James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə32/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   58

Flacăra lumânării îi luminase faţa. Era una dintre cele mai frumoase femei din ţară. Fără să vrea, el făcuse semnul crucii împotriva răului ce zăcea în ea.

Râsul ei te îngheţa.

— Pleacă, preotule, şi nu te mai întoarce niciodată. Zilele tale sunt numărate!

— Nu mai mult decât ale tale. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu, doamnă. Mai bine ai lua aminte la cuvântul Lui – de crezi, poţi avea parte de mântuire veşnică.

— Ce? Tu eşti în mâinile lui Dumnezeu? Zeul creştin, neh? Poate că da. Poate că nu. Ce ai să te faci, preotule, dacă, atunci când o să mori, ai să descoperi că nu există Dumnezeu, că nu există Iad şi nici mântuirea ta veşnică, ci doar un vis într un alt vis?

— Eu cred! Cred în Dumnezeu şi în învierea lui Cristos şi în Duhul Sfânt! spusese tare. Făgăduielile credinţei creştine sunt adevărate. Sunt adevărate, sunt adevărate – eu cred!

Nan ja, Tsukku san?

Pentru o clipă, auzi doar sunetele limbii japoneze, şi ele nu aveau nici un înţeles pentru el.

Toranaga stătea în uşă, înconjurat de străji.

Părintele Alvito se înclină adunându şi gândurile. Sudoarea îi curgea pe faţă şi pe spate.

— Îmi cer scuze că am venit nepoftit. Visam... visam cu ochii deschişi. Îmi aminteam că am avut norocul să fiu martor la atâtea întâmplări aici, în Japonia. Întreaga mea viaţă pare să se fi petrecut numai aici şi nicăieri în altă parte.

— Câştigul a fost al nostru, Tsukku san.

Toranaga păşi obosit spre podium şi se aşeză pe o pernă simplă. Străjile se aranjară în tăcere într un paravan protector.

— Ai venit aici în cel de al treilea an al lui Tensho, nu i aşa?

— Nu, Alteţă, al patrulea. În anul Şobolanului, răspunse folosind numărătoarea lor, pentru care îi trebuiseră luni ca s o priceapă.

Anii se numărau începând cu un an anume, ales de împăratul care domnea. O catastrofă sau un semn ceresc putea să încheie o eră şi să înceapă alta, după bunul lui plac. Învăţaţilor li se poruncea să aleagă un nume, de foarte bun augur, din cărţile vechi ale Chinei, pentru noua perioadă, care putea să dureze un an sau cincizeci. Tensho însemna "Dreptate Cerească". Anul anterior fusese anul marelui val de maree, când muriseră două sute de mii de oameni. Fiecărui an i se dădea un număr, precum şi un nume, în aceeaşi succesiune cu orele zilei: Iepure, Dragon, Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Câine, Porc, şobolan, Bou şi Tigru. Primul an al lui Tensho căzuse în anul Cocoşului, deci însemna că anul 1576 fusese Anul Şobolanului, în cel de al patrulea an al lui Tensho.

— Multe s au întâmplat în cei douăzeci şi patru de ani, neh? prietene?

— Da, Alteţă.

— Da. Ridicarea lui Goroda şi moartea lui. Ridicarea lui Taiko şi moartea lui. Şi acum?

Pereţii întoarseră ecoul cuvintelor.

— Asta e în mâna Celui de Necuprins. Alvito folosi un cuvânt care putea însemne Dumnezeu, dar şi Buddha.

— Nici seniorul Goroda, nici seniorul Taiko n au crezut în vreun zeu sau în Cel de Necuprins.

— Nu spune Buddha că sunt multe cărări ce duc spre nirvana, Alteţă?

— Ei, Tsukku san, eşti un om înţelept. Cum se poate cineva atât de tânăr să fie atât de înţelept?

— Aş vrea din toată inima să fiu, Alteţă. Atunci aş putea să fiu de mai mult folos.

— Ai vrut să mă vezi?

— Da, m am gândit că e destul de important ca să vin chiar şi nepoftit.

