James Joyce ulise

Deşi era uşor handicapat de câte o poticneală ici colo în vorbire şi îi erau şi gesturile cam nesigure, făcea tot ce putea să explice.

— Sticla, uite-acolo, să zicem. Cincizeci de iarzi măsuraţi. Ouăle-n sticle. îşi trece pistolul peste umăr.

Ocheşte.

Îşi întoarse trupul pe jumătate, îşi închise complet ochiul drept, pe urmă îşi strâmbă trăsăturile feţei cam într-o parte şi se bleojdi astfel în noapte cu o expresie cî-tuşi de puţin plăcută.

— Bum, strigă apoi o dată.

Întreaga asistenţă aştepta, anticipând o a doua detunătură, mai fiind încă un alt ou.

— Bum, strigă el de două ori.

Cu oul al doilea în mod evident spulberat, dădu energic din cap şi făcu cu ochiul, adăugind sângeros:

Buffallo Bill când trage, el a şi nimerit dintr-odată. Niciodată n-a dat greş şi nici nu va da vreodată, O tăcere urmă acestei demonstraţii, până când domnul Bloom, ca să creeze o atmosferă agreabilă, se simţi îndemnat să-l întrebe dacă fusese vorba de un concurs de măes-trie la tir, de felul celei anuale a Asociaţiei naţionale de tragere cu puşca, care se ţine la Bisley, lingă Londra.

— Ce spui î'spuse marinarul.

— De mult a fost? urmă domnul Bloom fără să clipească.

— Păi, răspunse marinarul, destinzându-se într-o oarecare măsură sub efectul magic al unei durităţi deopotrivă cu a lui, să tot fie o treabă de vreo zece ani. A-nconjurat toată lumea cu circul regal Hengler. L-am văzut făcând asta la Stockholm.

— Curioasă coincidenţă, îi strecură discret domnul

Bloom lui Stephen.

— Pe mine mă cheamă Murphy, continuă marinarul, W. B. Murphy, din Carrigaloe. Ştii unde-i asta?

— În portul Quenstowon, replică Stephen.

— Aşa e, spuse marinarul. Fortul Camden şi Fortul Carlisle. De-acolo am umflat eu pânzele. Acolo-i nevestica mea. M-aşteaptă, ştiu eu bine. Pentru Anglia, pentru căminul meu şi pentru frumoasa mea. E nevasta mea credincioasă şi adevărată, pe care n-am mai văzut-o de Şapte ani, tot plutind pe mări.

Domnul Bloom îşi putea închipui cu uşurinţă imaginea sosirii sale într-o asemenea scenă – reîntoarcerea acasă a marinarului la căsuţa sa la marginea drumeagului de ţară după ce-i scăpase demonului mării, cruntul Davy Jones – o noapte ploioasă cu lună oarbă. Străbătând întreaga lume ca să se întoarcă la nevestica lui. Sunt o grămadă de poveşti despre de-alde Alice Ben Boit, Enaeh< Arden şi Rip Van Winkle şi o mai fi oare cineva pe aici care-şi mai aduce aminte de Caoc O'Leary, o poezioară de toţi iubită şi de mare efect, şi pentru că veni vorba, şi de John Casey sărmanul, o piesă lirică desăvârşită în felul ei, aşa fără pretenţii? Dar niciodată nu se pomeneşte în de-alde astea de vreo nevastă care s-o fi luat-o din loc de acasă să se întoarcă ea, oricât de mult i-ar fi dus dorul celui lipsă. Chipul care se arată la fereastră! închipuiţi-vă uimirea lui când în cele din urmă ajungând la capătul încercărilor sale începu să înţeleagă adevărul cu jumătatea lui mai bună, naufragiat acuma în ce-avea el mai scump. Nu te mai aşteptai să mă mai vezi dar acum m-am întors cu-adevărat şi vreau s-o luăm iar de la început. Uite-o cum sade acolo la gura focului, ca o văduvă, de-atâta vreme nu mai e bărbatul ei lângă ea. Mă crede mort. Legănat în leagănul din fundul mării. Şi-alături acolo ui-te-l cum sade pe nenea Chubb sau Tomkin, după caz, crâş-marul de la Coroana şi Ancora, numai în cămaşă, mâncân-du-şi friptura de miel cu ceapă. Nu-i nici un scaun liber pentru tata. Bu-hu! Cum suflă vântul! Şi copilaşul cel nou sosit e pe genunchii ei, copil post mortem. Hai la trap, hai la trap şi la galop! Ne plecăm în faţa inevitabilului, Rânjeşte şi îndură. Rămân cu toată iubirea, soţul său cu. inima frântă, W. B. Murphy.

Marinarul, despre care nu s-ar prea fi putut spune că ar fi fost un rezident în Dublin, se întoarse spre unul din birjari cu această cerere:

— Nu se-ntâmplă să ai ceva vreo gură de tutun, de mestecat la dumneata, nu?

Birjarul căruia astfel i se adresase se întâmpla să nu aibă, însă patronul scoase o bucată ca un zar din jacheta lui cea bună care atârna într-un cui şi obiectul dorit fu pe urmă trecut din mână în mână.

— Îţi mulţumesc, spuse marinarul.

Îşi depozită calupul în gură şi, mestecând, şi de asemenea cu unele poticneli încete în vorbire, urmă:

— Am sosit az-dimineaţă la ceasurile unsprezece. Corabia Rosevean cu trei catarge de la Bridgwater, cu cărămizi încărcătură. M-am îmbarcat ca să traversez încoace. Mi-ram luat banii az-după masă. Uite-aici foaia mea de debarcare. W. B. Murphy, marinar.

Spre a confirma această declaraţie extrase din buzunarul de la piept şi-l încredinţa vecinilor săi de la masă un document împăturit şi care nu arăta prea curat.

— Trebuie c-ai văzut ceva din lumea asta largă, remarcă patronul, sprijinindu-se de tejghea.

— Păi, -replică marinarul, după ce reflectă la aceste spuse. Am dat înconjur ceva de când m-am angajat prima oara. Am fost pe Marea Roşie. Am fost în China şi în America de Nord şi în America de Sud. Am văzut iceber-guri cu grămada, trosnind şi scrâşnind. Am fost la Stoc-kholm şi în Marea Neagră, în Dardanele, cu căpitanul Dal-ton cel mai bun bărbat dracului care-a comandat vreo corabie. Am văzut Rusia. Gospoăy pomilooy. Aşa se roagă ruşii.

— Ai văzut ceva minuni, nu zic. interveni un surugiu.

— Păi, spuse marinarul, mutându-şi prin gură tutunul doar în parte mestecat. Am văzut la minunăţii, şi-ncolo şi-?ncoace. Am văzut un crocodil care muşca din fierul ancorei aşa cum muşc eu din tutunul ăsta.

Îşi scoase din gură bucăţoiul molfăit şi, prinzându-şi-l între -dinţi, muşcă din el cu ferocitate.

— Han! Uite-aşa. Şi i-am văzut pe mâncătorii de oameni din Peru care mănâncă stârvuri şi ficaţi de cai. Uite-aici. Uite-i. Mi-a trimis-o un prieten de al meu.

Scoase, cotrobăindu-se, o ilustrată din buzunarul de la piept, care părea să fie, în felul lui, un soi de depozit de relicve, şi o împinse peste masă. Textul tipărit pe ea spunea: Choza de Indios. Beni, Bolivia.

Cu toţii îşi concentrară atenţia asupra scenei înfăţişate: un grup de sălbatice purtând legături în dungi peste şolduri, chircite, clipind, alăptând, încruntându-se, dormind în mijlocul unui roi de copii (trebuie să fi fost cel puţin vreo douăzeci) în faţa unor cocioabe primitive de răchită.

— Mestecă la coca cât îi ziulica de mare, adăugă comunicativul lup de mare. Au stomacurile ca nişte grătare de pâine. îşi taie ţâţele când nu mai pot să facă copii. Uite-aici la ele goale cum le-a făcut mă-sa mâncând la ficat crud de cal mort.

Ilustrata lui se dovedi un centru de atracţie pentru gentlemenii aceştia neieşiţi în lume, timp de câteva minute, dacă nu mai mult.

— Şi ştiţi cum să le ţineţi cât mai departe de tine? întrebă el jovial.

