Istoria Romei

Eugen Cizek

Republica Romana: Viaţa Internă

63

Mai mobile, mai dinamice decât cele centuriate, comiţiile tribute se reuneau mai uşor. în pofida diferenţelor dintre triburi, sufragiul oamenilor de condiţie modestă deţinea o pondere sensibil mai mare în comiţiile tribute decât în cele centuriate. Treptat, legislaţia romană avea tendinţa să se mute în adunarea tribută. încât, după cum arată Claude Nicolet, comiţiile tribute aveau tendinţa de a lua locul, ca organ esenţial al suveranităţii populare, adunării centuriate⁷. Incumbă însă comiţiilor tribute şi competenţe judiciare, ca organisme ale justiţiei populare, mai ales pentru infracţiunile mai puţin grave. Cele grave, cum am arătat mai sus, erau instrumentate de comiţiile centuriate. Nu existau reguli precise, care să oblige un cetăţean să se adreseze uneia sau alteia dintre cele două adunări. întrucât el putea, într-un caz de condamnare penală, să-şi introducă apelul, în virtutea dreptului hprouocatio, în adunarea tribută. Dar, de cele mai multe ori, adunarea tribută, ca instanţă de apel, hotăra în cazurile de acuzaţie de crime publice, a căror pedeapsă nu era execuţia condamnatului, ci doar o amendă. în acest mod, majoritatea proceselor judecate în apel se desfăşura în adunarea tribută. Fireşte, nu numai în comiţiile centuriate, ci şi în adunarea tribută, numeroşi cetăţeni romani, care locuiau în Italia, însă în exteriorul Romei şi Laţiului, ori chiar în provincii, nu votau, pentru că nu se deplasau în Oraş. Nu exista sufragiul local sau prin corespondenţă. Rar, pentru adunări electorale, se realiza o mare afluenţă de cetăţeni veniţi din depărtare.

Am notat mai sus că rolul împlinit de concilium sau concilia plebis nu a făcut decât să crească. Pentru adoptarea legislaţiei plebeiene şi pentru alegerile tribunilor şi edililor plebei, participanţii la reuniunile respective, de la care, după opinia noastră, erau excluşi patricienii, votau tot pe triburi. Căci am constatat că plebeii erau înscrişi în triburi. Unii savanţi moderni au considerat chiar că, după 287-286 î.C, conciliul plebei ar fi fuzionat cu adunarea tribută. Francesco de Martino a demonstrat clar că o asemenea ipoteză trebuie exclusă⁸. în 220 î.C, distincţia între conciliu şi comiţiile tribute era foarte pregnantă (Liv., 27, 5, 16). Nu numai că efectivele votanţilor nu erau chiar identice, dar conciliul îşi avea proprii preşedinţi - tribunii şi edilii plebei - şi rituri religioase specifice. De cele mai multe ori nici nu se luau auspicii cu prilejul întrunirii conciliului. Se recurgea rar la consultarea semnelor trimise de zei.

Funcţionarea adunărilor poporului şi a conciliului plebei relevă o complexitate remarcabilă şi ilustrativă pentru structurile mentale romane. Voinţa populară se exprima pe diferite căi. Cum va preconiza, pentru America latină, Simon Bolivar, care era înzestrat cu o solidă cultură clasică. însă esenţialul puterii reale, legislative şi chiar executive sau judiciare, se afla în altă parte, şi nu în mâinile adunărilor populare ori ale magistraţilor. Căci, în Roma antică, în pofida unor aserţiuni foarte hazardate, emise de către unii, nu a funcţionat niciodată principiul separării puterilor în stat. De altfel, funcţionează el cu rigoare în vremea noastră, nu numai la noi, ci şi în marile democraţii occidentale? Organul suprem al puterilor, al tuturor puterilor, a fost, sub Republică, senatul.

