James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

Hamlet, sînt duhul tatălui tău

şi îndemnîndu-l să-l asculte. Unui fiu îi grăieşte, feciorul sufletului său, prinţul, Hamlet cel tînăr şi astfel fiul tru­pului său, Hamnet Shakespeare, care a murit la Stratford pentru ca cel ce-i poartă numele să poată trăi întru vecie.

— Este oare cu putinţă ca actorul acela Shakespeare, >, stafie întru absenţă, şi învestmîntat în straiele îngropatu- . lui rigă al Danemarcei, stafie întru moarte, rostmdr propriile-i cuvinte către un nume, numelui însuşi fiului său (de-ar fi trăit Hamnet Shakespeare ar fi fost frate

15 — Ulise, voi. i

!.....

geamăn al prinţului Hamlet), este oare cu putinţă, vreau să ştiu, sau poate chiar probabil, că nu a tras, sau presim­ţit, încheierea logică a acestor premise : tu eşti fiul depo­sedat de drepturi ; eu sînt părintele ucis ; mama ta este regina vinovată. Ann Shakespeare, născută Hathaway ?

; — Dar iscodeala asta în viaţa de familie a unui om mare, începu nerăbdător Russell.

, Aici erai, preacinstitule ? ¹⁹⁸

— Interesîndu-l doar pe vreun scrib al parohiei. Vreau să spun, avem piesele. Vreau să spun, cînd citim poezia Regelui Lear ce ne mai priveşte cum a trăit poetul ? în ce priveşte trăirea vieţii, servitorii noştri pot s-o facă pentru noi, a spus Villiers de l'Isle ¹⁹³. Să spionezi, să tragi cu urechea la bîrfele de zi cu zi de prin culise, be­ţiile poetului, datoriile poetului. Avem Regele Lear şi el este nemuritor.

Chipul domnului Best, la care se făcuse apel, aprobă.

Pluteşte asupră-le cu valurile şi cu puhoaiele tale, Mananaan, Mananaan, MacLir... ²⁰⁰

Ia spune acuma, omule, lira aceea sterlină pe care ţi-a dâdut-o cu împrumut cînd ţi-era foame ?

Pe cinstea mea, aveam nevoie.

Ia, ţine aici galbenul acesta.

Haide-haide ! Ai cheltuit-o mai toată în patul Georgi-nei Johnson, fata popii. Remuşcătura duhului lăuntric.

Ai de gînd să plăteşti ?

O, da.

Cînd ? Acuma ? .

Să vezi... nu.

Atunci, cînd ?

Mi-am plătit drumul. Mi-am plătit drumul.

Lasă asta. El e de dincolo de rîul Boyne. Din colţul de nord-est. Ai o datorie. ²⁰¹

Aşteaptă. Cinci luni. Se primenesc toate moleculele. Sînt altul acum. Un alt eu a luat lira a-ceea.

Bîzz. Bîzz.

însă eu, enteleehie. formă a formelor, sînt eu prin me­morie pentru că dăinui sub formele mereuschimbătoare. Eu care am păcătuit şi m-am rugat şi am ţinut postul.

226

Copil pe care Cormee l-a scăpat de bătaia cu vîna de bou la palmă. ²⁰² Eu, eu şi eu. Eu. A.E.I.O.U. O-ţi datorez.

— Vrei să spui că nesocoteşti ^adiţia a trei secole ? întrebă vocea cîrcotaşă a lui John Eglinton. Stafia ei cel puţin a fost exorcizată pentru totdeauna. Pentru litera­tură cel puţin, ea a murit înainte de a se naşte.

— Ea a murit, replică Stephen, cu şaizeci şi şapte de ani după ce s-a născut. Ea l-a văzut pe el şi cum a intrat şi cum a ieşit din lumea aceasta. Ea a primit întîile lui îmbrăţişări. Ea i-a născut copiii şi ea a aşezat băncuţele pe ochii lui să-i ţină pleoapele închise cînd el s-a fost întins pe patul de moarte.

Patul de moarte al mamei. Luminarea. Oglinda acope­rită cu pînza. Ea care m-a adus pe lumea aceasta zace acolo, cu pleoape de bronz, sau cîteva flori ieftine. Liliata rutilantium. ,

Am plîns singur.

John Eglinton privea în licuriciul încîlcit al lămpii sale.

— Lumea crede că Shakespeare a făcut o greşeală, spuse el, şi că a ieşit din ea cît de repede şi de bine s-a priceput şi el.

— Prostii ! spuse Stephen aspru. Un om de geniu nu face greşeli. Eroiile lui sînt voluntare şi sînt portaluri ale descoperirii.

Portalurile descoperirii se deschiseră să-l primească pe bibliotecarul quaker, scîrţîindu-şi iblînd .încălţările, chel, urecheat şi asiduu.

— O scorpie, spuse veninos ca un scorpion John Eglinton, nu e un portal util al descoperirii, am putea spune. Ce descoperire utilă a învăţat Socrate de la Xantipa ?

— Dialectica, răspunse Stephen, şi de la maică-sa cum să aducă pe lume gîndurile. Ce a învăţat de la cea­laltă soaţă a lui, Myrto, (absit nomen !) Epipsychidionul socratididionic, nici un bărbat şi nici vreo femeie n-au să ştie vreodată. însă nici ştiinţa moaşei şi nici cicălelile căldicele ale alteia nu l-au scăpat de arhonii Sinn Feinului şi de ulcica lor de cucută.

227
— Dar Ann Hathaway ? spuse glasul liniştit, aducător, de uitare al domnului Best. Da, s-ar zice c-o uităm, aşa cum Shakespeare însuşi a uitat-o.

Privirea îi alunecă dinspre barba gînditorului către ţeasta gîlcevitorului, spre a-i certa, spre a-i dojeni, nu ca asprime ; şi apoi către tigva puritană, trandafiriu-cheală, nevinovată însă calomniată.

— Avea o minte bună, care făcea ceva parale, spuse - . phen, şi o ţinere de minte nu trîndavă. Şi-a dus cu • : o amintire de-astea în desagă²⁰³, pe cînd îşi îndesea

isul către cetatea romilor îluierînd Fata pe care-o las în urma mea. Dacă n-ar fi fost cutremurul de părnînt să ne

aiă cînd, şi tot am şti unde să-l punem pe săracul I o urii ă-°'¹, acolo, în banca lui, speriat de cîini, şi frîiele bătute scump, şi ferestrele albăstrii. Şi amintirea asia, Venus si Adonis, era-n iatacul oricărei fluşturatece şi iubăreţe din Londra. Adică, este Katherine, scorpia, o femeie .urîtă? Hortensie spune despre ea că era o femeie ţînără şi frumoasă. Credeţi adică că cei care a scris An-toniu şi Cleopaţra, pătimaşul pelerin, avea ochi-n ceafă de şi-a ales ţiitoarea cea mai slută din tot comitatul War-vvick, să-i fie soaţă la pat ? Foarte bine ; a părăsit-o, şi s-a dus să cucerească lumea bărbaţilor. Doar că femeile lui băieţoase sînt femei aşa cum le vede un băiat. Viaţa, gîn-ckulle, vorbirea lor, le sînt aşa cum li le dau bărbaţii. Şi a ales râu ? Mie mi se pare că el a fost ales. Aşa cum alţii îşi au voia lor în ce fac, aşa şi Ann îşi avea felul ei ele a face. La dracu', pe ea trebuie s-o judecăm acuma. Ea şi-a pus ochii ei cu vino-ncoace pe el, ea, galeşa de două şase de-anişori. Zeiţa cu ochii cenuşii care se apleca peste Adonis, tinerelul, plecîndu-se ca să-l supună, ca un prim pas spre gestul de sporire şi umflare, e doar o cu­mătră din Stratford, îndrăzneaţă şi ştiutoare, care-şi răs­toarnă într-un lan de gnu amantul mai tînăr decît ea.

Şi rîndul meu ? Cînd ?

Haide !

— Lan de secară, spuse domnul Best luminos, vioi, ridieîndu-şi cartea cea nouă, cu vioaie luminozitate.

Murmură apoi cu plăcere blondă pentru toţi cei din jm .: