James Joyce ulise

— Canoniera, spuse patronul.

— Nu înţeleg, îi spuse domnul Bloom în confidenţă lui Stephen, din punct de vedere medical adică, cum o făptură ca asta de-a dreptul ieşită din spital, duhnind de boală, poate avea atâta tupeu să mai ceară sau cum un bărbat cu minţile toate, dacă ţine cât de cât la sănătatea lui. Nefericită creatură! Bineînţeles, îmi închipui că tot un bărbat e vinovat de halul în care-a ajuns. însă oricare ar fi cauza…

Stephen nu o remarcase şi ridică doar din umeri, mul-ţumindu-se să observe:

— În ţara asta sunt unii care vând mai mult decât a avut ea vreodată şi fac şi afaceri bune. Să nu te temi de cei care-şi vând trupul dar n-au puterea să cumpere sufletul. E o negustoare proastă. Cumpără scump şi vinde ieftin.

Cel mai vârstnic, deşi în nici un fel şi nicicând nici fată bătrână şi nici prud spuse că era de-a dreptul un scandal, public şi că ar fi trebuit să se pună capăt unei asemenea situaţii instanter ca să ajungem sa spunem că femei de categoria aceasta (lăsând la o parte orice sensibilitate ipocrită de fată bătrână în privinţa aceasta) reprezentând un rău necesar de altfel, să nu fie înregistrate şi controlate medical de autorităţile competente, un lucru pe care el. un pater ţamilias, îl considerase dezirabil încă de la începutul începuturilor. Oricine ar fi iniţiat măsuri de felul acesta, spuse el şi ar face publicitate în sensul acesta ar binemerita de la toţi cei interesaţi.

— Dumneata, un bun catolic, observă el, vorbind despre trup şi suflet, crezi în suflet. Sau înţelegi prin asta inteligenţa doar, puterea creierului ca atare, distinctă de orice obiect exterior, masa asta să spunem, ceaşca asta? Eu cred în aşa ceva eu însumi, în ce mă priveşte, pentru că e un fapt explicat de oameni competenţi ca fiind circum-voluţiunile materiei cenuşii. Altfel n-am mai fi avut descoperiri ca astea, ca razele X, de pildă. Ce crezi?

Astfel încolţit, Stephen trebui să facă un efort supraomenesc de memorie şi să încerce să se concentreze şi să-şi amintească înainte de a putea spune:

— Mi se spune, luându-ne după cele mai de seamă autorităţi în materie că e vorba de o substanţă simplă, şi deci incoruptibilă. Ar trebui să fie nemuritoare, după câte înţeleg eu, dacă n-ar exista posibilitatea ca să fie anihilată de Cauza Primă. Care, după câte aud eu, este cât se poate de capabilă să adauge şi aceasta la suma glumelor ei obişnuite, corruptio per se şi corruptio per accidens ambele fiind excluse de normele bunei cuviinţe.

Domnul Bloom aprobă pe de-a întregul sensul general al acestei afirmaţii deşi subtilitatea mistică aici implicată era oarecum în afară de capacitatea sa sublunară de cuprindere, şi totuşi el se simţi împins să introducă o contestaţie, prin această simplă replică adăugată:

— Simplă? N-aş crede că acesta e cuvântul. Sigvir, sunt de acord ca să-ţi dau dreptate, dai peste un suflet simplu odată la nu ştiu câţi ani. Dar ce aş vrea eu să spun este că e o chestie de pildă să inventezi razele astea cum a făcut Roentgen sau telescopul, ca Edison, deşi eu cred că s-a făcut înainte de el, Galileo cred că a fost omul. Lucrurile astea se aplică şi la legi, de exemplu, la fenomenele astea grozave, cum ar fi electricitatea, dar e cu tot o altă mâneare de peşte să spui că crezi în existenţa unui Dumnezeu supranatural.

— O, asta, expostulă Stephen, a fost dovedită categoric de mai multe din cele mai bine cunoscute pasagii din Sf înta Scriptură, în afară şi de probele circumstanţiale.

În acest punct spinos însă, vederile acestor doi, diametral opuse cum erau, atât în ce priveşte formaţia cât şi în orice alta privinţă, cu deosebirea marcată pe care o reprezentau şi vârstele lor respective, se ciocniră.

