James Clavell

— N am spus decât c ar putea fi. Nădăjduim să avem plăcerea de a l avea pe seniorul Toranaga în mijlocul nostru multă vreme de acum înainte, neh? O să vâneze mâine împreună cu mine?

— I am cerut să oprească toate vânătorile până la întrunire. Socotesc că acum sunt primejdioase. Dacă ticăloşii de asasini pot pătrunde cu atâta uşurinţă printre santinelele voastre, cu mult mai uşoară ar fi trădarea în afara zidurilor.

Ishido nu luă în seamă insulta. Ştia că asta avea să i aţâţe şi mai mult pe oamenii săi, dar nu i se părea încă potrivit să le dea mână liberă. Era bucuros că se amestecase Hiro matsu, pentru că el aproape nu se mai putea stăpâni. Gândul la capul lui Buntaro aruncat în ţărână, cu dinţii clănţănind, nu i mai dădea pace.

— După cum bine ştii, tuturor comandanţilor străjilor din acea noapte li s a poruncit să treacă în nemărginire. Din păcate cei din Amida îşi au legile lor. Dar, foarte curând, au să fie şterşi de pe faţa pământului. Li se va cere regenţilor să se ocupe de ei odată pentru totdeauna. Acum cred că aş putea să mă înfăţişez lui Kiritsubo san.

Ishido înaintă. Garda sa personală, în uniforme gri, porni în urma lui. Buntaro avea săgeata pusă în arc şi, deşi era îndreptată spre pământ, arcul era încordat la limită.

— Uniformelor gri le e interzis să treacă prin această poartă. Aşa e înţelegerea.

— Sunt guvernatorul castelului Osaka şi comandantul gărzii per­sonale a Moştenitorului. Am dreptul să merg oriunde!

Hiro matsu se amestecă din nou:

— Aşa i, sunteţi comandantul gărzii personale a Moştenitorului şi aveţi, într adevăr, dreptul să mergeţi oriunde. Dar numai cinci oameni vă pot însoţi prin poarta aceea. Nu aşa v aţi înţeles cu stăpânul meu, pentru vremea şederii lui aici?

— Cinci sau cincizeci, n are nici o importanţă! Insulta asta e de ne...

— Insultă? Fiul meu nu are de gând să insulte pe nimeni. El execută ordinele încuviinţate de stăpânului său şi de domnia voastră. Cinci oameni. Cinci!

Cuvântul era o poruncă. Hiro matsu se întoarse cu spatele la Ishido şi şi îndreptă privirile către fiul său.

— Seniorul Ishido ne onorează dorind să prezinte respectele sale doamnei Kiritsubo.

Sabia bătrânului era scoasă de două degete din teacă şi nimeni nu era sigur dacă pentru a l despica pe Ishido, în caz că începea lupta, sau ca să i ia capul fiului său, dacă ar fi ridicat săgeata. Toată lumea ştia că între tată şi fiu nu era nici o afecţiune, ci doar respect reciproc pentru violenţa celuilalt.

— Ei bine, fiule, ce i spui comandantului gărzii personale a Moştenitorului?

Sudoarea şiroia pe faţa lui Buntaro. După o clipă se dădu la o parte şi slăbi încordarea arcului. Dar săgeata rămase la locul ei.

Ishido îl văzuse de multe ori pe Buntaro trăgând cu arcul la două sute de paşi, şase săgeţi lansate înainte ca prima să atingă ţinta, toate la fel de precis. Ar fi ordonat fericit atacul acum şi ar fi terminat cu cei doi, tată şi fiu, şi cu toţi ceilalţi. Dar ştia că ar fi fost o prostie să înceapă cu ei şi nu cu Toranaga şi, în orice caz, poate că atunci când o să pornească adevăratul război Hiro matsu avea să fie ispitit să l părăsească pe Toranaga şi să lupte alături de el. Doamna Ochiba spusese că va vorbi cu Pumn de Fier când va veni vremea. Ea jurase că el n o să l părăsească niciodată pe Moştenitor, că ea o să l atragă pe Pumn de Fier de partea ei, îndepărtându l de Toranaga, poate chiar să l facă să şi asasineze stăpânul şi, în acest fel, să evite orice înfruntare. Cu ce taină sau faptă neştiută îl are la mână? se întrebă din nou Ishido. Poruncise ca doamna Ochiba să se strecoare din Yedo, dacă e cu putinţă, înainte de adunarea regenţilor. Viaţa ei n ar fi făcut nici cât un bob de orez după acuzarea lui Toranaga – asupra căreia se înţeleseseră toţi regenţii. Punerea sub acuzare şi seppuku imediat, cu forţa dacă era nevoie. Dacă ea scapă, bine, dacă nu, nu contează. Moştenitorul va ocârmui peste opt ani.