Alvito scoase cărţile pilot ale lui Blackthorne şi le aşeză în faţa lui, pe podea, dând lămuririle pe care i le sugerase dell'Aqua. Văzu chipul lui Toranaga întunecându se şi se bucură.

— Dovada că el e pirat?

— Da, Alteţă. Cărţile pilot conţin chiar cuvintele exacte din ordinele lor, printre care: "Dacă e necesar, debarcaţi în forţă şi proclamaţi al nostru orice ţinut atins, sau nou descoperit." Dacă doriţi, pot face o traducere exactă a tuturor pasajelor necesare.

— Tălmăceşte totul. Şi repede, spuse Toranaga.

— Mai e încă ceva ce Părintele Inspector a considerat că trebuie să ştiţi.

Alvito îi povesti lui Toranaga totul despre hărţi, rapoarte şi Corabia Neagră, după cum fusese hotărât, şi fu bucuros să vadă reacţia de încântare.

— Excelent, spuse Toranaga. Eşti sigur că are să plece mai devreme Corabia Neagră? Absolut sigur?

— Da, răspunse Alvito hotărât.

O, Doamne, fă să fie aşa cum nădăjduim noi!

— Bine. Spune i mai marelui tău că aştept cu nerăbdare să i citesc rapoartele. Da. Cred c o să i trebuiască câteva luni spre a obţine faptele exacte, nu?

— A spus că va pregăti rapoartele cât de curând cu putinţă. O să vă trimitem şi hărţile, aşa cum aţi dorit. Ar fi posibil pentru Căpitanul General să şi primească documentele de plecare cât mai curând? Ar fi neînchipuit de folositor, dacă Corabia Neagră ar urma să vină mai devreme.

— Poţi garanta că nava va sosi mai devreme?

— Nici un om nu poate garanta când e vorba de vânt, furtună şi mare, dar nava o să plece din Macao mai devreme.

— Ai să le primeşti înainte de apusul soarelui. Mai ai altceva? N am să fiu liber timp de trei zile, până după terminarea adunării regenţilor.

— Nu, alteţă. Mulţumesc. Am să mă rog ca Cel de Necuprins să vă ocrotească, ca întotdeauna.

Alvito se înclină şi aşteptă să i se spună să plece, dar Toranaga, în schimb, îndepărtă străjile.

Era pentru prima dată când Alvito vedea un daimyo fără pază.

— Vino şi stai aici, Tsukku san. Toranaga îi făcu semn să se aşeze lângă el, pe podium.

Până acum Alvito nu fusese niciodată invitat pe podium. Să fie un semn de încredere, sau o condamnare?

— Războiul se apropie, spuse Toranaga.

— Da, răspunse şi gândi: Acest război n o să se termine niciodată.

— Nobilii creştini Onoshi şi Kiyama se împotrivesc în mod curios dorinţelor mele.

— Nu pot să răspund pentru nici un daimyo, alteţă.

— Zvonurile sunt proaste, neh? În legătură cu ei şi cu ceilalţi daimyo creştini.

— Oamenii înţelepţi întotdeauna vor ayea interesele împărăţiei la inimă.

— Da, dar între timp, împotriva voinţei mele, împărăţia e împărţită în două tabere. A mea şi a lui Ishido. Aşa că toate interesele în împărăţie merg într o parte sau alta. Nu există cale de mijloc. De ce parte sunt interesele creştinilor?

— De partea păcii. Creştinismul e o religie, alteţă, nu o cale politică.

— Marele vostru Părinte este capul bisericii creştine de aici. Aud că voi vorbiţi... voi puteţi vorbi în numele Papei.

— Ni se interzice să ne amestecăm în problemele ţării voastre, Alteţă.

— Crezi că Ishido o să vă facă înlesniri? Vocea lui Toranaga se înăspri. El se opune întru totul religiei voastre. Eu întotdeauna v am arătat simpatie. Ishido vrea să pună în aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko imediat şi să închidă hotarele pentru toţi barbarii. Eu vreau lărgirea negoţului.

— Noi nu i dirijăm pe nici unul dintre daimyo ii creştini.

— Atunci cum să i influenţez?

— Nu ştiu destule ca să încerc să vă dau un sfat.