— A fost chiar dovedită? obiectă cel mai experimentat dintre cei doi, menţinmdu-se la punctul său de vedere. Nu sunt chiar aşa de sigur. Asta e o chestiune de părere personală, şi fără să intru în aspectul mai sectar al problemei, ţi-aş cere îngăduinţa să mă despart în toto de părerea dumitale aici. Credinţa mea, ca să-ţi spun adevărul adevărat, este că toate chestiile astea au fost falsificări adevărate toate băgate acolo de călugări cel mai probabil sau poate e chestia aia cu poetul nostru naţional şi de data asta, care le-o fi scris el ca şi Hamlet sau Bacon, şi cum dumneata te pricepi mai bine ca mine la Shakespeare nu e cazul să-ţi spun eu. A propos, nu vrei să bei cafeaua aia? Lasă-mă să ţi-o amestec eu niţel, şi ia şi o bucăţică din cornul ăsta. E ca o cărămidă din astea a marinarului nostru de aici, cum ar veni. Oricum, nimeni nu ne dă ce n-are nici el. Ia încearcă niţel.

— Nu pot, reuşi Stephen să articuleze, organele sale mentale refuzând pentru moment să-i mai dicteze şi alte replici.

Căutarea nodului în papură fiind în mod proverbial de prost gust. domnul Bloom se gândi că ar fi fost bine să amestece, sau să încerce să amestece zahărul încleiat în fundul ceştii şi reflectă cu simţăminte apropiate de acreală la acel Coffee Palace şi la regimul său de activitate în folosul abstinenţei (şi în acelaşi timp al rentabilităţii). La drept vorbind, era un ţel legitim şi dincolo de orice îndoială rezultatele erau dintre cele mai bune. Adăposturi ca cel în care se găseau ei acum acţionând în acest spirit antialcoolic pentru cei rătăcitori noaptea, la concerte, spectacole teatrale de seară şi la conferinţele cu caracter instructiv (cu intrare liberă) şi susţinute de persoane calificate în folosul claselor cu venituri modeste. Pe de altă parte, el păstra o amintire distinctă şi dureroasă a faptului că îi fusese plătită soţiei sale, madame Marion Tweedy, care într-o vreme ocupase o poziţie proeminentă în asemenea programe, o remuneraţie într-adevăr foarte modestă pentru serviciile sale de pianistă. Era foarte înclinat să creadă că ideea urmărită era cea a realizării unor profituri nete şi avantajoase, ţinând seama şi de faptul că nu exista, practic, nici un fel de conr curentă. Fuseseră şi otrăviri cu sulfat de cupru, SO,; sau ceva în genul acesta în fasole uscată, aşa îşi amintea el că citise că s-ar fi petrecut într-un birt ieftin de felul acesta undeva, dar nu-şi aducea aminte când se întâmplase sau unde. Oricum o analiză, o analiză medicală, a tuturor alimentelor, i se părea că ar fi rost mai mult decât necesară, şi asta poate că şi justifica câştigul de care se bucura acea Cacao-Vi a firmei dr Tibble, ca urmare a unor asemenea analize medicale specifice.

— Ia încearcă acum, îndrăzni el să propună în legătură cu cafeaua din faţa lor, după ce o amestecase.

Astfel convins în orice caz să o guste, Stephen îşi ridică ceaşca greoaie din zeama cafenie prelinsă – şi aceasta plescăi atunci când o scoase de acolo – de toartă şi sorbi o dată din băutura care i se păruse atât de neplăcută.

— Totuşi e o hrană solidă, insistă geniul său cel bun eu totdeauna am susţinut hrana solidă, unicul şi singurul său motiv nefiind câtuşi de puţin că ar fi fost un gurmand. ci în convingerea că mesele regulate şi solide constituie condiţia sine qua non pentru orice fel de muncă în adevăratul înţeles al cuvântului, manuală sau intelectuală. Ar trebui să mămnei mai multă hrană solidă. Te-ai simţi un alt om atuncr.

— Lichide pot să înghit, spuse Stephen. Dar mi-ai face un serviciu dacă ai pune la o parte cuţitul acesta. Nu pot să-i văd vâri'ul ăla aşa ascuţit. Mi-aduce aminte de istoria Romei.

Domnul Bloom se conformă cu promptitudine acestei sugestii şi înlătură obiectul încriminat, un cuţit bont, obişnuit, cu miner de os, neprezenUr. d ochiului profan nimir deosebit roman sau antic, şi remareând că vârful era de altfel detaliul cel mai puţin bătător la ochi.