Nimeni nehazardând vreo opinie, el le făcu cu ochiul, spunând:

— Cu sticlă. Asta le băga-n toţi sperieţii. Sticlă. Fără a manifesta vreo surpriză, domnul Bloom întoarse ilustrata pe partea cealaltă să citească adresa şi timbrul în parte obliterate de ştampilă. Scria după cum urmează: Tarjeta Postai. Senor Î. Boudin. Galeria Becche, Santiago, Chile. Nu era fireşte nici un mesaj, după cum băgă el bine de seamă. Deşi nu era un adept implicit al sumbrei istorii povestite (şi nici de fapt a performanţei cu împuşcarea ouălor în ciuda lui Wilhelm Teii şi a incidentului cu La-zarillo şi Don Cesar de Bâzan descris în Maritana cu care prilej glonţul celui dintâi trecuse prin pălăria celui de al doilea) pentru că detectase o discrepanţă între numele său (presupunând că acela ar fi fost persoana care se pretindea a fi şi nu ar fi navigat sub pavilion fals şi nu ar fi învăţat cum să citească busola pe undeva prin ape liniştite) şx adresantul fictiv al misivei, fapt care-l făcuse să nutrească oarecari suspiciuni în ce priveşte bona fides amicului nostru, toate acestea îi aminteau totuşi într-un fel de un plan multă vreme hrănit pe care intenţiona să şi-1 realizeze într-o zi într-o miercuri sau duminică de a călători până la Londra via în lung pe mare şi nici n-am putea spune că ar fi călătorit vreodată prea departe cine şfee ce dar în adâncul inimii era un aventurier înnăscut deşi soarta îi dejucase intenţiile şi rămăsese consecvent un ora de uscat decât dacă ai spune că înseamnă o călătorie să mergi până la Holyhead care fusese cea mai lungă a lui cel mai departe. Martin Cunningham îi spusese deseori că i-ar fi putut procura un permis prin Egan dar câte o chestiune neaşteptată se tot ivea dracului veşnic şi rezultatul net era că tot planul cădea baltă. Dar chiar presupunând că s-ar ajunge să pui banii jos şi să-i frângi inima lui Boyd tot n-ar fi fost cine ştie ce scump, punga i-ar fi permis-o, câteva guinee cel mult, ţinând seama că drumul până la Mullingar unde voia oricum să se ducă ar fi fost cinci şilingi şi jumătate dus şi întors. Şi escapada asta i-ar fi prins bine şi pentru sănătate dacă stai să te gândeşti şi la aerul cu ozon şi ar fi fost în toate sensurile plăcut de-a dreptul, mai ales pentru unul care şi-aşa nu prea stă bine cu ficatul, să mai şi vezi diferite locuri pe drum, Plymouth, Falmouth, Southampton şi aşa mai departe, culminând şi la urmă cu un tur instructiv al locurilor de seamă din marea metropolă, priveliştea Babilonului nostru modern unde fără îndoială că avea să vadă şi marile înfrumuseţări, Turnul, abaţia, bogătaşii din Park Lane cu care să facă iară cunoştinţa. Un alt lucru care-i trecea tocmai prin gând ca nefiind deloc o idee rea ar fi fost să-şi arunce ochii prin jur la faţa locului să vadă dacă să nu încerce să pună bazele pentru un turneu de concerte cu muzică estivală îmbrăţişând cele mai proeminente staţiuni balneare Margate cu băile ei mixte şi localităţile balneare de şic, Eastbourne, Scarborough, Margate şi aşa mai departe, frumosule Bournemouth, insulele din Canalul Mî-necii şi alte bijuterii de pe coastă, care s-ar putea dovedi a fi cât se poate de remunerative. Nu, fireşte, cu cine ştie ce companie adunată la întâmplare, sau cu doamne amatoare care să se afle în treabă, cum ar fi ceva de tipul doamnei CP, M'Coy – împrumută-mi mie valiza dumi-tale şi-ţi trimit eu prin poştă recipisa. Nu, ceva a întâia, cu o distribuţie irlandeză numai vedete, de genul operei mari Tweedy-Flower, cu propria consoartă ca star principal cu un fel de contrapondere pentru operele englezeşti Elster Grimes şi Moody Masners, o chestie cât se poate de simplă în fond şi era şi succesul asigurat, cu condiţia să se poată aranja reclama în ziarele locale de un tip cu ceva mai mult curaj care să şi tragă sforile necesare şi astfel să combini afacerile cu plăcerea. Dar cine? Asta era întrebarea.

De asemenea, fără să poată pune mâna în foc, i se părea că mari posibilităţi s-ar fi putut deschide cum ar fi fost iniţierea unor noi modalităţi pentru a ţine pasul cu vremea î propos de ruta Fishguard-Rosslare care,se zvonea, era pusă încă o dată pe tapet în departamentele de resort cu desfăşurarea obişnuită de birocraţie şi formalităţi şi tergiversări din partea unor babalâci şi imbecili în general Era o mare ocazie desigur pentru iniţiativă şi spirit întreprinzător care să facă faţă necesităţilor de trafic ale publicului larg, ale omului obişnuit, adică Brown, Robinson şi ceilalţi.

E într-adevăr regretabil şi chiar absurd de-a dreptul şi un blam de loc neînsemnat pentru societatea noastră atât de lăudată faptul că omul de pe stradă, când sistemul social are într-adevăr nevoie de consolidare, din cauza câtorva nenorocite de lire sterline acolo, e împiedicat şi el să vadă mai multe din lumea asta în care trăieşte în loc să rămână mereu prins ca în clei de pe vremea când prăpăditul ăsta care nu se mai mişcă din loc m-a luat de nevastă. In fond, da-o dracului de treabă, muncesc unsprezece luni şi mai bine ca robii şi merită o schimbare radicală de perspectivă după tot frecuşul vieţii de oraş şi vara, să mai aleagă, când Doamna Natură e şi ea mai în formă, mai arătoasă, aşa ceva ar fi nki mai mult nici mai puţin decât o altă viaţă. Existau prilejuri deopotrivă de excelente şi în insula mamă, încântătoare rezervaţii silvane parcă anume făcute pentru întinerire, refacere, oferind o pletoră de atracţii precum şi un tonic înviorător pentru organism în şi în jurul Dublinului cu împrejurimile sale pitoreşti, chiar, Poulaphouca, până la care era un tramvai cu aburi, dar şi ceva mai departe de îmbulzeală, la Wick-low, pe drept denumită grădina Irlandei, o ţintă ideală pentru bicicliştii mai vârstnici, câtă vreme nu sparg, şi în landele de la Donegal, unde dacă ce se spune e adevărat, priveliştea este minunată, deşi localitatea asta la urmă numită nu e uşor accesibilă aşa că influxul de vizitatori nu era încă la nivelul aşteptat ţinându-se seama de foloasele frumoase care s-ar fi putut realiza de aici, în vreme ce Howth cu amintirile sale istorice şi de alt fel, Thomas Mătăsosul, Grace O'Malley, George al TV-lea, rododendronii la câteva sute de picioare deasupra nivelului mării era un loc favorit pentru oameni de toate soiurile şi condiţiile, mai ales primăvara când tinerii, deşi îşi avea cota sa de morţi căzând de pe faleză, voluntari sau accidentali, şi unde şi ajungi cit ai bate din palme, fiind doar la trei sferturi de oră de Coloană. Pentru că desigur excursiile turistice moderne cu tot confortul sunt doar la început, în copilăria lor, ca să spunem aşa, şi organizarea lasă încă mult de dorit. Interesant de aprofundat, i se părea, doar aşa din curiozitate pur şi simplu, dacă traficul a creat ruta sa vice versa sau amândouă laolaltă. întoarse la loc ilustrata pe cealaltă faţă şi i-o trecu mai departe lui Stephen.

— Am văzut un chinez o dată, relata conştiinciosul narator, care avea nişte gogoloaşe mici ca de cocă şi le punea în apă şi se desfăceau, şi fiecare era altceva. Una era un vapor, alta era o casă, alta era o floare. Ăştia-ţi fierb şobolani în supă, adăugă îmbietor, chinezii.

Obscrvând poate o expresie de îndoială pe feţele lor, globtroteurul continuă să-şi depene aventurile.

— Şi am vJzut un om care a fost omorât la Triesie de un italian. Cu cuţitul în spate, Un cuţit ca ăsta.

le aşa, produse un cuţit cu jresort, de aspect periculos, cu totul potrivit cu propria sa înfăţişare, şi-l demonstra, ţinându-l cum se cuvine în poziţie de atac.