— Ştii destule, prietene, ca să înţelegi că, dacă Kiyama şi Onoshi mi se vor împotrivi şi se vor alătura lui Ishido şi zdrenţăroşilor lui, toţi ceilalţi daimyo creştini au să i urmeze curând, şi atunci vor fi douăzeci contra unui singur om de al meu.

— Dacă vine războiul, mă voi ruga să câştigi, Alteţă.

— Am nevoie de mai mult decât rugăciuni, dacă sunt douăzeci contra unui om de al meu.

— Nu există nici o cale spre a ocoli războiul? Odată început, n o să se termine niciodată.

— Şi eu cred la fel. Atunci toată lumea o să piardă: şi noi, şi barbarii, şi Biserica creştină. Dar, dacă toţi daimyo creştini trec acum – pe faţă – de partea mea, n are să fie nici un război. Ambiţia lui Ishido va fi domolită pentru totdeauna. Chiar dacă înalţă steagul revoltei, regenţii îl vor stivi ca pe un vierme.

Alvito simţea laţul strângându i se în jurul gâtului.

— Noi ne aflăm aici doar ca să răspândim Cuvântul Domnului. Nu să ne amestecăm în politica voastră, Alteţă.

— Conducătorul vostru dinainte i a oferit lui Taiko serviciile creştinilor daimyo din Kyushu înainte ca noi să fi supus partea aceea de împărăţie.

— A greşit făcând aşa. El n a avut nici o împuternicire din partea Bisericii or a acelor daimyo.

— El s a oferit să i dea lui Taiko corăbii, corăbii portugheze, pentru transportarea trupelor noastre în Kyushu, i a oferit soldaţi portughezi şi arme de foc ca să ne ajute. Chiar şi împotriva Coreei şi împotriva Chinei.

— A fost la fel de greşit, Alteţă, căci n avea vreo împuternicire de la cineva.

— În curând fiecare va trebui să aleagă de ce parte este, Tsukku san. Da, foarte curând.

Alvito simţi fizic ameninţarea.

— Sunt totdeauna gata să vă slujesc.

— Dacă eu pierd, ai să mori cu mine? Ai să ţi faci jenshi; ai să vii cu mine, ai să mă urmezi în moarte ca un slujitor credincios?

— Viaţa mea e în mâinile Domnului. La fel şi moartea mea.

— A, da. Dumnezeul vostru creştin! Toranaga îşi mişcă uşor săbiile, apoi se aplecă în faţă. Dacă Onoshi şi Kiyama trec de partea mea în patruzeci de zile, Consiliul Regenţilor va anula edictul lui Taiko.

Cât de departe să îndrăznesc să merg? se întrebă neajutorat Alvito. Cât de departe?

— Noi nu putem să i influenţăm aşa cum credeţi.

— Poate că ar trebui ca mai marele vostru să le poruncească. Să le poruncească! Ishido o să vă trădeze şi pe voi şi pe ei. Ştiu de ce i în stare. La fel va face şi doamna Ochiba. Nu l influenţează deja pe Moştenitor împotriva voastră?

Da, voia să strige Alvito. Dar Onoshi şi Kiyama au obţinut în taină de la Ishjdo un jurământ scris prin care i lasă pe ei să aleagă toţi dascălii Moştenitorului, dintre care unul va fi creştin. Iar Onoshi şi Kiyama au jurat pe cruce că sunt încredinţaţi că tu ai să trădezi Biserica deîndată ce vei fi scăpat de Ishido.

— Părintele Inspector nu le poate porunci, Alteţă. Ar fi un amestec de neiertat în politica voastră.

— Onoshi şi Kiyama vor fi de partea mea în patruzeci de zile, iar edictele lui Taiko vor fi anulate, şi gata şi cu ceilalţi preoţi murdari. Regenţii le vor interzice să vină în Japonia.

— Poftim?

— Numai voi şi preoţii voştri. Nici unul din ceilalţi: cerşetori împuţiţi în sutane negre şi păroşi desculţi! Cei care nu strigă decât ameninţări neroade şi n aduc altceva decât necazuri. Puteţi avea toate capetele lor, dacă vreţi, ale celor care sunt aici.

Toată fiinţa lui Alvito striga atenţie! Niciodată Toranaga nu fusese atât de deschis. O singură greşeală, şi ai să l ofensezi, şi ai să faci din el duşmanul Bisericii pentru totdeauna.

Gândeşte te la ce ţi oferă Toranaga! Exclusivitate în întreaga împărăţie! Singurul lucru care ar garanta puritatea şi securitatea ei, pe măsură ce ar ajunge tot mai puternică. Singurul lucru de nepreţuit. Singurul lucru pe care nimeni nu l poate da, nici chiar Papa! Nimeni, înafară de Toranaga. Cu Kiyama şi Onoshi sprijinin du l făţiş, Toranaga ar putea să l zdrobească pe Ishido şi să domine Consiliul.

Părintele Alvito n ar fi crezut niciodată că Toranaga ar putea fi atât de deschis, sau ar putea oferi atât de mult. Dacă Onoshi şi Kiyama ar fi influenţaţi, şi ar schimba alegerea? Cei doi se urăsc unul pe celălalt. Pentru temeiuri cunoscute numai de ei, s au unit împotriva lui Toranaga. De ce? Ce i ar determina să l trădeze pe Ishido?

— Nu am împuternicirea să vă răspund, Alteţă, sau să vorbesc într o asemenea problemă, neh? Vă pot spune doar că ţelul nostru este să mântuim sufletele, zise.

— Aud că fiul meu, Naga, este interesat de credinţa creştină.

Toranaga mă ameninţă, sau îmi face oferte? se întrebă Alvito. Se oferă, oare, să i permită lui Naga să îmbrăţişeze credinţa – ce uriaşă izbândă ar putea fi asta –, sau zice: Dacă nu ne ajuţi, am să i poruncesc să renunţe?

Brusc Alvito înţelese marea încurcătură căreia trebuia să i facă faţă Toranaga. E încercuit, trebuie să facă o înţelegere cu noi, gândi plin de bucurie. Trebuie să încerce! Indiferent ce dorim, el are să ne dea, dacă noi vrem să cădem la învoială cu el. În sfârşit, el recunoaşte deschis că acei daimyo care sunt creştini înclină balanţa puterii! Orice vrem! Ce altceva am putea vrea? Absolut nimic. Afară de...

Deliberat îşi aruncă un ochi pe cărţile pilot, pe care le aşezase mai înainte în faţa lui Toranaga. Văzu cum întinde mâna şi pune cărţile pilot în siguranţă, în mâneca chimonoului.

— A, da, Tsukku san, spuse Toranaga pe o voce mohorâtă şi obosită. Mai este noul barbar, piratul, duşmanul ţării voastre. Ei au să vină aici curând, în număr mare, nu i aşa? Pot să fie descurajaţi... sau încurajaţi. Ca acest pirat, neh?

Părintele Alvito ştia că acum aveau totul. Să cer capul lui Black­thorne pe o tavă de argint, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul ca să pecetluim târgul? Să cer permisiunea ca să construim o catedrală în Yedo, sau una între zidurile castelului Osaka? Pentru prima oară în viaţa lui se simţea încurcat şi şovăitor când avea de negociat.

Noi nu ne dorim mai mult decât ni se oferă acum! Aş vrea să pot încheia târgul pe loc! Dacă ar depinde numai de mine, eu aş încerca. Îl cunosc pe Toranaga şi m aş încumeta să merg cu el... Aş încerca şi m aş lega cu jurământ sfânt. Da, i aş excomunica pe Onoshi şi Kiyama, dacă n ar fi de acord, ca să obţin acele concesiuni pentru Sfânta Biserică. Două suflete pentru zece mii, patru sute de mii, patru milioane. E cinstit! Aş spune da, da, da, întru slava lui Dumnezeu, dar eu nu pot aranja nimic, după cum bine ştii. Nu sunt decât un mesager şi parte din solia mea...

— Am nevoie de ajutor, Tsukku san. Am nevoie acum.

— Am să fac tot ce pot, Toranaga sama. Aveţi promisiunea mea.