Subsistemul puterilor senatoriale

Este clar că puterile reale ale senatului, foarte întinse, depăşesc cu mult competenţele strict legale, delimitate instituţional, care îi revin. Sau cel puţin astfel percepeau oamenii secolelor ce ne interesează acum forţa reală a senatului Republicii. Ei

considerau senatul ca adevăratul cârmuitor sau cârmaci al Republicii. Cum vom vedea în capitolul următor, la începutul secolului al III-lea î.C, Pyrrhus, regele Epirului, a invadat Italia. în 280 î.C, el a trimis la Roma o ambasadă condusă de filosoful grec Kineas. La întoarcere, suveranul Epirului l-a întrebat pe Kineas cine este rege la Roma. Kineas i-a răspuns că la Roma nu domneşte un basileu, ci se află trei sute de regi. Aceşti trei sute de regi erau, desigur, senatorii (Plut., Pyrrh., 19). Iată pentru ce Claude Nicolet defineşte senatul drept consiliul permanent al Cetăţii romane sau „consiliul public" al statului. Senatul sau curia, cum mai era numit, este axa vieţii politice în tot cursul evoluţiei Republicii⁹. Imensa forţă reală a senatului nu se baza pe un imperium, ci pe „influenţă", „capacitatea de a creşte şi de a face să crească", auctoritas, care nu era instituţionalizată. Senatul este garantul şi gardianul Cetăţii. Ca şi al structurii oligarhice a acesteia.

Poporul, populus, cuprinde toţi cetăţenii romani, mai ales pe cei de vârstă adultă, în antiteză cu bătrânii. Această situaţie se oglindeşte în celebra formulă: „senatul şi poporul roman", senatus populusque Romanus, abreviată prin sigla SPQR. Această formulă a constituit şi constituie simbolul Romei. Al Romei antice şi al Romei contemporane nouă. Ea apare pretutindeni la Roma, inclusiv pe capacele din trotoare, care acoperă canalizările! Această formulă îmbracă şi o altă semnificaţie. Ea ilustrează prevalenta absolută a senatului, prioritatea lui faţă de popor, orânduit în comiţii, ca şi faţă de magistraţii acestuia. Senatul asumă prin urmare o mai sensibilă relevanţă decât poporul roman. Oricum, el se detaşează ca organism independent faţă de popor ori faţă de ceea ce rămâne din el, după ce sunt extraşi senatorii. Auctoritas exercitată de senatori primeşte o aură sacră. Apogeul senatului a fost atins tocmai înainte de 133 î.C.

Temelia temeliilor, ca să ne exprimăm astfel, a unui senat suveran în felurite domenii de activitate îl constituie controlul, stăpânirea absolută a resurselor financiare ale statului, care îi revine (Pol, 6, 14). Fără aprobarea senatului armata nu primeşte nici hrană, nici uniforme sau îmbrăcăminte, nici soldă. Nici chiar dictatorul republican nu se putea atinge de trezoreria publică decât cu aprobarea senatului. Gestionarii vis-teriei erau subordonaţi senatului, care decidea nu numai bugetul, ci şi perceperea impozitelor. Magistraţii, comandanţii militari depind de hotărârea senatului de a le accepta sau respinge solicitările de fonduri băneşti. La expirarea mandatului anual pe care îl deţineau generalii, numai senatul putea decide prelungirea acestuia ori trimiterea unui înlocuitor. Totodată, senatul hotăra dacă succesele militare ale comandanţilor militari trebuiau fie celebrate, fie minimalizate (Pol., 6, 15). De regulă, magistraţii executau ordinele senatului. De cele mai multe ori, ei supuneau senatului orice propunere care urma să fie prezentată comiţiilor. Preponderenţa absolută a senatului faţă de magistraţi se datora şi faptului că demnitarii nu îşi exercitau mandatul decât preţ de un an, în vreme ce senatorii îşi îndeplineau misiunea toată viaţa, cu extrem de rare excepţii. De altfel, după terminarea însărcinării lor, magistraţii deveneau îndeobşte senatori. Cetăţenii care încheiau contracte publice cu statul depindeau şi ei de senat. Senatorii beneficiau de o notabilă influenţă economică. Dar, printr-o lege Claudia, le-a fost interzis orice „profit" evident şi orice activitate lucrativă (comerţ, industrie, artizanat, operaţii de „inginerie financiară" etc: Cic, Veri:, 5, 45; Liv., 21, 63, 2). Ei nu puteau decât să posede şi să cultive mari proprietăţi de pământ. Cu siguranţă, în cazul promovării acestei legi, interveneau nostalgia romană pentru viaţa rustică şi năzuinţa de a stânjeni corupţia. încât senatorii erau proprietari financiari trăind din veniturile aduse

64