Întră cu paşi mari pe poartă, în grădină, însoţit de Yabu şi Hiro matsu. Cinci străji veneau îl urmară. Se înclină politicos şi i ură drum bun lui Kiritsubo. Apoi, mulţumit că totul fusese aşa cum trebuia, se întoarse şi plecă cu toţi oamenii lui.

Hiro matsu răsuflă adânc şi îşi scărpină fesele.

— Ai face bine să pleci acum, Yabu san. Viermele ăsta n o să ţi mai facă nici un necaz.

— Da. Îndată.

Kiri îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu batista.

— E un kami rău! Mi e teamă pentru stăpânul nostru. Începură să i curgă lacrimile. Nu vreau să plec!

— Nu i se va întâmpla nici un rău seniorului Toranaga, vă promit, doamnă, spuse Hiro matsu. Trebuie să plecaţi acum!

Kiri încercă să şi înăbuşe suspinele şi şi coborî vălul gros, prins de borul pălăriei mari.

— O, Yabu sama, n ai vrea s o însoţeşti pe doamna Sazuko înăuntru? Te rog.

— Desigur.

Doamna Sazuko se înclină şi plecă în grabă, urmată de Yabu. Urcă în fugă scările. Când era aproape de ultima treaptă alunecă şi căzu.

— Copilul! ţipă Kiri. E rănită?

Toţi ochii zburară către fata lungită jos. Mariko alergă către ea, dar Yabu ajunse primul şi o ridică. Sazuko era mai mult speriată decât lovită.

— N am păţit nimic, spuse ea cu respiraţia întretăiată. Nu vă îngrijoraţi, mă simt foarte bine. A fost o prostie din partea mea.

Când fu într adevăr sigur că totul e bine, Yabu se întoarse în curtea exterioară pentru a pregăti plecarea.

Mariko veni înapoi spre poartă mult mai liniştită. Blackthorne se holba spre grădină cu gura căscată.

— Ce este? întrebă ea.

— Nimic, spuse el după o pauză. Ce a strigat doamna Kiritsubo?

— A spus: "Copilul! E rănită?" Doamna Sazuko aşteaptă un copil, îi explică ea. Ne am teamut că s ar fi putut să i se întâmple ceva din pricina căzăturii.

— Copilul lui Toranaga sama?

— Da, spuse Mariko privind înapoi spre litieră.

Kiri era acum în spatele perdelelor translucide, cu vălul lăsat. Biata femeie, gândi Mariko, ştiind că ea încerca doar să şi ascundă lacrimile. Dac aş fi în locul ei, aş fi tot atât de înspăimântată să mi părăsesc stăpânul.

Ochii i se îndreptară spre Sazuko, care mai făcu o dată cu mâna din capul scărilor, apoi intră înăuntru. Uşa de fier se închise cu zgomot în urma ei. Ca un dangăt de moarte, gândi. O să i mai vedem vreodată?

— Ce a vrut Ishido? întrebă Blackthorne.

— El – nu ştiu cuvântul potrivit. Cerceta – făcea o inspecţie, fără să fi dat de ştire mai dinainte.

— De ce?

— El e comandantul castelului, spuse ea, nevrând să i dezvăluie adevărata cauză.

În fruntea coloanei Yabu strigă câteva porunci şi porniră. Mariko urcă în litieră, lăsând perdelele trase pe jumătate. Buntaro îi făcu semn lui Blackthorne să meargă alături. El se supuse.