Apoi Toranaga spuse ferm:

— Am să aştept patruzeci de zile. Da, patruzeci de zile.

Alvito se înclină. Observă că Toranaga întoarse plecăciunea mai adânc şi mai ceremonios decât de obicei, aproape ca şi cum s ar fi înclinat în faţa lui Taiko însuşi. Preotul se ridică, tremurând. Apoi ieşi din cameră şi o porni de a lungul coridorului. Grăbi pasul, apoi începu să se grăbească şi mai tare.

Toranaga îl urmărea cu privirea pe iezuit prin ambrazură, în timp ce traversa grădina, departe, jos. Uşa se deschise puţin, dar el îşi alungă blestemând străjile şi le porunci, sub pedeapsă cu moartea, să l lase singur. Ochii lui îl urmăriră atent pe Alvito, în timp ce ieşea pe poarta întărită în curtea exterioară, apoi preotul se pierdu în labirintul de fortificaţii.

În tăcerea solitară, Toranaga începu să zâmbească. Îşi suflecă chimonoul şi începu să danseze. Era dansul marinăresc al englezului.

CAPITOLUL 21


Îndată după lăsarea întunericului, Kiri coborî cu mişcări legănate scările, însoţită de două slujnice. Se îndreptă spre lectica acoperită, care aştepta lângă coliba din grădină. O mantie imensă îi acoperea chimonoul de călătorie, făcând o să pară şi mai grasă, iar o pălărie mare, cu boruri largi, era legată sub bărbie.

Doamna Sazuko, a cărei sarcină era foarte vizibilă, o aştepta liniştită în verandă, cu Mariko alături. Blackthorne stătea rezemat de perete, lângă poarta ferecată. Purta un chimonou uniformă maro, centură, şosete tabi şi încălţări militare. În curtea exterioară, dincolo de poartă, aştepta aliniată în şiruri ordonate o escortă de şaizeci de samurai puternic înarmaţi, fiecare al treilea om purtând o torţă. Dinaintea acestor soldaţi Yabu stătea de vorbă cu Buntaro – soţul lui Mariko – un bărbat scurt şi îndesat, aproape fără gât. Amândoi purtau zale, arcuri şi tolbe pe umeri, iar Buntaro avea un coif de bătălie, din oţel, cu un corn. Hamali şi purtători de kaga aşteptau aşezaţi pe vine, răbdători, într o tăcere disciplinată, lângă mulţimea de bagaje.

Briza uşoară purta cu ea promisiunea verii, dar nimeni în afară de Blackthorne nu i da atenţie, şi chiar şi el era totuşi conştient de încordarea care îi stăpânea pe toţi. Mai era foarte conştient şi de faptul că era singurul neînarmat.

Kiri înaintă greoaie către verandă.

— N ar trebuie să stai în frig, Sazuko san. Ai să răceşti! Acum trebuie să te gândeşti la copil. Nopţile astea de primăvară sunt totuşi foarte umede.

— Nu mi e frig, Kiri san. E o noapte minunată şi mi face plăcere.

— Totul e în ordine?

— O, da. Totu i perfect.

— Aş vrea să nu plec. Da. Nu mi place să plec de lângă voi.

— N ai de ce să ţi faci griji, îi spuse Mariko încurajatoare, venind lângă ele. Purta o pălărie cu boruri la fel de largi, dar deschisă la culoare, pe când cea a lui Kiri era mai sobră. O să ţi facă plăcere să te ntorci la Yedo. Stăpânul nostru o să ne urmeze peste câteva zile.

— Cine ştie ce aduce ziua de mâine, Mariko san?

— Ziua de mâine este în mâinile Domnului.

— Mâine va fi o zi minunată şi, dacă n o să fie, n o să fie! spuse Sazuko. Cui îi pasă de ziua de mâine? Acum este bine. Tu eşti frumoasă şi o să ţi ducem toţi dorul, Kiri san, şi dumitale, Mariko san. Privi spre poartă, atrasă de strigătele mânioase ale lui Buntaro către unul din samurai, care scăpase o torţă.