— Poveştile prietenului nostru comun sunt întocmai şi persoana lui însuşi, remarcă sotto voce către confidentele său domnul Bloomy, ă propos de cuţite. Crezi c3 sunt adevărate? Ar putea să-ţi toarne poveşti din astea ceasuri la rând toată noaptea şi sa mintă ca o cizmă. Uită-te la el.

Cu toate acestea, deşi ochii lui erau îngreunaţi de somn şi de aerul mării, viaţa era plină de o mulţime de lucruri_şi de coincidenţe de o natură teribilă şi ar fi fost cu totul în limitele posibilităţii să nu fi fost vorba de invenţii deşi la prima vedere nu erau prea multe posibilităţi inerente ca toate istorisirile pe care le deşerta acela să fi fost la modul strict literă de Evanghelie.

Intre timp îl cântărise pe individul din faţa lui, supu-nându-l unui adevărat examen de Sherlock Holmes, şi asta încă din momentul în care dăduse ochii cu el. Deşi fiind un bărbat bine conservat şi de loc slăbănog, chiar dacă întru câtva înclinat spre calviţie, era în ţinuta lui ceva suspect care te făcea să te gândeşti la un client al închisorii şi n-ar fi fost necesar un efort violent de imaginaţie ca să asociezi un exemplar cu o înfăţişare atât de deprimantă cu unul din cei din confraternitatea căiţilor şi învârtirii roatei. S-ar fi putut ca el însuşi chiar să fi făcut aşa ceva cu omul său presupunând că îşi povestise propriul caz, aşa cum fac adesea unii când pretind că povestesc despre alţii, anume că-i făcuse de petrecanie el însuşi şi pe urmă îşi făcuse stagiul patru sau cinci ani buni la păstrare, ca să nu mai vorbim de personajul Antonio (fără nici o legătură cu personajul dramatic cu nume identic din pana poetului nostru naţional – care-şi exprimase crimele la modul melodramatic descris mai sus. Pe de altă parte, s-ar fi putut să fie vorba de un simplu bluff din partea lui, o slăbiciune scuzabilă, deoarece o întâlnire cu asemenea mutre uşor de identificat de la o poştă, cetăţeni ai Dublinului, ca aceşti birjari aşteptând cu gura căscată poveşti din ţări străine, ar fi ispitit pe orice bătrân marinar care a străbătut în lung şi în lat mările oceanice să înşire la poveşti sfătoase cum ar fi cea despre corabia Hesperus şi etcetera. Şi, la urma urmei, dacă stăm să ne gândim, minciunile pe care le spune omul despre el însuşi nici n-ar putea ţine luminarea din poveste la gogoşile sfruntate pe care alţii le născocesc despre ei.

— Bagă de seamă, nu spun că ar fi numai aşa nişte invenţii pure, reluă el. Scene analoage întâlneşti uneori, dacă nu chiar des. Există uriaşi, deşi trebuie să baţi cale lungă până dai de unul. Marcela, regina piticilor. La muzeul cu figuri de ceară pe strada Henry am văzut cu ochii mei nişte azteci din ăştia, cum le zice, stând pe jos cu picioarele încrucişate sub ei. N-ar mai fi fost în stare să-şi întindă picioarele mici dacă i-ar fi plătit, din cauză că muşchii de aici, vezi, continuă el, indicând pe tovarăşii! său locul în general, tendoanele, sau cum vrei să le spui, din dosul genunchiului drept, şi-au pierdut orice forţă după ce au stat aşa chirciţi atâta vreme, şi ăia rugându-se la ei ca la nişte zei. E şi asta un exemplu că mai există oameni simpli. Totuşi, revenind acum la prietenul Simbad şi la înfricoşătoarele lui aventuri (care-i aminteau puţin de Ludwig. alias Ledwige, pe vremea când se prezenta pe scena teatrului Gaiety atunci când Michael Gunn era identificat cu direcţiunea, în Olandezul Zburător, un succes nec plus ultra, şi cete de admiratori veneau în număr mare, cu toţii dând pur şi simplu buzna deşi corăbii de orice fel, fantome sau invers, de obicei n-au trecere pe scenă cum n-au nici trenurile), nu era nimic incompatibil în sine, recunoscu el acum. Dimpotrivă, amănuntul cu înjunghierea pe la spate era în notă de fapt fiind vorba de italianos din ăştia, chiar dacă sincer vorbind îşi lua libertatea să recunoască faptul că vânzătorii ăştia de îngheţată şi de peşte prăjit, ca să nu mai vorbim şi de cartofi prăjiţi şi aşa mai departe, dincolo, în cartierul italienesc, pe lingă Coombe, erau nişte băieţi liniştiţi, la locul lor, muncitori, cel mult poate puţin cam prea dispuşi să vâneze animalul inofensiv dar atât de necesar de speţă felină proprietatea altora la vreme de noapte astfel încât să-şi poată asigura o masă sănătoasă bătrî-nească, şi suculentă, cu usturiol de rigueur din masculul sau femela respectiva a doua zi, liniştiţi, şi adăugă el, ieftin.