Aşteptară să treacă litiera lui Kiri, Blackthorne se holbă spre figura acoperită de văluri, abia vizibilă, auzindu i suspinele înăbuşite. Cele două slujnice înspăimântate, Asa şi Sono, păşeau alături. Apoi îşi aruncă pentru ultima oară privirile în urmă. Sprijinit în sabie, Hiro matsu stătea singur lângă coliba mică. Samuraii închiseră uşa ferecată şi grădina dispăru din faţa ochilor săi. Bara mare, de lemn, fu aşezată la locul ei. În curtea exterioară nu mai erau străji. Toate se aflau pe ziduri.

— Ce se ntâmplă? întrebă Blackthorne.

— Poftim, Anjin san?

— Parcă ar fi sub asediu. Cei în maro împotriva celor în gri. Se aşteaptă la necazuri? Alte necazuri?

— O, îmi pare rău. E firesc să se închidă uşile noaptea, spuse Mariko.

Când litiera ei se puse în mişcare, el începu să meargă alături, Buntaro şi restul ariergărzii îşi ocupară locurile în urma lor. Black­thorne privea litiera din faţă, mersul legănat al purtătorilor şi figura neclară de după perdele. Era foarte neliniştit, deşi încerca să o ascundă. Când Kiritsubo ţipase brusc, el se uitase la ea imediat. Toţi ceilalţi priveau spre fata lungită pe scări. Fusese ispitit să privească şi el tot într acolo, dar o văzuse pe Kiritsubo ţâşnind brusc, cu o iuţeală neaşteptată, înăuntru, în colibă. Pentru o clipă crezuse că ochii îi jucau feste, pentru că, în noapte, pelerina neagră, chimonouî negru, pălăria şi vălul la fel de întunecate o făceau aproape invizibilă. Urmărise figura dispărând pentru un moment, apoi reapărând, sărind în litieră şi lăsând perdelele. Timp de o clipă, ochii li se întâlniseră. Era Toranaga.

CAPITOLUL 22

Micul cortegiu ce înconjura cele două litiere înaintă încet prin labirintul castelului şi printre punctele de control ce nu se mai sfârşeau. De fiecare dată se făceau plecăciuni protocolare, documentele erau iarăşi cercetate cu migală, un alt căpitan şi un nou grup de escortă în uniforme gri îi preluau şi apoi erau lăsaţi să treacă. La fiecare punct de control Blackthorne urmărea cu nelinişte crescândă pe căpitanul gărzii care se apropia încercând să străbată cu privirea perdelele lăsate de la litiera lui Kiritsubo. De fiecare dată omul se înclina politicos spre chipul pe jumătate ascuns, auzind suspinele înăbuşite şi apoi le făcea semn să plece.

Cine altcineva mai ştie? se întreba disperat Blackthorne. Sluj­nicele trebuie că ştiu – asta ar explica de ce sunt atât de înfricoşate. Hiro matsu, cu siguranţă trebuie să fi ştiut şi la fel doamna Sazuko, momeala. Mariko? Nu cred. Yabu? O avea Toranaga încredere în el? Maniacul ăla fără gât, Buntaro? Pesemne că nu.

Fără îndoiala, asta e o încercare de fugă foarte tăinuită. Dar de ce să şi rişte Toranaga viaţa în afara castelului? Nu e mai în siguranţă înăuntru? De ce toată taina asta? De cine fuge? De Ishido? De asasini? Sau de altcineva din castel? Probabil că de toţi, gândi Black­thorne, dorindu şi să se afle în siguranţa pe galeră, în largul mării. Dacă Toranaga e descoperit, suntem în rahat până n gât, lupta va fi pe viaţă şi pe moarte şi n o să încapă milă. Sunt neînarmat şi chiar dacă aş avea o pereche de pistoale sau un tun de douăzeci de livre şi o sută de băieţi laţi în spate, samuraii în gri tot ne ar dovedi. N am unde să fug şi nici unde să m ascund. Oricum ai da o tot al naibii de prost e!

— Ai obosit, Anjin san? îl întrebă Mariko binevoitoare. Dacă vrei, eu pot merge pe jos şi dumneata în litieră.

— Mulţumesc, răspunse posac, resimţind lipsa cizmelor, stânjenit de sandalele de lemn. Nu mă dor picioarele. Aş dori numai să fim în siguranţă în largul mării, atât.

— Eşti vreodată în siguranţă pe mare?

— Uneori, senhora. Nu prea des.

Blackthorne abia dacă o auzea. În numele Mântuitorului, gândea, sper să nu l dau de gol pe Toranaga. Asta ar fi cumplit! Ar fi fost mult mai bine dacă nu l aş fi văzut. N a fost decât un ghinion, una dintre acele întâmplari care pot da peste cap o lucrare desăvârşit plănuită şi dusă la îndeplinire. Bătrâna asta, Kiritsubo, e o mare actriţă şi tânăra la fel. Doar din cauză că n am înţeles ce a strigat, n am căzut şi eu în capcană. N a fost decât un ghinion că l am văzut limpede pe Toranaga – cu perucă, fardat, cu chimonou şi pelerină, leit Kiritsubo, dar totuşi Toranaga.

La punctul de control următor, noul căpitan al uniformelor gri veni chiar mai aproape decât înainte, slujnicele cu lacrimile şiroind, făcând plecăciuni şi stându i în cale fără să ncerce măcar să pară că nu i ar sta. Căpitanul se uită ţintă la Blackthorne şi veni spre el. După ce l privi atent şi neîncrezător, vorbi cu Mariko, care clătină din cap drept răspuns. Omul mormăi, se întoarse la Yabu, îi dădu înapoi hârtiile şi făcu semn procesiunii să plece.

— Ce a spus? întrebă Blackthorne.

— Întreba de unde vii, unde e casa dumitale.

— Dar ai clătinat din cap. Cum a fost asta un răspuns?

— O, îmi pare rău, a spus... se întreba dacă strămoşii îndepărtaţi ai poporului dumitale au vreo legătură cu kami – spiritul – care sălăşluieşte în nord, la hotarele Chinei. Până nu de mult noi am socotit China singurul loc civilizat de pe pământ, în afară de Japonia, neh? China e atât de mare încât pare cât lumea, spuse ea punând capăt discuţiei.

De fapt, căpitanul întrebase dacă ea credea că spiţa acestui barbar era coborâtoare din Harimwakairi, kami care avea grijă de pisici, pentru că puţea ca un dihor în călduri, aşa cum se bănuia ca ar mirosi acel kami.

Ea i răspunsese că nu era de aceeaşi părere, ruşinându se în sinea ei de grosolănia căpitanului, pentru că Anjin san nu mirosea asemeni lui Tsukku san, sau Părintelui Inspector, sau barbarilor obişnuiţi. Acum el avea un miros plăcut, aproape imperceptibil.

Blackthorne ştia că ea nu i spusese adevărul. Aş vrea să pot vorbi bolboroseala asta a lor, gândi, dar şi mai mult aş vrea să plec din insula asta blestemată, să fiu iar înapoi la bordul lui Erasmus, cu echipajul întremat, cu de ale gurii, cu grog, pulbere şi ghiulele din belşug, cu mărfurile vândute şi din nou pe drum către casă. Când o să fie asta? Toranaga a spus curând. Poate fi crezut? Cum au dus corabia la Yedo? Au remorcat o? Au dus o portughezii? Mă întreb ce face Rodrigues. I o fi putrezit piciorul? Acum ar trebui să ştie dacă o să trăiască cu două picioare sau cu unul – dacă amputarea n o să l omoare – sau dac o să moară. Iisuse Cristoase, Dumnezeule din ceruri, apără mă de răni şi de toţi doctorii din lume. Şi de popi.

Un alt punct de control. Blackthorne nu putea pricepe în ruptul capului cum de izbuteau toţi să rămână atât de politicoşi şi liniştiţi, totdeauna înclinându se, înmânând şi înapoind actele, totdeauna zâmbind, fără nici o urmă de iritare din partea nimănui. Sunt atât de diferiţi faţă de noi.

Trase cu ochiul la chipul lui Mariko, în mare parte ascuns de văl şi de borurile pălăriei. O găsea foarte drăguţă şi era bucuros că lămurise lucrurile cu ea în privinţa greşelii ei. Cel puţin am terminat cu aiureala aia, îşi spuse. Pederaşti nenorociţi, toţi sunt nişte ticăloşi mânjiţi de sânge!

După ce i acceptase scuzele în dimineaţa asta, el începuse s o întrebe despre Yedo, despre obiceiurile japoneze, despre Ishido şi despre castel. Se ferise să întrebe despre lucruri intime. Ea i răspun­sese amănunţit, dar ocolise orice explicaţii politice şi răspunsurile ei erau lămuritoare, dar inofensive. Curând ea şi slujnicele plecaseră să facă pregătirile de drum şi el rămăsese singur cu samuraii de strajă.