Yabu, mai mare în rang decât Buntaro, fusese numit la comanda grupului. O văzuse pe Kiri sosind şi se ntoarse ţanţoş de la poartă. Buntaro îl urmă.

— O, seniorul Yabu, seniorul Buntaro, spuse Kiri cu o plecăciune grăbită. Îmi pare rău că v am făcut să aşteptaţi. Seniorul Toranaga avea de gând să coboare, dar, în cele din urmă, s a răzgândit. Trebuie să plecaţi acum. Vă rog primiţi scuzele mele.

— Nu e nevoie. Yabu voia să plece din castel şi din Osaka cât mai curând cu putinţă, să se întoarcă înapoi la Izu. Tot nu i venea să creadă că avea să plece cu capul pe umeri, cu barbarul, cu armele, cu toate. Trimisese mesaje urgente prin porumbei călători soţiei sale în Yedo, să se asigure că totul e pregătit la Mishima, capitala sa, şi lui Omi, în satul Anjiro. Sunteţi gata?

Lacrimi străluciră în ochii lui Kiri.

— Doar să mi trag sufletulşi apoi am să intru în litieră. O, aş vrea să nu fi trebuit să plec! Privi în jur căutându l pe Blackthorne, zărindu l, în cele din urmă, în umbră. Cine răspunde de Anjin san, până ajungem la navă?

Buntaro spuse morocănos:

— I am poruncit să meargă lângă litiera soţiei mele. Dacă ea nu l poate stăpâni, am s o fac eu.

— Senior Yabu, poate că o conduci pe doamna Sazuko...

Atenţie gărzi!

Strigătul de avertisment veni dinspre curtea exterioară. Buntaro şi Yabu ţâşniră prin poarta întărită, toţi ceilalţi bărbaţi porniră ca o furtună după ei şi mulţi alţii se revărsară din fortificaţiile interioare.

Ishido se apropia pe strada dintre castel şi ziduri, în fruntea a două sute de samurai în uniforme gri. Se opri în curtea exterioară, în faţa porţii şi, deşi nici un om – nici de o parte, nici de cealaltă – nu se arăta ostil, şi nici unul nu şi avea mâna pe sabie, ori săgeata în arc, toţi erau pregătiţi.

Ishido făcu o plecăciune măsurată.

— O seară minunată, senior Yabu.

— Da, da, într adevăr.

Ishido înclină în treacăt din cap spre Buntaro, care, la fel de nepăsător, îi răspunse cu minimum de politeţe îngăduită. Amândoi fuseseră generalii favoriţi ai lui Taiko. Buntaro condusese unul dintre regimentele din Coreea, în vreme ce Ishido fusese la com­anda tuturor trupelor. Fiecare îl acuzase pe celălalt de trădare. Numai intervenţia personală şi un ordin direct al lui Taiko împiedicaseră vărsarea de sânge şi încăierarea dintre clanuri.

Ishido îi cercetă pe samuraii în uniforme maro. Apoi ochii lui îl descoperiră pe Blackthorne. Îl văzu răspunzând privirii sale cu un început de plecăciune. Prin poarta deschisă se vedeau cele trei femei şi cealaltă litieră. Ochii i se opriră din nou asupra lui Yabu.

— Ai crede că v aţi pregătit cu toţii de bătălie, Yabu san, nu pentru o escortă de onoare a doamnei Kiritsubo...

— Hiro matsu a poruncit aşa, din pricina asasinului Amida...

Yabu se opri, pentru că Buntaro înainta agresiv cu paşi apăsaţi, apucând cu mâinile i mari mijlocul porţii.

— Noi suntem întotdeauna gata de luptă. Cu sau fără armuri. Putem să ne batem unul contra zece şi chiar contra cincizeci dacă i vorba de Mâncătorii de Usturoi. Niciodată n o să arătăm spatele duşmanului, fugind ca nişte mucoşi, lăsându ne camarazii în încer­cuire!

Zâmbetul lui Ishido era plin de dispreţ, vocea şfichiuitoare.

— Oh? Poate c o să aveţi în curând norocul să ţineţi piept unor bărbaţi adevăraţi, nu Mâncătorilor de Usturoi!

— Cât de curând? De ce nu în seara asta? De ce nu aici?

Yabu înaintă prudent între ei. Fusese şi el în Coreea şi ştia că adevărul e de amândouă părţile şi că nu puteai să ai încredere în nici unul, în Buntaro poate chiar mai puţin decât în Ishido.

— Nu în seara asta, Buntaro san, acum suntem printre prieteni, spuse împăciuitor, dorind cu disperare să ocolească o încăierare care i ar fi închis pe toţi în castel pentru totdeauna. Suntem printre prieteni, Buntaro san.

— Care prieteni? Îmi cunosc prietenii şi îmi cunosc şi duşmanii! Buntaro se răsuci iar spre Ishido. Unde e bărbatul – bărbatul ăsta adevărat, despre care vorbeai, Ishido san? Ei? Sau bărbaţii? Să se tirască afară din găurile lor şi să se măsoare cu mine – Toda Buntaro, senior de Sakura – dacă are vreunul destulă tărie!

Toţi cei de faţă se pregătiră.

Ishido îl ţintui cu o privire rea.

Yabu spuse:

— Acum nu i momentul, Buntaro san. Prieteni sau duş...

— Prieteni? Unde? În mormanul ăsta de gunoi? Buntaro scuipă în ţărână.

Mâna unui samurai în gri zbură spre mânerul săbiei, zece uniforme maro îl urmară, cincizeci de samurai în uniforme gri făcură la fel o frântură de clipă mai târziu, şi acum toţi aşteptau ca sabia lui Ishido să ţâşnească din teacă dând semnalul de atac.

Atunci apăru din întunericul grădinii Hiro matsu, şi trecu în curtea exterioară cu sabia lungă în mâini, pe jumătate scoasă din teacă.

— Uneori poţi găsi prieteni în gunoi, fiule, rosti liniştit. Mâinile se descleştară de pe mânerele săbiilor. Samuraii aflaţi faţă în faţă pe parapete – în uniforme gri şi maro – slăbiră arcurile în care deja fuseseră puse săgeţi. Noi avem prieteni pretutindeni în castel. Pretutindeni în Osaka. Da. Stăpânul nostru Toranaga spune mereu asta. Stătea ca o stâncă în faţa unicului său fiu, citindu i setea de sânge din priviri. Din clipa în care Ishido fusese zărit apropiindu se, Hiro matsu se postase la uşa interioară. Apoi, când primul pericol trecuse, pornise cu paşi de pisică prin întuneric. Privea fără să clipească în jos, drept în ochii lui Buntaro. Nu este aşa, fiul meu?

Cu un efort enorm acesta dădu din cap şi se dădu un pas înapoi. Dar încă închidea calea către grădină.

Hiro matsu îşi întoarse atenţia către Ishido.

— Nu vă aşteptam astă seară, Ishido san.

— Am venit să mă înclin în faţa doamnei Kiritsubo. Nu mi s a spus decât cu câteva clipe în urmă că pleacă cineva.

— Are dreptate fiul meu? Trebuie să ne facem griji că nu suntem printre prieteni? Suntem oare ostatici care trebuie să ceară îngăduinţă?

— Nu, dar eu şi seniorul Toranaga am avut o anume înţelegere pe tot timpul şederii sale aici. Fiecare sosire sau plecare a persoanelor din suita sa trebuia anunţată cu o zi mai înainte, astfel ca eu să mă pot înfăţişa cum se cuvine.

— A fost o hotărâre neaşteptată a seniorului Toranaga. El n a socotit trimiterea uneia dintre doamnele sale, înapoi la Yedo, destul de importantă ca să vă tulbure, îi răspunse Hiro matsu. Da, seniorul Toranaga nu face altceva decât să şi pregătească plecarea.

— A fost hotărâtă deja?

— Da, în ziua când se va încheia întâlnirea regenţilor. Veţi fi înştiinţat la vremea cuvenită, după înţelegere.

— Bun. Bineînţeles, întâlnirea ar putea fi amânată din nou. Seniorul Kiyama este şi mai bolnav.

— E amânată, sau nu?


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin