pe sofale, paturi de masă, de formă curbă, spre a proteja capul mesenilor. Se înmulţesc monumentele strămoşilor şi statuile din Forul roman. Panteonul grec, mitologia elenică penetrează activ religia romană.

După opinia noastră, religio presupune o axiologie, o conduită religioasă şi cotidiană deosebit de complexă, un ansamblu de raporturi nu numai cu zeii, ci şi cu ceilalţi oameni, cu viaţa în general. S-a relevat că, la sorgintea sa, religio încorpora o atitudine, o abordare încărcată de venerare faţă de ceea ce este sacru. în ultimă instanţă, contrac-tualismul roman a acţionat masiv, imprimând acestei religio o vocaţie specifică: zeul trebuie să accepte rugăciunile adresate lui, precum şi ofrandele. Dacă i se promite o ofrandă care nu îi este oferită până la urmă zeul se răzbună. Cum se explică această religio a romanilor? Nu opinăm, ca regretatul Georges Dumezil, că a fost atacat un fond religios primitiv, indoeuropean: ceea ce ar fi determinat degradarea unei bogate mitologii primitive. Astfel s-ar fi pierdut un înţeles cosmic iniţial şi s-ar fi parvenit la o multiplicare a zeităţilor, sortite numai să ocrotească individul¹⁵. Credem, dimpotrivă, că a intervenit aici puternicul element preindoeuropean, creativ şi în cazul zămislirii plebei, care a exclus orice speculaţie imaginativă, orice mitologie sofisticată, pentru a cantona romanul într-o relaţie pragmatică şi contractualistă cu unul dintre numeroşii zei ai panteonului Republicii.

82

Eugen Cizek

Artele şi literatura

Romanii au dezvoltat îndeosebi arhitectura, domeniu în care i-au depăşit simţitor pe greci. Constructivismul lor s-a tradus în primul rând în arta construcţiilor, în arhitectură. Incontestabil, construcţiile purtau asupra edificiilor publice, prin excelenţă sacre. Casa privată romană, cum am mai arătat în mai multe rânduri, rămânea modestă, sobră. Totuşi, cum am reliefat în alt subcapitol, în secolele III-II Î.C. apar bazinele interioare ale grădinilor romane, înglobate în locuinţă. Ele sunt alimentate de apeducte. Se diferenţiază clar atriul de curte, cauum aedium, de grădina interioară, dotată cu nişte colonade, peristyliurn. Pretutindeni sunt larg utilizate porticurile. Materialul de construcţii rămânea în general modest. Eforturi se întreprindeau mai cu seamă pentru temple. Zidurile primelor temple fuseseră din cărămidă nearsă, iar părţile înalte ale edificiului fuseseră alcătuite din lemn. Interiorul templelor fusese ornat cu reliefuri pictate în culori vii.

Dar, în plină perioadă a unui „boom" exprimat în toate domeniile civilizaţiei şi vieţii politice romane, adică la începutul secolului al II-lea î.C, intervine o inovaţie fundamentală în materie de arhitectură. Dacă grecii construiau numai utilizând mase de piatră suprapuse sau iuxtapuse, romanii au inventat tehnica blocajului, care va avea consecinţe incalculabile în materie de arhitectură antică şi modernă. Se fabrica un cofraj, în care se introduceau materiale felurite, îndeosebi de recuperare şi înecate în mortar. Tocmai acest nou procedeu arhitectonic a stimulat masiv expansiunea arhitecturii romane. Neîndoielnic, un zid bazat pe cofraje putea să apară destul de grosolan. Ca să i se mascheze deficienţele, s-au confecţionat paramente exterioare, din piatră sau marmoră. Totuşi intervin şi alte inovaţii arhitectonice, deosebit de relevante, la care în parte ne-am referit mai sus: basilica, porticul. Astfel, romanii adoptă tehnicile arcadei şi ale boitei. Era recentă sau străveche tehnica boitei? în orice caz, dacă acoperişurile clădirilor din vremea regalităţii fuseseră mai ales plate, datorită boitei se ajunge, sub Republică, la un acoperământ piramidal. Ridicarea porţilor de oraşe şi de locuinţe, de poduri şi apeducte exploatează pe o scară majoră folosirea boitei. Este asumată şi tehnica cupolei. Templele romane, precum cel al zeiţei Vesta, au o formă circulară şi un acoperiş-boltă. Cărămizile şi mortarul impulsionează, în chip evident, expansiunea arhitecturii romane. S-au dezvoltat, fără îndoială, şi artele plastice, sculptura şi pictura. Deşi înflorirea lor nu poate fi în nici un chip comparabilă cu cea înregistrată de arhitectură. Primele statui, din străvechile temple, erau confecţionate în atelierele etrusce. Sculptura monumentală fusese mult timp arhaică. Opere din bronz, fabricate probabil la Veii şi în restul Etruriei, circulaseră la Praeneste şi foarte probabil în întregul Laţiu. Statuia Dianei, din templul federal de pe Aventin, poate cea mai veche statuie a unei zeităţi romane, evoca opere de artă elenice. Din vremuri imemorabile arta romană a fost pregnant înrâurită de arta greacă. De altfel, Theodor Mommsen afirmă că meşteşugul producerii statuilor din lut pictate a fost importat de la artiştii greci. Acest meşteşug a fost adus de la greci sau de la etrusci? De fapt, etruscii au preluat arta greacă, adaptând-o mai mult sau mai puţin. Artă sau meserie? Totdeauna în antichitate „artiştii" plastici au fost consideraţi ca simpli meşteşugari. în veacurile Republicii s-a dezvoltat, în chip manifest, arta murală. Chiar sub Imperiu, frescele arhaice suscitau entuziasm. S-a propagat de asemenea gravura pe metal. Pe baza arhitecturii noi, în care prevalează bolta, s-a făurit o nouă pictură. A înflorit arta portretului şi s-a conservat un bronz, databil din jurul anului 300 î.C,

Republica Romană: Viaţa Internă

83

poate operă a unui artist etrusc, în care erau celebraţi eroii „primordiilor" Romei, ca Horatius Cocles, Clelia, Brutus, Camillus. în imagistica hărăzită acestor personaje se amalgamează „realismul", tendinţa spre o reproducere migăloasă a figurilor, cu idealizarea, pentru a ilustra devotamentul faţă de Cetate. în paralel cu o artă de vocaţie oficială, impregnată de gustul elenic pentru respectarea proporţiilor, s-a afirmat o artă mai „populară", de sorginte italică, manifestare a unui expresionism local, nefavorabil respectării proporţiilor şi doritor să ilustreze, în limbajul simbolizărilor, elemente apreciate ca esenţiale. Fără îndoială, a existat şi o pictură „de şevalet", ca să ne exprimăm astfel. Pictura de şevalet nu a fost inventată după Renaştere, cum cred unii artişti plastici ai vremurilor noastre. în această pictură, realizată pe mici suprafeţe, s-a dezvoltat considerabil arta portretului. Victoriile generalilor Republicii au prilejuit picturi sortite celebrării faptelor lor de arme. Dar generalii romani, învingători în Orient, au prădat masiv lumea eleno-fonă, edificiile şi templele ei, şi au adus la Roma nenumărate opere de artă elenică.

Pe Esquilin s-au reperat fragmente dintr-o frescă unde se redă, în trei tablouri suprapuse şi într-o manieră expresionistă, predarea unei cetăţi samnite romanilor. De altfel, secolul al II-lea î.C. comportă emergenţa celui dintâi dintre cele patru „stiluri" ale picturii romane. Artiştii acestui stil nu ascund structura zidului aflat sub frescă. Dimpotrivă, o reliefează.

Apariţia şi dezvoltarea literaturii au inclus un proces mult mai complex. Cu atât mai mult cu cât romanii au fost mult timp ostili literaturii scrise. De altfel, nici folclorul lor nu s-a distins printr-o creativitate remarcabilă. Literatura orală, destul de veche, s-a focalizat pe schimbul de glume, pe manifestări persiflante. S-a ajuns astfel la o interesantă farsă orală, din care a rezultat, ca o specie literară, iniţial orală, apoi scrisă, satura. Ea a fost specifică Romei (Quint., 10, 1, 93). Satura incipientă echivala cu un potpuriu amuzant, înzestrat cu un conţinut variat, bogat în numeroase teme, exprimate cu ajutorul unei structuri compoziţionale laxe, intenţional „descusute". Satura se realiza într-un stil de asemenea variat. Ritmurile muzicale şi părţile cântate alternau cu cele vorbite. Satura includea un spectacol teatral popular similar unei piese de teatru coregrafic. întrucât comicul dezlănţuit, adesea persiflant, domină cu autoritate folclorul roman. Au fost importate farse populare mai complexe, ca atellana şi mimul. Au existat însă şi altfel de manifestări de literatură orală. Ne referim mai ales la „cântecele de ospăţ", carmina conuiualia. In ce rezidau ele? Cu prilejul banchetelor, comesenii ori nişte „copii", pueri, însoţiţi de cântăreţi din flaut exaltau gloria unor bărbaţi vestiţi. Erau celebrate înfăptuirile lui Romulus şi Remus, ale lui Servius Tullius, ale Horaţilor şi Curtaţilor etc. încât ne aflăm în prezenţa unor poeme eroice dramatizate, de vocaţie biografică. Cum am mai arătat de fapt, romanii nu au avut o mitologie proprie. Cel mult au împrumutat-o pe cea a grecilor.

Desigur, romanii cunoşteau scrierea, dar nu o utilizau pentru alcătuirea de ficţiuni literare. Alfabetul latin derivă din cel grecesc, la rândul lui de obârşie feniciană. Alfabetul elenic a fost introdus la Roma de etrusci, care îl preluaseră de la grecii din Italia meridională. Romanii nu foloseau decât majusculele şi nu despărţeau cuvintele între ele. Pe la mijlocul secolului al IlI-lea î.C, litera C indica atât velara surdă, cât şi pe cea sonoră, prin urmare atât pe C, cât şi pe G. Şi ulterior C s-a păstrat la ortografierea anumitor nume proprii. De aceea s-a scris Caius şi Cnaeus pentru prenume care erau de fapt Gaius şi Gnaeus.

Dacă lăsăm de o parte inscripţii arhaice, fără caracter literar, o adevărată literatură, care se voia artistică, emerge abia la 240 î.C, ca operă a unui grec din Tarent, fost sclav la Roma. Adică a lui Livius Andronicus. Fără îndoială, acest poet a scris diverse poeme şi a tradus Odiseea homerică în latineşte, dar activitatea sa literară s-a centrat pe teatru. într-adevăr, începuturile literaturii latine culte au fost dominate cu autoritate de teatru. Acest fenomen ni se pare firesc dacă luăm în

84