Veşnica forfotă din jurul lui îl irita. Mereu e cineva pe lângă mine, gândi. Sunt prea mulţi. Sunt ca furnicile. Mi ar plăcea tihna unei uşi de stejar zăvorâte, din când în când, cu zăvorul pe partea mea, nu a lor. Abia aştept s ajung din nou la bord, afară, la aer, în largul mării, fie chiar şi în covată aia borţoasă de galeră.

Acum, în timp ce străbăteau castelul Osaka, îşi dădu seama că, pe mare, el era rege, iar Toranaga avea să se găsească la mâna lui. O să avem timp destul să stăm de vorbă. Mariko o să tălmăcească şi eu o să aranjez totul – încuviinţările pentru negoţ, corabia, argintul nostru dat înapoi şi plata, dacă doreşte să negocieze pentru muschete şi pulbere. Am să aranjez să mă întorc anul viitor cu o încărcătură întreagă de mătase. E cumplit ce s a întâmplat cu Fratele Domingo, dar am să dau informaţiilor lui o bună întrebuinţare. Cu Erasmus o să navighez pe Râul Perlelor în sus, spre Canton, şi o să sparg blocada portugheză şi chineză. Daţi mi corabia înapoi şi sunt bogat! Mai bogat decât Drake! Când am să ajung acasă, am să vorbesc cu toţi lupii de mare din Plymouth până n Zuider Zee, şi o să punem mâna pe negoţ în toată Asia. Dacă Drake i a pârlit barba lui Filip, eu o să i tai fuduliile. Fără mătase, Macao moare, fără Macao, Malacca moare, apoi Goa! Putem să răsucim Imperiul Portughez ca pe un covor.

— Doriţi negoţul cu India, Majestatea Voastră? Cu Africa? Cu Asia? Cu Japoniile? Iată cum îl puteţi avea în cinci ani de zile!

— Ridică te, Sir John!

Da, în sfârşit, tilul de cavaler era la îndemână. Poate chiar mai mult. Căpitanii şi navigatorii au ajuns amirali, cavaleri, lorzi, chiar şi conţi. Singura cale pentru un englez, un englez de rând, spre siguranţă, spre adevărata siguranţă dată de o poziţie anume în regat era prin bunăvoinţa reginei, binecuvântată fie ea. Iar calea spre bunăvoinţa ei era să i aduci bogăţii, s o ajuţi să plătească războiul împotriva împuţitei de Spanii şi a ticălosului de Papă.

În trei ani o să fac trei drumuri, se bucura Blackthorne. O, n am uitat că mai sunt şi musonii şi marile furtuni, dar Erasmus o să navigheze cu mai puţine vele şi o să transportăm cantităţi mai mici. Stai puţin, de ce să nu faci treaba ca lumea, renunţând la cantităţile mici? De ce nu iei Corabia Neagră de anul ăsta? Atunci o să ai totul!

Cum?

Uşor – dacă n are escortă şi o luăm pe neaşteptate. Dar n am destui oameni. Stai, sunt destui la Nagasaki! Nu s acolo toţi por­tughezii? N a spus Domingo că este aproape un port portughez? Rodrigues a spus acelaşi lucru. Nu sunt întotdeauna pe corăbii marinari care au fost nevoiţi sau forţaţi să se îmbarce, totdeauna cineva gata să treacă pe altă corabie, pentru un câştig imediat, in­diferent de căpitan, indiferent de pavilion? Cu Erasmus şi cu argintul pe care îl avem aş putea angaja un echipaj. Ştiu c aş putea. N am nevoie de trei ani. Doi or să mi ajungă. Încă doi ani cu nava mea şi cu un echipaj, apoi spre casă. O să fiu bogat şi vestit. Şi, în cele din urmă, eu şi marea o să ne despărţim. Pentru totdeauna.

Toranaga e cheia. Cum ai să te porţi cu el?