— Spaniolii, de pildă, continuă el, temperamente pătimaşe cum sunt, impetuoşi, ce dracu', cu tendinţa să ia legea în propriile lor mâini şi să-ţi facă felul cât ai clipi cu pumnalele alea pe care le au cu ei când ţi le vâră deodată în burtă. Asta vine de la căldura mare, de la climă în general. Nevastă-mea, ca să zic aşa e spanioloaică, pe jumătate adică. Adevărul e că la drept vorbind ar putea să ceară naţionalitatea spaniolă, dacă ar vrea, pentru că s-a născut practic vorbind în Spania, adică la Gibraltar. E şi tip spaniolCu ten închis, brună de-a dreptul, neagră, ce mai. Eu, în ce mă priveşte, cred sigur că clima explică caracterul. De asta te-am întrebat dacă-ţi scrii poeziile în italiană.

— Temperamentele ălora pe care i-am întâlnit acolo la uşă, îl întrerupse Stephen, erau într-adevăr pasionate la culme. Roberto ruba roba sua.

— Chiar, îl aprobă demnul Bloom.

— Şi pe urmă, spuse Stephen, cu ochii în gol şi diva-gâncl pentru sine însuşi sau pentru un ascultător neştiut de nu se ştie unde, mai avem şi impetuozitatea iui Dante şi triunghiul isoscel, şi domnişoara Portinari, de care s-a îndrăgostit el şi Leonardo şi san Tomasso Mastino.

— Le e în sânge, acceptă de îndată domnul Bloom. Spălaţi cu toţii în sângele soarelui. Coincidenţă, s-a întâmplat tocmai să fiu la muzeul de pe strada Kildare astăzi, puţin înainte de a ne întâlni noi, de întâlnirea noastră, dacă pot s-o numesc aşa, şi mă uitam chiar la statuile alea antice de acolo. Proporţiile splendide ale şoldurilor, bustului. Aici, pur şi simplu nu poţi să dai peste felul ăsta de femei. Cite o excepţie ici colo. Bine făcute, da, drăguţe într-un fel, mai găseşti, dar lucrul de care vorbesc eu sunt formele feminine. Pe urmă, au aşa de puţin gust la îmbrăcăminte, cele mai multe, şi asta sporeşte în mare măsură farmecul natural al femeii, orice ai spune. Ciorapii căzuţi în vine, poate aici e chiar o slăbiciune a mea, dar totuşi un lucru pe tare pur şi simplu nu pot să suport să-l văd.

Interesul însă începea oarecum să pălească întrucâtva în jur şi ceilalţi trecură acum la discuţii despre întâmplări pe mare, nave pierdute în ceaţă, ciocniri cu iceberguxi, lucruri de felul acesta. Băârânul raatelot de cart avea fireşte şi el ce spune. Trecuse pe îa Capul Furtunilor de cââeva ori şi îndurase musonul, un anume soi de vâirt prin mările Chinei, şi prin toate aceste primejdii ale adâncurilor era un anume lucru, declară el, care-i fusese pavăză., sau aşa ceva, o medalie sfinţită care-l salvase.

Aşa că după ce plutiră o vreme pe lingă epava de la Stânca Spaimei, epava acelei ambarcaţiuni norvegiene bătută de soartă – şi o vreme nimeni nu-şi putu aminti de. numele ei până când birjarul acela care într-adevăr semăna cu Henry Campbell îşi aduse aminte, Palme, pe plaja de la Eootersstown, care fusese într-adevăr subiectul general de discuţie în tot oraşul în anul acela (Albert William Quill scriind chiar o frumoasă poezie de necontestate merite pentru Times-ul irlandez) cu valurile rostogolindu-se asu-pră-i şi mulţimi îmbulzindu-se pe coastă pradă emoţiei împietriţi de spaimă. Pe urmă cineva spuse ceva despre cazul vasului Lady Cairns din Swansea, care fusese izbit de Mona, pe aproape de malul celălalt, pe o vreme mai degrabă murdară, ceţoasă, şi care se scufundase cu echipaj cu tot. Nu i se dăduse nki un ajutor. Căpitanul ei, al lui Mona, declarase că-i fusese teamă că la ciocnire i-ar fi cedat cloazoanele. Dar vasul său nu luase de loc apă la cală, se părea.

În momentul acela se petrecu un incident. Doarece devenise necesar pentru el să-şi dea drumul unei terţarole la o velă, omul mării îşi părăsi locul.

— Cât să-ţi trec pe lingă. prova, prietene. îi spuse vecinului său care tocmai aluneca pe nesimţite într-o aţipeală liniştită.

Îşi croi drum greoi. încet, cu pasul aşezat, spre uşă, păşi apăsat peste treapta de acolo, ie ji în incintă şi tăie spre stingă, în vreme ce-şi căuta astfel îndreptarea, domnul Bloom, care observase când celălalt se ridicase în picioare că avea două sticle cu. după toate aparenţele rom marinăresc, iţindu-i-se câte una din fiecare buzunar' anume pentru necesităţile lăuntrului său cuprins de un foc nestins, îl văzu scoţând la iveală o sticlă-şi destupind-o, sau deşurubându-i dopul, şi, aplicându-şi ţâmburuşul la buze. trăgând o duşcă bătrânească, delicioasă, sănătoasa, din ea cu un zgomot gâl-gâitor. Incorigibilul Bloom, care ele asemenea nutrea o bănuială vicleană că bătrânul lup de mare ieşise înti-o manevră de felul unei contraatracţiuni exercitată de femela care, totuşi, dispăruse cu totul, putu, acum străduindu-se să-l urmărească, să-l mai vadă în clipa când, împro-pătat cum se cuvine după fapta sa cu romul din buzunar, privea în sus spre stâlpii şi arcurile line, descumpănit parcă, deoarece bineînţeles lucrurile se schimbaseră radical de la ultima sa vizită şi erau mult îmbunătăţite. Una sau mai multe persoane invizibile de aici îl îndreptară spre vespasiana pentru bărbaţi din cele construite pretutindeni de comitentul edilitar pentru asemenea scopuri, dar, după un interval de timp scurt în care tăcerea domni netulburată. marinarul, care în mod evident preferase să-l ocolească ce departe, se uşura undeva aproape, zgomotul apei sale, de vezică, şopotind o vreme în consecinţă la faţa locului şi după toate aparenţele trezind din somn un cal de la staţia de trăsuri.

Oricum, o copită se auzi schimbându-şi locul astfel după somnul dintâi şi hamurile clinchetiră. Tulburat într-o oarecare măsură din aţipeală în ghereta sa de pază lingă focul de cărbuni, paznicul corporaţiei, care – deşi acum pe panta de jos şi aproape gata să facă saltul, nu era ca să spunem adevărul crud altul decât susnumitul Gumley, acum practic trăind din banii parohiei, dându-i-se această slujbă temporară de către Pat Tobin, după cât se părea, din considerente de umanitate, cunoscându-l acela dinainte – se foi puţin întorcându-se pe partea cealaltă înainte de a-şi abandona din nou mădularele în braţele lui Morfeu. O pildă cu adevărat uluitoare de felul în care furtunile vremii bătuseră în forma cea mai virulentă asupra unui om cu familie cât se poate de respectabilă şi familiarizat toată viaţa cu tot confortul casnic decent şi care într-o vreme avea un venit net de o sută de lire sterline pe an şi pe care fireşte măgarul cu două butoaie îl împinsese să-şi arunce banii în vânt. Şi iată-l acum la capătul puterilor după ce adesea vopsise oraşul îndeajuns de trandafiriu fără măcar o para chioară. Era un băutor, mai e oare nevoie s-o spunem, inutil să se mai sublinieze aceasta, şi asta demonstra o dată în plus morala căci ar fi putut cu uşurinţă să se găsească acum într-o situaţie înfloritoare în afaceri, dacă – însă un mare dacă – ar fi reuşit să se lecuiască de această înclinaţie anume. \par Intre timp cu toţii deplângeau acum cu glas mare scăderea tonajului irlandez, atât cabotier cât şi de schimburi cu străinătatea, care constituia doar o parte dintr-un proces general. Un singur vapor pentru compania Palgrave Zvlurphy ieşise din şantierele Alexandra, singura lansare din acest an. E adevărat, porturile erau acolo, însă nici o corabie nu mai ancora în ele.

Se întâmpla tot soiul de naufragii, spuse patronul, care vident era în cunoştinţă de cauză.

Ce ar fi vrut el să ştie era de ce vasul acela se pocnise de singura stâncă din golful Galway, de vreme ce planul golfului Galeay fusese propus discuţiei de un anume domn Worthinton sau aşa ceva, ei? întrebaţi-l pe căpitan, îi sfătui el, ce mită anume îi dăduse guvernul britanic pentru treaba lui în ziua aceea. Căpitanul John Lever de ps îinia Lever.

_ N-am dreptate, căpitane? îl întrebă acum pe marinarul care se întorcea după duşca sa particulară şi restul treburilor sale.

Acest demn personaj, care prinsese din mirosite cântecul de dinainte de cuvintele lui, intră mormăind pe o muzică mai degrabă dorită decât realizată, însă cu rr.-are forţă, într-un fel de litanie aptă să fie întretăiată în secunde sau terţe. Urechile ascuţite ale domnului Bloom îl auziră ex-pectorând apoi probabil bucata de tabac (ceea ce într-adevăr şi era cazul) astfel că deduse că şi-o plasase pentru moment în pumn „în vreme ce-şi făcuse treaba trăgând o duşcă şi eliberând o alta şi pe care o găsea acum cam acră după focul lichid în chestiune. Oricum el intră acum plutind cu toate pânzele desfăcute după libaţiunea – şi potaţiu-nea – sa încununate de succes, introducând o atmosferă. favorabilă băuturii în această soiree, intonând zgomotos, ca un veritabil fiu de lup de mare:

Biscuitul tare ca bronzul, Cum ii era femeii lui Lot osul. O Johnny Lever! Johnny Lever O!

După care efuziune, redutabilul specimen ajuns tocmai cum trebuie la scena acţiunii şi recâştigându-şi locul, căzu mai degrabă decât se aşeză greoi pe cadrul ce-i era oferit.

Piele-de-Capră, presupunând că el era într-adevăr, având în mod evident o pizmă anume pe cineva, îşi dădea la iveală nemulţumirile într-o filipică prin forţa împrejurărilor nu prea apăsată cu privire la resursele naturale ale Irlandei, sau o chestiune de genul acesta, pe care o descrise în dizertaţia sa îndelungată ca ţara mai bogată decât oricare alta de pe faţa pământului lui Dumnezeu, de departe superioară Angliei, cu cărbune în mari cantităţi, carne de porc în valoare de şase milioane de lire exportată în fiecare an, unt şi ouă de zece milioane, şi toate bogăţiile secătuite de Anglia care stoarce impozite de la oameni săraci, care toată vremea le iese pe nas plătind, şi înşfăcând şi carnea de cea mai bună calitate de pe piaţă, şi o mulţime de alte detalii de acest fel deopotrivă de dureroase. în consecinţă conversaţia se generaliza şi cu toţii se declarară de acord că aceasta era situaţia. Pe pământul irlandez poţi să cultivi orice bun de la Dumnezeu, afirmă el, şi uite-l şi pe colonelul Evan dincolo la Cavan care are o plantaţie de tutun. Şi unde mai găseşti slănina care să se compare cu aia irlandeză? Da' vine o zi a socotelilor, declară el crescendo cu glas tot mai sigur – şi monopolizând cu totul conversaţia – se pregăteşte şi pentru măreaţa Anglie, oricât ar fi ea de puternică şi oricât aur ar avea la ciorap, şi o să dea ea socoteală pentru crimele ei. O pândeşte catastrofa, şi chiar cea mai mare catastrofă din istorie. Germanii şi japonezii aveau să aibă şi ei un cuvânt de spus, afirmă el. Chestia cu burii e începutul sfârşitului. Anglia asta de două parale se clătina din toate încheieturile şi prăbuşirea ei avea s-o aducă Olanda, călcâiul lui Achile al ei, pe care li-1 explică pe loc ca fiind punctul vulnerabil al lui Achile, eroul grec – un detaliu pe care ascultătorii îl înţeleseră pe dată întru cât el le câştigase cu totul atenţia arătându-le tendonul în chestiune pe propria sa gheată. Sfatul său pentru toţi irlandezii era: staţi în ţara în care v-aţi născut şi munciţi pentru Irlanda şi trăiţi pentru Irlanda. Irlanda, a spus-o şi Parnell – nu se poate lipsi de niciunul din fiii săi.

O tăcere generală marcă încheierea acestui finale. Imperturbabilul navigator ascultase netulburat aceste veşti sumbre.

— Mai trece ceva apă pe gârlă până atunci, şefule, replică acest om hârşit prin viaţă în mod vădit cam enervat de truismele debitate mai sus.

La care duş rece, cu privire la prăbuşirea aceea istorică şi aşa mai departe, consimţi şi patronul, păstrându-şi cu toate acestea în general punctul de vedere.

— Care e soldaţii cei mai buni din armată? întrebă mânios sus zisul veteran îmbătrânit sub arme. Şi cei mai buni la sărituri şi la alergări? Şi cei mai buni amirali şi-generali care-i avem? Ia spuneţi.

— Irlandezii, ce mai, răspunse birjarul care semăna cu Campbell mai puţin petele de pe faţă.

— Tocmai, întări bătrânul lup de mare. Ţăranul catolic irlandez. El este baza imperiului nostru. îl ştiţi doar pe Jem Mullins?

Deşi recunoscând că el recunoaşte oricui, ca individ, dreptul la părerea proprie, patronul adăugă aici că el personai n-are treabă cu imperiile, fie ele ale noastre sau ale altora, şi că nu crede că ar fi de demnitatea unui irlandez să slujească asemenea imperii. De aici începu un schimb de cuvinte irascibile, care treptat se înfierbântară, ambii, nu mai e nevoie să o spunem, făcând apel la ascultătorii care urmăreau înfruntarea aceasta cu tot interesul atâta vreme cât nu se ajunsese la incriminări şi confruntări fizice. Din informaţiile sale sigure pe care le tot culegea de un număr de ani, domnul Bloom era mai degrabă înclinat să respingă de-a dreptul asemenea pronosticuri ca fiind pur şi simplu apă de ploaie, căci, aşteptând acea împlinire jinduită sau nu cu fervoare, el era în deplină cunoştinţă de cauză în ce priveşte faptul că vecinii lor de dincolo de Canalul Mânecii, afară de eventualitatea că ar fi fost nişte nătărăi mai mari decât i~ar fi crezut el, mai degrabă îşi ascundeau adevărata lor putere decât dimpotrivă. Exact ca. şi părerea aceea extravagantă circulând în anumite cercuri în sensul că într-o sută de milioane de ani straturile carbonifere ale insulei surori aveau să se epuizeze şi atunci dacă, cu trecerea timpului, lucrurile aveau să iasă chiar aşa, tot ce mai putea el personal să spună în privinţa asta era că întrucât o mulţime de circumstanţe deopotrivă de relevante în chestiunea respectivă s-ar fi putut produce până atunci, era cât se poate de dezirabil ca în intervalul pendinte să se încerce cele mai bune soluţii pentru ambele ţări, indiferent de antagonismele dintre ele. Şi un alt detaliu interesant, cum ar fi, exprimat în vorbire populară, amorurile dintre fetele de stradă şi băieţii de prăvălie, să ţinem minte că soldaţii irlandezi au luptat la fel de adesea pentru Anglia ca şi împotriva ei, ba chiar de fapt mai mult aşa decât invers. Şi în fond, de ce? De pildă, scena asta între patronul stabilimentului, despre care se zvonea că ar fi fost Fitzharris, faimosul invincibil, şi celălalt, fiind în mod evident în travesti, îl făcea prin forţa împrejurărilor să creadă că ar fi fost ceva de genul celebrelor escrocherii cu ia dovedeşte-mi că ai încredere în mine, să presupunem adică, cum ar veni, că era aranjată dinainte, aşa cum el, ca spectator şi observator al sufletului omenesc, şi asta ar fi putut-o spune despre sine, căci ceilalţi nu ajungeau să desluşească dedesubturile jocului. In ce priveşte patronul sau cârciumarul care probabil că nu era câtuşi de puţin celălalt, el (Bloorn) nu se putea împiedica să considere, şi asta pe drept cuvânt, că ar fi fost mai bine să te ţii la distanţă de ţipi de felul acesta, dacă nu eşti de-a dreptul un idiot dracului şi să refuzi că mai ai de a face cu ei şi asta să-ţi fie regula de aur şi în viaţa particulară şi cu toate matrapazlâcurile lor, existând oricând riscul să apară unul ca Dannyman şi să-şi toarne tovarăşii şi să depună mărturie în faţa procurorului reginei – care acuma e rege – cum a fost Denis sau Peter Carey, şi numai la gândul ăsta pe el îl cuprindea scârba. Şi chiar lăsând toate astea la o parte lui nu-i plăceau din principiu asemenea cariere bazate pe fapte rele şi pe crimă. Cu toate acestea, deşi asemenea înclinaţii criminale nu fuseseră niciodată sub nici o formă plăcute inimii sale, adevărul este că pe de altă parte el resimţea, şi n-avea rost să o nege (deşi în sinea sa rămânea mai departe ceea ce a fost o viaţă întreagă) o anume admiraţie faţă de un om care ridicase în fapt pumnalul, arma albă, având curajul convingerilor sale politice chiar dacă personal, în ce-l priveşte, el n-avea să participe niciodată la asemenea chestii, de fapt aceeaşi ciorbă ca şi vendetele astea din dragoste din sud – ori e a mea ori să ştiu de bine că mă spânzură pentru ea – când adesea bărbatul după ce ajunseseră la vorbe între ei cu privire la relaţiile ei cu celălalt fericit muritor (bărbatul în prealabil punân-du-l sub observaţie), ajunge să-i provoace adoratei sale răni mortale ca urmare a unei liaison alternative postnup-ţiale înfigând şi cuţitul în ea până când însă uite că i-a venit acuma în minte faptul că Fitz, poreclit Piele-de-Ca-pră, n-a făcut altceva decât să conducă maşina pentru adevăraţii făptaşi ai delictului crimei astfel încât, dacă informaţiile lui erau demne de încredere, nu era de fapt complice în atentat ceea ce, la urma urmelor a fost considerentul pe care nu mai ştiu ce expert în probleme juridice ajunsese să-i scape pielea. în orice caz, toate acestea erau acuma istorie foarte veche, şi cât despre prietenul nostru pseudo-Piele etc. era vizibil cu ochiul liber că-şi supravieţuise momentului său de glorie. Ar fi trebuit sau să fi murit din cauze naturale sau sus pe eşafod. Ca şi actriţele – mereu spectacol de adio, irevocabil ultima seară şi pe urmă numai ce le vezi iar numai zâmbete. Asta din cauză că sunt atât de generoase, fireşte, fiinţe cu temperament, nici nu le trece prin cap să pună deoparte, totdeauna gata să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. To'î-aşa şi el avea un fel de bănuială că şi domnul Johnny Lever s-a cam scuturat de nişte bănişori în cursul deam-bulărilor lui prin docuri ajuns pe urmă în atmosfera primitoare de la taverna Bătrâna Irlandă, cu reîntoarcerea la bătrâna Erin şi aşa mai departe. Cât şi în ce-i priveşte pe ceilalţi el mai auzise cu nu chiar aşa de mult înainte acelaşi cântec, după cum îi povesti lui Stephen despre modul în care, simplu dar eficient, îl readusese la tăcere pe agresor.

— I-a sărit ţandăra din nu mai ştiu ce chestie, declară acest mult încercat dar în fond paşnic personaj, pe care o spusesem eu în treacăt. M-a tratat de evreu, şi asta cu multă înflăcărare, de-a dreptul agresiv. Aşa că, fără să mă abat câtuşi de puţin de la faptele concrete, i-am spus că Dumnezeul lui, vreau să spun Hristos, a fost şi el evreu, şi cu toată familia lui, ca şi mine, deşi în realitate eu nu sunt. Asta i-a luat piuitul. Cu vorba bună risipeşti norii mâniei. Toată lumea a fost martor că n-a mai putut să spună nici-un cuvânt. N-am dreptate?