— Într-un bordel, la o socoteală de conturi între doi contrabandişti. Tipul se ascunsese după uşă, şi-odată a venit pe la spatele lui. Uite aşa. Pregăteşte-te să te-ntâl-neşti cu Dumnezeul tău, zice. Şi hop! I l-a băgat în spinare până la mâner.

Privirea lui greoaie, rotindu-se alene, îi sfida să-i mai pună întrebări, dacă s-ar fi întâmplat să mai vrea cineva s-o facă. Ăsta-i oţel pe cinste, repetă, examinându-şi acest formidabil stiletto.

După care răscolitor denouement suficient pentru a-i intimida pe cei mai îndrăzneţi, el juca resortul pumnalului băgând lama la loc, şi puse deoparte arma în chestiune ca mai înainte în camera sa a ororilor, cu alte cuvinte în buzunar.

— Ăştia sunt grozavi cu armele albe, spuse pentru informarea tuturor cineva care era limpede că nu era nici el prea bine lămurit. Din cauza asta se gândeau că asasinatele din parc ale invincibililor au fost săvârşile de nişte străini, că au folosit cuţitele.

La această remarcă, emisă în chip evident în spiritul zicalei unde-i ignoranţă e şi jeritire, domnul Bloom şi

Stephen, fiecare în felul său, schimbară ambii instinctiv priviri pline de subînţeles, într-o tăcere religioasă de felul celei strict entre nous, către locul unde Piele-de-Capră, alias patronul, smulgea jeturi de lichid din aparatul său de fiert cafea. Faţa sa inscrutabilă, care era în felul ei o operă de artă, un studiu desăvârşit, sfidând orice descriere, comunica impresia că nu înţelegea nici o iotă din cele ce se petreceau în jurul său, Nostim, chiar.

Urmă o tăcere oarecum îndelungată. Un bărbat citea cu întreruperi un pătat de cafea ziar de seară; altul, ilustrata cu indigenele choza de; altul, foaia de eliberare a marinarului. Domnul Bloom în ce-l priveşte pe el personal, cumpănea pe gânduri. îşi amintea limpede cum în-tâmplarea la care se făcuse aluzie avusese loc, ca ieri, cu câţiva anişori înainte, în zilele când fuseseră tulburările cu ţăranii, când lumea civilizată fusese luată, ca să spunem aşa, prin surprindere, pe la începutul anilor optzeci, optzeci şi unu ca să fim mai exacţi, când el tocmai împlinise cincisprezece ani.

— Da, domnule, îi întrerupse gândurile marinarul. Dă-ne înapoi hârtiile alea.

Cererea-i fiindu-i satisfăcută, el le prinse laolaltă cu un elastic.

— Da' stânca de la Gibraltar ai văzut-o? îl întrebă domnul Bloom.

Marinarul făcu o strâmbătură, mestecând înainte, într-un fel care ar fi putut fi luat şi ca da, şi ca nu.

— Mda, ai ajuns şi-acolo, spuse domnul Bloom, vârful Europei, gândindu-se că ajunsese acolo într-adevăr, şi în speranţa că acest rătăcitor pe mări ar fi putut să-şi spună unele amintiri, însă el nu făcu aceasta, lăsând doar să ţâş-nească un jet de zeamă în rumeguşul de pe podea şi îşi clătină capul cu un fel de dispreţ leneş.

— Cam în ce an să fi fost? interpolă domnul Bloom. Poţi să-ţi mai aduci aminte ce corăbii erau?

Acest soi-disant marinar mestecă greoi o vreme, înfometat parcă, înainte de a-i răspunde.

— M-am săturat de toate stâncile astea din mare, spuse, şi de corăbii şi de vapoare. Nişte hârburi sparte, asta sunt.

Obosit, în aparenţă, tăcu. Interlocutorul său constatând că nu avea perspective să mai afle ceva nou de la un client atât de capricios, căzu din nou pe gânduri de data aceasta cu privire la dimensiunile uriaşe ale apelor pe suprafaţa globului pământesc. Ajunge să spunem că, aşa cum o privire superficială pe hartă ne poate arăta, apa acoperă de-a dreptul trei pătrimi din el, şi el îşi dădea acum seama pe deplin ce însemna să stăpâneşti valurile. In mai multe ocazii – cel puţin o duzină – aproape de North Bull la Dollymouth el remarcase un bătrân lup de mare, în mod evident rămas pe drumuri, aşezat de obicei aproape de marea nu deosebit de plăcut mirositoare, pe zid, privind cu totul absent marea şi marea privindu-l pe el, visând la păduri înfrunzite şi pajişti verzi cum cântă cineva undeva. Şi se întrebase atunci de ce. Poate că încercase şi el să desluşească această taină, rătăcind în sus şi în jos până la antipozi şi tot aşa pe deasupra şi pe dedesubt – adică, la drept vorbind, nu chiar pe dedesubt, punându-şi la încercare norocul. Şi toate şansele ar fi fost cel puţin douăzeci contra zero că nici nu exista nici un fel de taină. Cu toate acestea, fără a mai intra în minutiae-ele acestei chestiuni, faptul elocvent era că marea rămânea acolo în toată splendoarea ei şi în mersui normal al lucrurilor cineva oricine ar fi fost el trebuia să plutească pe ea şi să sfideze providenţa fie şi numai pentru a arăta cum oamenii reuşesc de obicei să treacă o asemenea povară pe spinarea altuia ca şi ideea cu iadul şi loteria şi asigurările, care şi ele merg exact pe acelaşi principiu, aşa că, din asemenea motive, dacă nu din altele, bărcile de salvare duminica sunt o instituţie foarte lăudabilă pentru care, publicul, oriunde s-ar afla el, pe uscat sau pe malul mării, cum ar fi cazul, având-o la dispoziţie ca să spunem aşa ar trebui să-şi exprime mulţumirile şi faţă de comenduirea portului şi serviciul de paza coastelor care trebuie să facă faţă şi să pornească în afară în furia elementelor naturii, pe orice vreme, când îi cheamă datoria Irlanda aşteaptă ca fiecare om şi aşa mai departe, şi uneori o duc foarte greu iarna ca să nu uităm şi bărcile uşoare irlandeze, Kish şi altele, care se pot răsturna în orice clipă pe drum, care o dată şi el cu fiica lui trăiseră o atare experienţă pe o vreme agitată, ca să spunem de-a dreptul furtunoasă.

— Ulise, voi. II

— iară unul care a mers o. dată cu mine pe Rătăcitorul, continuă bătrânul lup de mare, el însuşi un rătăcitor. S-a trecut pe uscat şi şi-a luat o slujbă uşoară, valetul unui domn cu şase lire pe lună. Pantalonii ăştia care-i am pe mâne-s de la el şi mi-a dat şi un impermeabil şi cuţitul ăsta. Şi eu aş vrea o slujbă ca asta, să-l rad pe unul şi. să-l perii. M-am săturat să tot bat mările. Uite, şi fiu-mea, Danny. a fugit pe mare şi maică-sa-i găsise o slujbă la Cork unde-ar fi putut câştiga bani frumoşi.

— Câţi ani are? întrebă unul din ascultători, care, de altfel, văzut dintr-o parte semăna cu Henry Campbell, notarul, acum departe de grijile biroului, nespălat, fireşte, şi îmbrăcat mai soios şi cu o idee de vopsea pe apendicele său nazal.

— Păi, răspunse marinarul cu un fel de uimire pe faţă. Fiu-mea Danny? O fi de vreo optşpce ani acuma, mă gândesc.

Acest tată de 'baladă la acestea îşi trase de cămaşa. sa cenuşie, şi oricum nu curată, cu amândouă mâinile şi zgân-dări pe pieptul său pe care se putea vedea o imagine tatuată cu cerneală chinezească albastră, intenţionând să reprezinte o ancoră.

— Erau păduchi în hogeacul ăla din Bridgwater, remarcă el. Sigur, trebuie să fac o baie rnâine sau poimâine. Negrii ăştia, ăştia nu-mi plac mie. Nu pot să le sufăr gâii-gâniile astea. îţi sug sângele, asta fac.

Văzând că toţi îi priveau pieptul, îşi trase îndatoritor mai tare de cămaşă, astfel încât pe deasupra simbolului cinstit de timp al speranţei şi odihnei marinarului, putură vedea pe deplin cifra 16 şi profilul unui tânăr părând cam încruntat.

— Tatuaj, explică ilustratorul. Asta mi-a făcut-o când eram o dată fără vânt în larg la Odesa, în Marea Neagră, cu căpitanul Dalton. Un tip care-l chema Antonio mi-a făcut-o. Aici e chiar el, un grec.

— Te-a durut tare când ţi-a făcut-o? îl întrebă unul pe marinar.

Acest vrednic tovarăş era însă acum ocupat să prindă ceva pe pieptul său. îl strivea sau…

— Uite aici, spuse, arătându-l pe Antonio. Uite-l aici, înjurându-l pe secund. Şi uite-l aici, adăugă. Tot tipul ăsta, şi trase acuma într-un fel anumit cu degetele, ca să-l arate altfel, uite-l cum râde de o chestie care i-o spune cineva. Şi într-adevăr faţa lividă a tânărului numit Antonio arăta cu adevărat un fel de surâs forţat şi efectul acesta curios suscită admiraţia fără rezerve a tuturor celor de faţă, inclusiv Piele-de-Capră care de data asta se întinse peste tejghea.

— Mda, da, oftă marinarul, privindu-şi pieptul bărbătesc. S-a dus şi el. L-au mâncat rechinii. Mda, da.

Îşi lăsă pielea astfel că profilul îşi reluă expresia de dinainte.

— Frumos făcută, spuse docherul întâiul.

— Şi numărul ăsta pentru ce-i? întrebă un vagabond numărul doi.

— L-au mâncat de viu? îl întrebă un al treilea pe marinar.

— Mda, da, oftă iarăşi acesta din urmă, de data aceasta parcă mai însufleţit, cu un fel de jumătate de surâs, pentru scurtă vreme însă doar, în direcţia celui care-l întrebase de număr. Era grec.

Şi pe urmă adăugă, cu un fel de umor sinistru, ţinmd seama de sf îrşitul celui evocat:

Rău a mai fost Antonio, sigur, S-a dus şi m-a lăsat singur.

Chipul unei frecventatoare a trotuarului, pictat şi supt pe sub o pălărie de pai neagră, se iţi de după uşa stabilimentului, executând la modul concret o recunoaştere a terenului în intenţia de a-şi aduce apă la moară. Domnul Bloom nemai ştiind în ce parte să privească îşi întoarse faţa, încurcat dar în exterior părând calm, şi ridicând de pe masă foaia de ziar pe care birjarul, dacă asta o fi fost, o lăsase deoparte, o ridică de pe masă şi privi hârtia asta rozalie, dar în fond de ce rozalie? Motivul pentru care făcuse aceasta era că recunoscuse la uşă aceeaşi faţă pe care o mai văzuse fugar în aceeaşi după amiază pe cheiul Or-mond, femela parţial idioată anume de pe alee, care ştia că doamna în taior cafeniu era cu dumneata (doamna B.), şi-l întrebase dacă n-are cumva ceva de spălat. Şi în fond de ce de spălat, lucrul acesta jpărând mai degrabă cam prea vag.

Ceva de spălat. Cu toate acestea candoarea îl silea să recunoască faptul că el însuşi îi spăla lenjeria soţiei sale când se murdărea pe strada Holles şi chiar şi femeile făceau aşa ceva şi chiar cu vestmintele similare ale bărbaţilor din acelea cu iniţiale în cerneală Bewley şi Draper (ale ei erau, adică) dacă într-adevăr ţineau la ei; adică. _j/ub_es_levmă, iubeşte-mi jcămaşa murdară. Totuşi, în momentul acela ar li dorit mai degrabă camera femeii decât tovărăşia ei astfel că fu ca o uşurare reală când patronul îi făcu un semn brutal să o ia din loc. Pe după foaia din Evening Telegraph mai prinse o imagine fugară a chipului ei în uşă cu un soi de rânjet idiot sticlos arătând că mai adăsta o clipă privind cu un amuzament evident grupul de spectatori care examinau pieptul nautic al matelotului Murphy şi pe urmă nu se mai văzu nici urmă de ea.