Trecură pe Ungă alt punct de control şi dădură colţul. În faţă era ultimul grilaj cu ţepi şi ultima poartă a castelului, iar dincolo de ea, ultimul pod mobil şi ultimul şanţ cu apă. La celălalt capăt se afla ultimul punct de pază. Mulţimea de torţe transformau noaptea într o zi stacojie.

Atunci ieşi din umbră Ishido.

Samuraii în maro îl văzură aproape în aceeaşi clipă. O undă de ostilitate îi străbătu. Buntaro aproape că zbură pe lângă Blackthorne ca să ajungă mai aproape de capul coloanei.

— Ticălosul ăla tânjeşte după o încăierare, spuse Blackthorne.

— Senhor? Îmi pare rău, senhor, ce aţi spus?

— Doar că... am spus că soţul dumitale pare... Ishido pare că l înfurie foarte rău şi foarte iute pe soţul dumitale.

Ea nu răspunse.

Yabu se opri. Îi întinse nepăsător documentele de liberă trecere căpitanului porţii şi se îndreptă către Ishido.

— Nu mă aşteptam să vă văd din nou. Străjile voastre îşi fac foarte bine datoria.

— Mulţumesc.

Ishido îl urmărea pe Buntaro şi litiera închisă din spatele lui.

— O dată ar trebui să fie destul ca să ne verifice documentele, spuse Buntaro, zornăindu şi ameninţător armele. De două ori cel mult. Ce suntem noi, o coloană de război? E insultător!

— Nu voiam să te jignesc, Buntaro san. Din pricina asasinului am ordonat o pază mai puternică.

Ochii lui Ishido se opriră scurt asupra lui Blackthorne şi se întrebă încă o dată dacă să l lase să plece sau să l oprească, aşa cum voiau Onoshi şi Kiyama. Apoi privi din nou spre Buntaro. Gunoiule, gândi. Curând capul o să ţi stea într o ţeapă. Cum poate o frumuseţe ca Mariko să stea măritată cu o maimuţă ca tine?

Noul căpitan verifica meticulos pe fiecare, încredinţându se se potriveau cu lista.

— Totul e n ordine, Yabu sama, spuse când se întoarse spre capul coloanei. Permisul n o să vă mai trebuiască. Îl păstrăm aici.

— Bine. Yabu se întoarse spre Ishido. Ne vom vedea curând.

Ishido scoase un sul de pergament din mânecă,

— Vroiam s o rog pe doamna Kiritsubo dac ar putea să ducă asta la Yedo, nepoatei mele. Se pare că n am s ajung la Yedo o bună bucată de vreme.

— Bineînţeles. Yabu întinse mâna să l ia.

— Nu te deranja, Yabu san. Am s o rog eu.

Ishido se îndreptă spre litieră. Slujnicele se grăbiră să i iasă în cale. Asa întinse mâna.

— Pot să iau eu mesajul, Alteţă? Stăpâna...

— Nu.

Spre uimirea lui Ishido şi a celorlalţi din preajmă, slujnicele nu se mişcară din drumul lui.

— Dar stăpâ...

— Mişcă te! mârâi Buntaro.

Slujnicele se traseră înapoi cu o umilinţă jalnică, înspăimântate. Ishido se înclină în faţa perdelelor lăsate.

— Kiritsubo san, mă întreb dacă ai să fii atât de bună să duci acest mesaj din partea mea la Yedo, pentru nepoata mea?

Urmă o uşoară întrerupere între suspine şi chipul de după perdele închină din cap o încuviinţare.

— Mulţumesc. Ishido întinse sulul subţire de pergament la un deget de perdele.

Suspinele încetară. Blackthorne îşi dădu seama că Toranaga era prins în cursă. Politeţea cerea ca Toranaga să ia sulul şi mâna l ar fi dat de gol.

Toţi aşteptau să apară mâna.

— Kiritsubo san?

Nici o mişcare. Apoi Ishido făcu iute un pas înainte, trase perdelele la o parte şi, în aceeaşi clipă, Blackthorne slobozi un muget şi începu să ţopăie încoace şi încolo, ca un apucat. Uluiţi, Ishido şi ceilalţi se răsuciră brusc spre el.

Pentru o clipă, Toranaga apăru la vedere în spatele lui Ishido. Blackthorne gândi că Toranaga ar fi putut trece drept Kiritsubo la douăzeci de paşi, dar aici, la cinci, era cu neputinţă, cu tot vălul care îi acoperea faţa. În clipa interminabilă dinaintea mişcării iuţi cu care Toranaga trase la loc perdelele, Blackthorne ştiu că Yabu îl recunos­cuse, Mariko cu siguranţă, Buntaro probabil şi, poate, şi câţiva dintre samurai. Se repezi înainte, înşfăcă sulul de pergament, îl vârî prin crăpătura dintre perdele şi se întoarse bolborosind:

— În ţara mea se spune că aduce mare nenorocire dacă un prinţ înmânează el însuşi un mesaj ca orice ticălos de rând... ghinion...

Totul se întâmplase atât de neaşteptat şi de repede încât Ishido n apucase să şi tragă sabia din teacă. Blackthorne începu să se aplece şi să se legene în faţa lui ca un hopa mitică lovit de streche. Apoi Ishido îşi veni în fire reflexele îşi spuseră cuvintul şi sabia porni într o lovitură nimicitoare, care i ar fi retezat gâtul.

Ochii disperaţi ai lui Blackthorne o găsiră pe Mariko:

— Pentru numele lui Cristos, ajutor... ghinion... ghinion!

Ea ţipă. Sabia se opri la un fir de păr de gâtul lui. Mariko revărsă un torent de explicaţii. Ishido îşi lăsă sabia în jos, ascultă o clipă, o întrerupse răstit, apoi, fierbând de mânie, îl lovi pe Blackthorne peste faţă cu dosul palmei.

Blackthorne îşi ieşi din minţi. Îşi strânse pumnii mari şi se aruncă asupra lui Ishido.

Dacă Yabu n ar fi fost destul de iute ca să prindă braţul înarmat al lui Ishido, capul lui Blackthorne s ar fi rostogolit în ţărână. O frântură de clipă mai târziu, Buntaro îl înşfăcă pe Blackthorne, care deja îl apucase de gât pe Ishido. Patru samurai în maro abia dacă reuşiră să l dea la o parte, apoi Buntaro îi trase o lovitură puternică peste ceafă, năucindu l. Uniformele gri săriră în apărarea stăpânului lor, dar uniformele maro îl înconjurară pe Blackthorne şi cele două litiere şi, pentru moment, rămaseră în aşteptare, faţa în faţă. Mariko şi slujnicele se văitau şi strigau, dând o mână de ajutor la sporirea zarvei şi zăpăcelii.

Yabu începu să l domolească pe Ishido, Mariko, scăldată în lacrimi, îi repeta întruna, străduindu se să pară cât mai înspăimântată, că nebunul de barbar încercase să l salveze pe Ishido, marele coman­dant – pe care el îl credea prinţ – de un kami rău.

— Ei socotesc că e cea mai mare insultă să le atingi faţa, la fel ca şi noi, şi asta l a scos din minţi, pentru moment. E un barbar nesimţit, dar, în ţara lui, e daimyo şi a încercat doar să vă ajute, stăpâne!

Ishido răcni ceva şi l lovi cu piciorul pe Blackthorne, care începea să şi revină. Blackthorne auzi cu mare mulţumire zarva din jur. Privirea i se limpezi. Samuraii lui Ishido îi înconjuraseră, douăzeci contra unul, cu săbiile trase, dar până acum nu era nici un mort şi toţi aşteptau disciplinaţi.

Blackthorne văzu că atenţia tuturor era adunată asupra lui. Dar acum ştia că are aliaţi.

Ishido se răsuci din nou către el şi veni mai aproape, urlând. Simţi că samuraii în maro îşi întăresc strânsoarea şi ştia că lovitura va urma, dar, de data asta, în loc să încerce să scape din strânsoare, cum se aşteptau ei, se lăsă moale la pământ, apoi se ridică îndată în picioare şi se desprinse râzând ca un apucat, începând un dans marinăresc aiurit. Fratele Domingo îi spusese că, în Japonia, toată lumea crede că nebunia vine de la kami şi, deci, nebunii, la fel ca toţi copiii mici şi oamenii foarte în vârstă, nu pot fi făcuţi răspunzători de faptele lor, iar câteodată se bucură de privilegii speciale. Aşa că ţopăia de zor, cântând, în ritmul săriturilor, pentru Mariko: