James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

3Î6

Toţi cei care sînt interesaţi m răspîndirea şi difuzarea culturii umane printre vietăţile inferioare (care sînt atît de numeroase) ar trebui să-şi facă un punct de onoare să nu scape din vedere manifestările cu adevărat extraordi­nare de emantropie datorate faimosului setter roşcat irlan­dez specia cîine lup cunoscut pinâ recent sub sobriquet-vik de Garryowen, şi de mai curîad rebotezat de largul său cerc de prieteni şi cunoştinţe Owen Garry. Atari mani­festări, rezultat al anilor îndelungaţi de dresură cu bini­şorul şi unui regim dietetic bine gîndit. cuprind, printre altele, si rtx-ilaroa de versuri. Cel mai mare expert pe care-l avem în momentul de faţă în domeniul foneticii (şi nici cu caii sălbatici nu-i veţi putea smulge dintre noi) nu a precupeţit nici un efort spre a delueida şi compara poemele recitate şi a descoperit că ele comportă o asemă­nare frapmtă (sublinierea noastră) cu runele străvechilor barzi eelţi. Nu ne gîndim atît la acele mdntătoare cântecele de dra.U'wsU' cu care scriitorul ascunzîndu-şi identitatea sub graţiosul pseudonim de Mică Râmurea Verde a familiarizat publicul iubitor de lectură, ci, mai de grabă, (aşa cum colaboratorul D.O.C. subliniază într-o interesantă comuni­care publicată de un ziar de seară din zilele noastre') la nota mai aspră şi mai personală ce poate fi întilnită în efuziunile satirice ale faimosului Raftery şi ale lui Donald MaeConsidine. ca să nu mai vorbim de un liric mai modern încă in momentul de faţă bueurmdu-se foarte mult de favoarea publicului. Ne luăm libertatea să vă supunem un specimen transpus în engleză de un eminent erudit aî cărui nume nu avem pentru moment permisiunea să vi-l dezvăluim deşi socotim că aluziile topografice con­ţinute vor constitui pentru cititorii noştri mai mult deert o simplă indicaţie. Sistemul metric al originalului canin, care aminteşte de complicatele reguli aliierative şi isosila-bi'ce ale englynului gaelie, este infinit mai complex însă credem că cititorii noştri vor- fi de acord cu noi că spiritul textului a fost bine surprins. Poate ar mai trebui adăugat că efectul va fi mult intensificat dacă versurile lui Owen vor fi rocluue lent şi oarecum indiferent pe un ton suge-rînd un resentiment reprimat.

377

Blestemul meu să-ţi intre-n oase

şapte zile în orice zi

şi-ncă-n şapte joi secetoase,

ţie, Barney Kiernan, unde-ăi fi.

Că nu-mi dai nici supă, nici apă chioară

Să-mi dreg mînia fioroasă,

Să-mi sting focul de din maţe

După maţele-ţi sărace.

Aşa că i-a spus lui Terry să-i aducă nişte apă pentru javră şi, ce mai, puteai să-l auzi de la o poştă cum lipăie. Şi Joe l-a întrebat dacă mai pofteşte una.

— Mai poftesc, o chara, ca să-ţi arăt că nu-ţi port pică. La dracu', o fi avînd el mutră de fraier da' nu-i deloc

aşa de prost cum pare. îşi freacă turul pantalonilor dintr-un bar într-altul în nădejdea că doar-doar i-or face cinste, cu dulăul după el, lasîndu-se adăpat de contribuabili şi de alegători. Asta zic şi eu viaţă, pentru om şi pentru prie­tenul său credincios. Şi zice Joe :

— Mai faci o gaură într-o halbă ?

— Mănînci ovăzule cal ? zic eu.

— Tot aşa, Terry, zice Joe. Eşti sigur că nu vrei să iei ceva lichid ca-ntăritor ? zice.

— Mulţumesc, nu, zice Bloom. De fapt eu voiam doar să dau ochii cu Martin Cunningham, ştiţi, în legă'tură cu poliţa de asigurare a lud Dignam, săracul. Martin m-a rugat să trec pe la pompele funebre. Vedeţi, el, Dignam vreau să spun, n-a anunţat agenţia de asigurări la vremea respec­tivă despre ipotecarea poliţei şi, oficial, creancierul ipote­car nu-şi poate scoate banii de pe poliţă.

— Sfinte Sisoie, zice Joe rîzînd, chiar c-ar fi bună dacă bătrînul Shylock s-a prins singur în cursă. Aşa nevastă-sa iese basma curată, nu ?

— Da, asta ar fi un avantaj pentru săritorii nevestei, zice Bloorn.

— Care săritori ? zice Joe.

— Pentru sfătuitorii legali ai nevestei, vreau să spun, zice Bloom.

378

Şi de-aici începe s-o-ncurce de te-ameţea cu creancie­rul ipotecar şi cu potrivit legii, exact ca un judecător care-şi turuie pe limba lui la tribunal, şi că în beneficiul soţiei şi că s-a ajuns la un aranjament legal dar că pe de altă parte Dignam îi datora bani lui Bridgeman şi că dacă acuma nevasta sau văduva contestă drepturile ipotecatoru-lui pînă cînd aproape că m-a năucit de cap cu creancierul şi cu drepturile legale. Să fie mulţumit dracului că n-a intrat el sub prevederile legale atunci ca hoţ şi vagabond decît c-avea pilă la tribunal. Cînd vindea bilete de bazar sau cum îi zicea loteria regală ungurească cu autorizaţie. Adevărat cum te văd şi cum mă vezi. Oho, ca orice bătrîn israelit care se respectă. Pungăşie regală ungu­rească cu autorizaţie. ²⁹³

Şi uite-l şi pe Bob Doran care vine bălăbănindu-se pe picioare să-l delege pe Bloom să-i spună lui madam Dig­nam că-i pare rău de deranj şi ce rău îi pare de înmormîn-tare şi să-i spună că el a zis şi că toată lumea care-l cunoştea a zis că n-a existat om mai curat şi prieten mai adevărat ca micul Willy săracul care-a murit să-i spună. Se îneca în propriile lui caraghiozlîcuri. Şi dă~i şi strînge-i mina lui Bloom cu mutra aia tragică aşa să-i spună. Bate laba. prietene. Eşti tu pungaş, da' şi eu sînt. , - -"

— Dă-mi voie, zice, să îndrăznesc pînă într-atît în virtutea cunoştinţei noastre care, oricît de îndepărtată ar părea de-ar fi s-o judecăm după criteriul doar al timpului, se bazează, cum sper şi cred, pe un sentiment de stimă reciprocă, încît să-ţi cer să-mi faci favoarea asta. Dar, dacă cumva am depăşit limitele discreţiei, sinceritatea simţămintelor mele să-mi fie scuză pentru cutezanţa asta a mea.

— Nu, i-o întoarce celălalt, apreciez pe de-a-ntregul motivele care te îndeamnă în conduita dumitale şi am să îndeplinesc misiunea pe care mi-ai încredinţiat-o mîngîiat de gîndul că, chiar dacă demersul este unul pus sub semnul mîhnirii, această dovadă a încrederii dumitale alină într-o oarecare măsură amărăciunea cupei.

»79

— Atunci rabdă să-ţi strîng mîna, zice- el. Bunătatea inimii domniei tale, sînt sigur, îţi va dicta mai bine decît cuvintele mele neajutorate expresiile cele mai potrivite pentru a transmite o emoţie a cărei putere, dacă mi-aş lăsa drum liber sentimentelor, m-ar lipsi pînă şi de uzul vorbirii.

Şi drept care o ia din loc încercînd să meargă cît mai drept. Matol de la ora cinci. Astă-noapte aproape că l-au umflat dacă nu l-ar fi cunoscut Paddy Leonard pe curcan, ăla cu numărul 14A. Mort pentru patrie întf-un bar din alea pe şest pe strada Miresei, şi, după ora închide­rii, preacurvind cu două alea şi cu peştele care sta de pază, bînd la whisky direct din ceşti de ceai. Şi minţin-du-le pe tîrfe c-ar fi un franţuz, că-l cheamă Joseph Manuo cică, şi înjurînd religia catolică şi el care slujea la liturghie încă la biserica Adam şi Eva de cind era copil că ştie şi cu ochii închişi şi cine a scris şi vechiul testament şi noul testament şi fundament şi pipămdu-le şi pupîndu-le. Şi alea două să se prăpădească de rîs şi-i şuteau tot din buzunare idiotul şi el vărsînd whisky peste tot patul şi-alea două ţipînd de-atîta rîs una la alta ce-ţi mai face testamentu' ai şi tu un testamentu' ? fundamentu' ? Noroc c-a trecut Paddy pe-acolo cum spun. Şi pe urmă numai ce-l vezi duminica cu concubina aia de nevastă-sa, şi-aia cum mai dă din coadă în sus pe aleea dintre strane la capelă, cu ghete de piele mă rog, şi cu violete, puţuită şi vopsită toată, ca o doamnă autentică, ce mai. Sora lui Jack Mooney. Şi prostituata aia bătrîna de maică-sa care face rost de camere pentru perechile pe care le culege de pe stradă. Parcă n-aş şti eu, Jack l-a pus la respect. I-a spus-o verde că dacă nu cîrpeste oala scoate untul din el.

Şi Terry a adus halbele alea trei.

— Uite, zice Joe făcînd onorurile casei. Ţine, cetăţene.

— Slan leat,²⁹⁴ zice acela.

— Noroc, Joe, zic eu. Sănătate, cetăţene.

Ce sănătate, că era cu botul pe jumătate în halbă de acuma. Pe-ăsta ţi-ar trebui o avere să-l ţii din băutura.

380

— Pe cine-l mai susţine lunganul acuma la alegerile de primar. Alf ? zice Joe.

— Pe-un prieten de-al tău, zice Alf,

— Nannan ? zice Joe. Diputatul ?

— Nu spun nume, zice Alf. . , ■— Aşa mă gîndeam şi eu, zice Joe. L-am văzut la

miting adineaori eu William Field, ălălalt deputat, omul negustorilor de vite.

— Iopas părosul, zice cetăţeanul, vulcanul fîsîit, îndră­git pretutindenea şi idol în ţara lui. . i

Şi Joe se-apueă să-i povestească cetăţeanului despre boala botului şi copitelor şi despre neguţătorii de vite şi că să luăm măsuri în problemă şi cetăţeanul dîndu-i pe toţi dracului şi Bloom atunci cu tinctura pentru rîia oilor şi cu doctoria pentru tignafesul viţeilor şi ca reme­diul garantat pentru buba de pe limbă. Asta penffu că a lucrat înte-un timp la un abator clandestin la unul care vindea carne de mîrţoage. învîrtindu-se de colo pînă colo cu carneţelul şi creionaşul uite capu' uite dosu^: pînă cînd Joe Cuffe l-a decorat cu medalia ghetei într-o anu­mită parte a corpului pentru c-a fost obraznic cu uri crescător. Domnu' Ştie Tot. Asta o învaţă şi pe bunică-sa cum să mulgă raţele. Pipilică Burke îmi povestea odată cum cînd şedeau ia hotel nevastă-sa o apuca plînsul aşa din senin cîteodată cu madam O'Dowd dimpreună şi pîîhgea şi plîngea de tremura grăsimea aia de două palme de pe ea. Că nici nu putea să-şi mai desfacă corsetul să mai respire şi ea pe-unde ar fi putut, decît că bătrînul ochi de peşte ţopăind pe lîngă ea să-i arate el cum. Ce program aveţi astăzi. Mda. Metode umane. Pentru că animalele săracele suferă şi experţii spun că cel mai bun remediu cunoscut care nu cauzează durere la animal şi administraţi-l binişor pe partea dureroasă. Păi ăsta ar şti să umble binişor şi cu mina pe sub cloşcă.

Ga Ga Gaga. Cot Cot Codac. Lizuea negruţa-i găinuşa noastră. Ea ne ouă nouă. Cînd se ouă ne e nouă bucurie mare nouă. G«ga. Cot Cot Codac. Şi-uite-l şi pe nenea

301

Leo. Ia te uită cum mai bagă el mîna binişor, binişor sub Lizuca negruţa şi-i umflă ou' proaspăt. Ga ga ga ga Gaga. Clone Cot Codac.

— Oricum, zice Joe, Field şi cu Nannetti pleacă la noapte la Londra să adreseze o interpelare în Camera Comunelor.

— Eşti sigur, zice Bloom, că se duce şi consilierul ? Şi eu care voiam să stau de vorbă cu el.

— Pleacă cu vaporul poştal, zice Joe, la noapte.

— Ce păcat, zice Bloom. Aveam n-evoie tocmai să stau de vorbă cu el. Poate că se duce numai domnul Field. N-am reuşit să-i telefonez. Nu. Eşti sigur ?

— Şi Nannan se duce, zice Joe. L-a delegat Liga să facă mîine o interpelare cum că comisarul şef a interzis jocurile irlandeze în parc. Ce zice de asta, cetăţene ? The Sluagh na h-Eireann. ^2!)5

Dl. Vaca Conacre (Multifarnham. Partidul naţiona­list) ²⁹⁶ : Pornind de la întrebarea onorabilului meu prieten, deputatul de Shillelagh, pot să-l întreb pe foarte onora­bilul gentleman dacă guvernul a emis ordonanţa "ca aceste animale să fie sacrificate chiar dacă nu se anunţă nici o mărturie medicală privind starea lor patologică ?

Dl. Patrupede (Tamoshant. Conservator) : Onorabilii membri ai Camerei se află deja în posesia dovezilor pre­zentate în faţa unui comitet reprezentînd întreaga Cameră. Consider că n-aş mai putea adăuga ceva util în această chestiune. Răspunsul la întrebarea onorabilului deputat este afirmativ.

Dl. Urechea (Montenotte. Naţionalist) : Au fost oare emise ordonanţe similare privind sacrificarea animalelor umane care îndrăznesc să joace jocuri irlandeze în parcul Phoenix ?

Dl. Patrupede : Răspunsul este negativ.

Dl. Vaca Conacre : Oare faimoasa telegramă privind incidentele de la Mitchelstown a inspirat politica gentle­menilor de pe băncile trezoreriei ? (Strigăte — O ! Ho !)²⁹⁷

Dl. Patrupede : Mâ văd silit să trec la înregistrare această întrebare.

382

Dl. Oapstătut (Buncombe. Independent) : Nu ezitaţi să deschideţi focul.

(Aplauze ironice de pe băncile opoziţiei). Prezidentul : La ordine ! La ordine ! (Şedinţa se suspendă. Aplauze).

— Asta-i omul, zice Joe, care-a adus renaşterea sportu­lui gaelic. Sade aici. Omul care l-a scos din temniţă pe James Stephens. Campion pe toată Irlanda la aruncarea greutăţii. Care-i recordul tău la aruncare, cetăţene ?

— Na bacleis,²⁹⁸ zice cetăţeanul făcînd pe modestul. A fost o vreme cînd eram şi eu la fel de bun ca oricare altul.

— Bate laba, cetăţene, zice Joe. Ai fost, şi chiar mult mai bun ca altul, dracului.

— Chiar aşa ? zice Alf.

— Da, zice Bloom. Asta se ştie. Ce, dumneata nu ştiai ? Şi de-aici uite-i că-ncep cu sportul,irlandez şi jocuri

pentru aşa-zişii gentlemeni cum ar fi tenisul de cîmp şi hocheiul pe iarbă şi aruncarea la distanţă şi cum le-a intrat lor în sînge şi că să construim iar naţiunea noastră şi tot aşa mai departe. Şi bineînţeles Bloom trebuia şi-aici să spună şi el ceva că cum dacă unul are inima slabă sporturile violente îi fac rău. Vă spun eu, dac-ai ridica de jos dracului un fir de pai şi i-ai spune lui Bloom : Vite, Bloom, Vezi paiul ăsta ? E un pai. I-aş spune şi mătuşă-mi că ar fi în stare să-ţi vorbească despre asta un ceas şi să-ţi tot turuie cu gura.

O discuţie cît se poate de interesantă a avut loc în sala cea veche de la Brian O'Ciarnain în Sraid na Bretaine Bheag, ²" sub auspiciile organizaţiei Sluagh nath-Eireann, cu privire la renaşterea străvechilor jocuri populare gaelice şi importanţa culturii fizice aşa cum era înţeleasă în Grecia veche şi în Roma veche şi în Irlanda veche în dezvoltarea rasei. Venerabilul prezident al acestui nobil ordin ocupa fotoliul prezidenţial şi asistenţa era foarte numeroasă. După un instructiv discurs rostit de preşedinte, o oraţiune magnifică pronunţată cu elocvenţă şi forţă, o

383

discuţie extrem de instructivă şi interesantă a urmat privind dezirabilitatea revivabilităţii jocurilor şi sporturi­lor străvechi ale străvechilor noştri strămoşi panceltici. Binecunoscutul şi mult respectatul lucrător pentru cauza străvechii noastre limbi, dl. Joseph McCarthy Hynes, a adresat un apel elocvent la resuscitarea străvechilor jocuri şi petreceri ale timpului ga^lice, aşa cum erau practicate dimineaţa şi seara de Finn MacCool, menite să reînvie cele mai bune tradiţii ale forţei şi vigoarei bărbăteşti transmise nouă din vremuri străvechi. L. Bloom care a fost întîmpinat cu o primire mixtă alcătuită din aplauze şi fluierături, îmbrăţişînd atitudinea negativă, preşedintele a încheiat într-o superbă vocaliză discuţia, ca răspuns la repetatele cereri şi aplauze cordiale provenind din toate sectoarele sălii arhipline, intonînd o versiune deosebit de remarcabilă a pururi verzilor versuri ale lui Thomas Osborne Davis (din fericire prea familiare pentru a mai fi nevoie să fie amintite aici) O naţiune încă o dată în executarea căreia veteranul campion şi patriot se poate spune fără teamă de a fi contrazişi că s-a întrecut cu adevărat pe sine însuşi. Acest Caruso-Garibaldi irlandez se afla într-o formă superlativă şi tonurile sale stentoriene puteau fi distinse cu uşurinţă în corul care a atacat imnul consfinţit de timp cîntat aşa cum numai cetăţenii noştri ştiu să-l cînte. Superbul său vocalism de mare clasă care prin calitatea sa cu totul deosebită i-a sporit în mare măsură prestigiul de pe acum internaţional, a fost vociferos aplaudat de numeroasa asistenţă în rîndurile căreia puteau fi remarcaţi mulţi membri proeminenţi ai clerului precum şi reprezentanţi ai presei şi ai baroului cît şi ai altor profesiuni liberale. Lucrările au luat apoi sf îrşit.

Printre membri clerului aflaţi de faţă se numărau foarte reverendul William Delany, S.J.L.L.D. ; înalt rev. Gerald Molloy, D.D. ; rev. P.J. Kavanagh. C.S. Sp. ; rev. T. Waters, CC. ; rev. John M. Ivers, P.P. ; rev. P.J. Cleary, O.S.F. ; rev. L.J. Hickey, O.P. ; foarte rev. Fr. Nicholas, O.S.F.C. ; f. rev. B. Gorman, O.D.C. ; rev. T. Maher, S.J. ; f. rev. James Murphy, S.J. ; rev. John Lavery, V.F. ; f.

384

rev. William Doherty, D.D. ; rev. Peter Fagan, O.M. ; rev. T. Brangan, O.S.A. ; rev. J. Flavin, CC.; rev. M.A. Hackett, CC ; rev. W. Hurley, CC ; rev. Monseniorul M' Manus, V.G. ; rev. B. R. Slattery, O.M.I. ; f. rev. M. D. Scally, P.P. ; rev. F. T. Purceii, O.P. ; f. rev. Timothy canonic Gorman, P.P. ; rev. J. Flanagan, CC. Printre laicii de faţă figurau P. Fay, T. Quirke etc. etc.

— Dacă tot vorbim de sporturile violente, zice Alf, aţi fost la meciul Keogh^Bennet ?

— Nu, zice Joe.

— Am auzit că Cutare a pus laba pe-o sută de lire la pariu acolo, zice Alf.

— Cine ? Blazes ? zice Joe, Şi zice Bloom :

— Ce voiam eu să spun despre tenis, de pildă, este agilitatea şi precizia privirii.

— Da, Blazes, zice Alf. Ala-a lansat zvonul că Myler o duce tot într-o băutură, asta ca să facă să crească cota, şi-n vremea asta el se antrena de mama focului.

— li ştim noi pe-ăsta, zice cetăţeanul. Fiul trădătoru­lui. Ştim noi cum i-a intrat aurul englezesc în buzunare.

— Adevăr grăieşti, zice Joe.

Şi Bloom iar se bagă cu tenisul de cîmp şi circulaţia sîngelui, şi-l întreabă pe Alf :

— Nu crezi, Bergan ?

— Myler a măturat pe jos cu el, zice Alf. Păi ce s-a întîmplat în meciul Heenan cu Sayers a fost o joacă de copii pe lîngă asta. L-a bătut de i-a pomenit şi pe mă-sa şi pe tat-su. Să-l fi văzut pe princhindelul ăla care nu-i ajungea nici pînă la buric şi pe găligan cum dădea tot în vînt. I-a mai ars una la urmă la lingurică. Ce regulamente şi lovituri nepermise, şi lordul Queensberry -⁵⁰⁰, l-a făcut să dea afară şi ce nu mîncase-n viaţa lui.

A fost o întîlnire formidabilă şi de-a dreptul istorică cea 3⁰¹ în care Myler şi Percy au fost programaţi să îm­brace mănuşile pentru miza celor cincizeci de lire sterline. Deşi handicapat de diferenţa de greutate, idolul mult iu­bit al Dublinului s-a priceput să echilibreze situaţia ,prin-

385

25 — Ulise, voi. I

tr-o abilitate superlativă în arta ringului. Ultima izbucnire a acestui veritabil foc de artificii s-a dovedit de-a dreptul istovitoare pentru ambii campioni. Sergentul major, cu greutatea sa mijlocie, deschisese întrucîtva cepul dînd drumul unui vin limpede spumos în runda precedentă în care Keogh fusese pe postul de receptor general al drep­telor şi stângilor, marele artilerist lucrînd cu folos la nasul idolului şi Myler a revenit părînd cam groggy. Soldatul s-a pus pe treabă lansînd un viguros punch cu stingă, la care gladiatorul irlandez a ripostat cu una ţeapănă direct în vîrful bărbiei lui Bennett. Tunica roşie a schiţat o es­chivă însă dublinezul l-a ridicat pur şi simplu de pe podea cu un crochet de stînga, lovitura la corp fiind apreciată ca frumoasă de tot. S-a ajuns la acroşaj. Myler s-a însu­fleţit repede şi şi-a asigurat avantaj runda terminînclu-se cu reprezentantul categoriei grele la corzi, şi Myler mar-telîndu-l de zor. Englezul, al cărui ochi drept era acum aproape de tot închis, s-a tras în colţul său unde a fost din belşug scăldat în găleata cu apă şi cînd a bătut g-ongul a ieşit pe ring plin de antren şi voie bună, încrezător că-l pune jos pe eblanit cit ai bate din palme. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru cel mai bun s-o cîştige. Cei doi s-au luptat ca tigrii şi sala era într-o adevărată febră de încordare. Arbitrul l-a admonestat de două ori pe Percy Pumn Tare pentru ţinerea adversarului însă idolul era viclean şi jocul lui de picioare chiar că merita să-l vezi. După un rapid schimb de politeţuri în care un- uper­cut precis al militarului a făcut să ţîşnească la modul' liberal sîngele din gura oponentului, idolul a dat deodată iama peste adversar si a lansat pe neaşteptate un pumn , teribil drept în stomacul lui Battling Bennett, lăţindu-l la pămînt. A fost un knock-out limpede şi frumos. într-o atmosferă de aşteptare încordată Ciocanul de la Porto-bello a fost numărat pînă la zece şi secundul lui Bennett a aruncat prosopul iar flăcăul din Santry a fost proclamat învingător în aplauzele frenetice ale publicului care a rupt corzile ringului şi aproape l-a înăbuşit în îmbrăţişări călduroase.

386

— Ăsta ştie pe ce parte-i unsă pîinea cu unt, zice Alf. Aud că pleacă într-un turneu de concerte sus în nord.

— Da, pleacă, zice Joe. Nu-i aşa ?

— Cine ? zice Bloom. A, da. E-adevărat. Da, un fel de turneu estival, ştiţi. O vacanţă.

— Doamna B. e vedeta, nu ? zice Joe.

— Nevastă-mea ? zice Bloom. Da. ea cîntă. Şi eu cred că are să fie un succes. El e un excelent organizator. Excelent. ^m

Hoho, hehe, zic eu către mine, zic. Asta şi explică de ce are nuca de cocos lapte şi de ce n-are ursul coadă. Blazes la solo de flaut. Turneu de concerte. Feciorul escro­cului ăla, Dan Murdarul, de pe podul Insulei, care-a vîn-dut de două ori aceiaşi cai guvernului să-i trimită în răz­boiul cu burii. 3⁰³ Domnul Cece, babalîcul. Am venit să încasez impozitul pe săraci şi pe apă, domnu' Boylan. Ai venit să ce ? Taxa pe apă, domnu' Boylan. Taxa ce ? Asta-i tipul care-o organizează pe ea, să vă spun eu. Da' rămîne-ntre noi Caddereesh.

f Mîndria stîncosului munte al Calpului^m, fiica lui Tweedy cu cosiţa ca pana corbului. Acolo crescu ea pînă-şi coapse frumuseţea fără pereche, acolo unde locatul şi alunul îmbălsămează văzduhul cu miresmele lor. Grădi­nile Alamadei i-au cunoscut pasul ; livezile măslinilor o cunoşteau şi i se plecau înaintea-i. Casta soaţă a lui Leopold ea este : Marion cu sînii înbelşugaţi.

Şi iată îşi făcură intrarea unul din clanul O'Molloy, erou trupeş cu faţa albă chiar dacă întrucîtva înroşită acum, consilierul majestăţii sale foarte învăţat în ale legii, şi cu el prinţul şi moştenitorul nobilei stirpe a Lambertilor.

— Salut, Ned.

— Salut, Alf.

■— Salut, Jack.

— Salut, Joe.

■— Domnul să vă aibă-n pază, zice cetăţeanul.

— Şi pe tine asemenea cu mare mila lui, zice J.3. Tu ce iei, Ned ?

387

■. ■— O jumate, zice Ned.

Aşa că J. J. comandă băutura.'

— Aţi fost pe la tribunal ? zice Joe.

— Da, zice J. J. Aranjează el chestia aia, Ned, zice.

— Şi eu trag nădejde, zice Ned.

Adică, ce-or fi pus la cale ăştia doi ? J. J. îl radiază de pe lista juraţilor şi ălălalt îl scoate din vreo ananghie. Şi-i trecut pe lista creditorilor în Stubbs, la gazetă. Altfel joacă cărţi, se bate pe burtă cu aşa-zişii ţipi din lumea bună, cu geamu-n ochi şi bea la fizz cu ei şi el îngropat pînă la gît în poliţe şi ordine de proprire. Şi-a amanetat ceasul de aur la Cummins pe strada Francis unde să nu-l ştie nimeni în camera din spate şi cînd am fost eu acolo cu Pipilică să-şi scoată ghetele de la amanet Numele dum­neavoastră domnule ? Dunne, zice, Mda, tun, zic. Păi, ne-ntoarcem noi acasă într-una din zilele astea şi facem pocăinţă şi plîngem cu lacrimi amare, eu aşa zic.

— L-aţi văzut pe ticnitul ăla de Breen cum se învîrte pe-aici, cu scrisoarea cu K.K., caca. -

— Da, zice J.J. Caută un detectiv particular.

— Da, zice Ned, şi voia nici una nici două să se ducă Ia tribunal, decît că l-a convins Corny Kelleher că i-a spus să facă o expertiză grafologică întîi.

— Zece mii de lire, zice Alf, şi iar rîde. Doamne, aş da oricît să-l văd la tribunal.

— Tu i-ai făcut-o, Alf ? zice Joe. Spune adevărul, lot adevărul şi nimic alt decît adevărul, aşa să-ţi ajute whisky Johnson.

— Eu ? zice Alf. N-arunca cu năsturaşi în bunul meu renume. ...■• .....

— Orice declaraţie ai face, zice Joe, va fi reţinută împotriva dumitale de către acuzare.

— Sigur, o acţiune judiciară poate fi introdusă, zice J.J. Dar asta _ ar „implica doar că nu e compos mentis. K.K. caca. _i

— Compos pe dracu', zice Alf, şi rîde. Tu nu ştii că-i ţicnit ? Uită-te la el ce cap are. Tu ştii că dimineaţa cîte-

388

odată trebuie să-şi vîre pălăria în cap cu lingura de pantofi ?

— Da, zice J.J., dar adevărul de conţinut al unei de­făimări nu constituie o scuză în faţa legii cînd a fost făcută publică.

— Ha, ha-, Alf, zice Joe.

— Totuşi, zice Bloom, dacă stai să te gîndeşti la fe­meia aia, săraca, nevastă-sa vreau să spun.

— Mai mare mila de ea, zice cetăţeanul. Sau de ori­care altă femeie care se mărită cu unul de-ăştia juma-juma.

— Cum adică, juma-juma ? zice Bloom. Vrei să spui că el e...

— Vreau să spun juma-juma, zice cetăţeanul. Un tip care nu-i nici carne nici peşte.

— Şi nici hering sărat cinstit, zice Joe.

— Asta vreau şi eu să spun, zice cetăţeanul. Unu' cu ochii sticloşi după aia, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun.

Atunci am simţit că de-aici iese o chestie. Şi Bloom explicîndu-i că el voia să spună că ce cruzime e pentru nevastă-sa că trebuie să se ţină după idiotul ăla cu bale la gură. E o cruzime pentru bietele animale asta e să-l laşi pe nenorocitul ăla de Breen la iarbă verde să bată cîmpii cu barba curgîndu-i între picioare de-i plîng şi curcile de milă. Şi ea care era cu nasul pe sus după ce se măritase cu el că cică-un verişor de-al babalîcului era pa­racliser din ăia care-l conduce pe papa la strana lui. Cu poza lui pe perete Un ăla cu mustăţile ţepoase. Signor Brini din Summerhill, italianul, zuav papal al Sanctităţii Sale care s-a mutat de pe chei mai jos către strada Mu­cegaiului. Şi cine mai era şi ăsta, mă rog ? Un nimenea, două camere în dos pe un pasaj, cu şapte şilingi pe săp-tămînă da' altfel cu pieptul tot numai medalii şi sfidînd pe toată lumea.

— Şi pe lîngă asta, zice J.J., o carte poştală constituie o dare în publicitate, un act public. A fost considerată suficient ca dovadă de rea intenţie în procesul Sandgrove contra Hole. După părerea mea acţiunea poate fi intentată.

389

Şase şilingi şi opt pence, vă rog. Pe cine-l interesează părerea dumitale ? Lasă-ne domnule să ne ben berea-n pace. Ce dracu' nu ne mai lasă nici pe-asta s-o facem liniştiţi.

— Ei, noroc, Jack, zice Ned.

— Sănătate, Ned, zice J.J.

— Uite-l iar, zice Joe.

— Unde ? zice Alf.

Şi, chiar, uite-l că trecea prin faţa uşii cu terfeloagele sub braţ şi cu nevasta după el şi Corny Kelleher cu ochiul lui cu-albeaţă ginindu-se înăuntru cînd treceau pe dinainte, şi vorbindu-i ca un tată care-ncearcă să-i vîndă un coş­ciug de ocazie.

— Cum a ieşit procesul cu excrocheria aia cu Canada ? zice Joe.

■— S-a amînat, zice J.J.

O fraternitate de-a lor de-a nasurilor coroiate înre­gistrată pe numele de James Wought zis Saphiro zis Spark şi Spiro, a dat şi anunţuri la ziar că cică asigură drumul în Canada pe douăzeci de şilingi. Şi ce ? Ce, nu-ţi place de ochii mei deja ? Sigur că era o excrocherie ~clasa întîi. I-a tras pe toţi pe sfoară, servitoarele şi găgăuţii din tot comitatul Meath şi chiar şi pe-unu' de-ai lor. Ne povestea J.J. că era şi-un babalîc de ovrei Zaretsky sau aşa ceva care şedea în boxa martorilor cu pălăria pe cap plîngînd şi jurîndu-se pe sfîntul lor Moise că l-au tras pe sfoară de două lire.

:— Cine-a judecat cazul ? zice Joe.' >**- Primul preşedinte, zice Ned.

— Săracu' sir Frederick, bătrînelul ăla, zice Alf, pe-ăsta poţi să-l aiureşti uşor de tot.

— Are o inimă de aur, zice Ned. Apucă-te şi spune-i o poveste c-ai rămas cu chiria în urmă şi c-o nevastă bolnavă şi-o liotă de copii şi pe cuvîntul meu că-] vezi cum îl podideşte plînsul acolo pe estradă.

— Da, zice Alf, Reuben J. a avut un noroc al dra­cului că nu l-a turnat direct la închisoare zilele trecute cînd l-a dat în judecată pe nenorocitul ăla de Gumley,

390

ăla care păzeşte depozitul de pietre de pavaj pentru şan­tier, lîngă podul Butt.

Şi-ncepe să-l maimuţărească pe primul preşedinte bătrînul cînd se enervează şi ţipă la ei :

— Un adevărat scandal ! Omul ăsta al muncii săr­manul ! Cîţi copii spui ? Zece ai spus ?

— Da, înălţimea voastră. Şi nevastă-mea bolnavă de febră tifoidă !

— Şi-o nevastă bolnavă de febră tifoidă ! Scandalos ! Vă rog să părăsiţi imediat sala de şedinţe, domnule. Nu, domnule, nu dispun nici un ordin de executare. Cum în­drăzneşti, domnule, să vii la mine şi să-mi ceri să dau un astfel d'e ordin ? Un om sărac care munceşte din greu şi-şi dă toată silinţa. Declar procesul închis !

Şi iată că în şaisprezecea zi a lunii zeiţei cu ochi de bou şi în cea de a treia săptămînă după ziua sărbătorii Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, fiica cerului luna fecioară fiind atunci în primul pătrar, s-a întîmplat că aceşti în­văţaţi judecători s-au întrunit în sălile legii. Acolo meş­terul Courtenay ³⁰⁵, aşezat în cămara sa de sfat şi-a rostit răspicat părerea, şi meşterul judecător Andrews, fără asistenţa juraţilor în Curtea cu Probe, a cîntărit bine şi a cumpănit îndreptăţirile primului pretendent la bunuri în problema testamentului de judecat şi a dispoziţiunilor testamentare finale in re, proprietatea reală şi personală a răposatului şi regretatului Jacob Kalliday, neguţător de vinuri decedat, contra Livingstone, copil neîntreg la minte şi consorţi. Şi în faţa curţii solemne din strada Verde a venit sir Frederick Şoimarul. Şi a stat acolo cam pe la ceasurile cinci pentru a aplica legea străveche a breto­nilor în faţa Comisiei speciale pentru întreg acest district şi dependenţele sale spre a hotărî în şi asupra comitatu­lui oraşului Dublin. Şi laolaltă cu el au şezut înaltul sin-hedrin al celor douăsprezece triburi ale Iarului, pentru fiecare trib cîte un bărbat, din tribul lui Patrick şi din tribul lui Hugh şi din tribul lui Owen şi din tribul lui Conn şi din tribul lui Oscar şi din tribul lui Fergus şi din tribul lui Finn şi din tribul lui Dermot şi din tribul lui

391

Cormac şi din tribul lui Kevin şi din tribul lui Caolte şi din tribul lui Ossian fiind acolo cu toţii doisprezece băr­baţi adevăraţi şi de nădejde. Şi el i-a conjurat în numele Celui care şi-a dat viaţa pe cruce să gîndească drept şi să se străduiască cu bună credinţă să dea dreaptă jude­cată în cumpăna iscată între stăpînul şi suveranul lor regele şi prizonierul din faţa curţii şi verdict fără strîm-bătate să dea potrivit probelor aşa să le ajute Dumnezeu şi să sărute cartea cea sfîntă. Şi ei s-au înălţat din jilţu­rile lor, aceşti doisprezece bărbaţi din triburile Iarului şi au jurat pe numele Celui care nu are începuturi să facă după drepta lui poruncă. Şi pe loc slujitorii legii au scos din temniţele turnului pe unul pe care copoii dreptă­ţii îl înşfăcaseră ca urmare a informaţiilor primite. Şi l-au încătuşat de mani şi de picioare şi nu s-au învoit să ia de la el nici cauţiune nici mainprise şi au rostuit împotriva lui acuzare căci făcător de rele fusese.

— Frumos, n-am ce zice, zice cetăţeanul, să vină aici în Irlanda şi să ne umple toată ţara de ploşniţe.

La care Bloom se preface că n-a auzit nimic şi începe să-i dea zor lui Joe că nu trebuie să-şi facă griji cu chestia aia măruntă pînă la-ntîi ale lunii dar că oricum el o să-i spună o vorbă domnului Crawford. Şi Joe care se jură pe toţi Dumnezeii şi pe una şi pe aialaltă c-şre să facă pe dracu-n patru.

— Pentru că, înţelegi, zice Bloom, o reclamă trebuie s-o repeţi. Asta-i tot secretul.

— Lasă pe mine, zice Joe.

— Să-i tragă pe sfoară pe ţăranii cinstiţi, zice cetă­ţeanul, şi pe săracii Irlandei. Nu mai vrem străini în casa noastră.

— A, nu mă-ndoiesc că se-aranjează, Hynes, zice Bloom. E doar chestia aia cu Keyes, ştii.

— Consider-o ca şi făcută, zice Joe.

— Foarte amabil din partea dumitale, zice Bloom.

— Veneticii ăştia, zice cetăţeanul. E vina noastră la drept vorbind. Noi sîntem vinovaţi. I-am lăsat să intre.

392

Noi i-am adus. Femeia adulteră şi cu ţiitorul ei ³⁰⁶, ăştia i-au adus pe tîlharii ăia de saxoni aici.

— Judecată în apel, zice J.J.

Şi Bloom acuma prefăcîndu-se că e grozav de interesat de nici el nu ştia ce, o pînză de păianjen din colţ, în spa­tele butoiului, şi cetăţeanul strîmbîndu-se la el şi javra la picioarele lui tot holbîndu-se-n sus să vadă pe cine să-l muşte şi cînd.

— O soţie necinstită, zice cetăţeanul, asta-i cauza tu­turor nefericirilor noastre.

— Ia uitaţi-vă la ea, zice Alf, care tot chicotea cu Terry la tejghea cu un număr din Gazeta poliţiei în faţă, uite-o toată vopsită cu culorile de război.

— Ia dă-ncoace s-o vedem şi noi, zic eu.

Ce era, una din pozele alea neruşinate americăneşti pe care le tot ia Terry de la Corny Kelleher. Lucruri se­cretoase să-ţi mai dilate părţile intime ale anatomiei. Com­portarea necorespunzătoare a unei frumoase din înalta so­cietate. Norman W. Tupper, un bogat antreprenor din Chicago, o surprinde pe frumoasa dar infidela sa soţie pe genunchii poliţistului Taylor. Frumoasa în toată splen­doarea înfloririi ei comportîndu-se necorespunzător şi dră­guţul ei pipăind-o pe ţîţe şi Norman W. Tupper dînd buzna cu pistolul tocmai la vreme ca s-ajungă prea tîfziu după ce-şi făcuse ea mendrele de-a huţa cu poliţistul Taylor de-a aruncarea inelului în băţ.

— Doamne, Jennyco fată, zice Joe, da' ce cămăşuţă scurtă mai ai !

— Ţin-te bine, Joe, zic eu. Asta mai zic şi eu o bu­căţică, nu ?

Şi ce mai una alta uite-l şi pe John Wyse Noian şi după el Lenehan cu o faţă lungă ca o zi de post.

— Ei, ce, zice cetăţeanul, ce se mai aude de pe cîmpul de bătaie ? Ce-au mai decis neisprăviţii ăia de palavragii de la primărie la mitingul lor în legătură cu marea noastră limbă irlandeză ?

O'Nolan, împlătoşat în armură strălucitoare, înclinîn-du-se adînc, aduse omagiul său marelui şi înaltului şi

393

puternicului conducător al întregului Erin şi-i dete veste despre cele ce se întîmplaseră, şi cum bătrînii înţelepţi şl gravi ai celui mai credincios oraş, cel de al doilea al regatului, se întruniseră în sălile de judecată de lîngă vadul rîului, şi acolo, după cuvenitele rugăciuni către zeii care sălăşluiesc în cerurile etereale, se sfătuiseră cu mare solemnitate dacă nu cumva ar putea, dacă ar fi şi ar fi, să mai aducă o dată în cinstire printre muritori vorbirea întraripată a Gaeliei astăzi despărţită de marea cea mare.

— Se pun lucrurile în mişcare, zice cetăţeanul. La dracu' cu saxonii ăştia bădărani şi urît mirositori şi cu patois-ul lor.

Şi J.J. care începe să facă pe delicatul că cum că tot ■ răul şi cu partea lui bună şi că asta e să-nchizi ochii şi politica lui Nelson care-şi punea ocheanul la ochiul chior şi că nu poţi să pui o naţiune întreagă sub actul de acu­zare şi Bloom căznîndu-se şi el să intre-n vorbă cu mo­deraţia şi aberaţia şi una şi alta şi oă coloniile şi civi­lizaţia lor.

— Sifilizaţia lor vrei să spui, zice cetăţeanul. Dracu' să-i ia pe toţi. Blestemul Dumnezeului ăsta care de asta să fie bun la ceva să le cadă dintr-o parte peste căpăţîna lor groasă de lepădături de tîrfă ! N-au nici muzică, nici artă, nici literatură să merite să-ţi baţi gura despre ele. Ce civilizaţie mai au şi ăştia, au furat-o de la noi. Nişte prăpădiţi de feciori de bastarzi de stafii — şi cu limba împleticită.

— Dar familia naţiunilor europene... zice J.J...'. -

— Ăştia nici nu sînt europeni, zice cetăţeanul. Eu am fost în Europa cu Kevin Egan din Paris. Nu vezi nici urmă de ei sau de limba lor undeva prin Europa, decît cel mult în ce se cheamă cabinet d'aisance ³⁰⁷

Şi zice John Wyse : ; .■••-"■'

— Multe flori se nasc şi nu-şi lasă roşaţa de nimeni văzută.

Şi zice Lenehan care mai ştie cîte ceva din limba elegantă :

— Conspuez Ies Anglais ! Perfide Albion !^3O8

394

Aşa grăi şi apoi înălţă în mîinile sale puternice, aspre, uriaşe, pîrlite de soare urciorul cu bere tare, neagră, spu­moasă şi dind glas devizei clanului său Lumh Dearg Abu -⁵⁰⁹, bău întru înfrîngerea duşmanilor săi, stirpe de eroi vajnici şi curajoşi, stăpînitorii valurilor, care şed pe tronurile lor de alabastru ^3!0 tăcuţi asemenea zeilor fără moarta.

— Ce-i cu dumneata, zic eu către Lenehan. Arăţi ca unu' care-a pierdut nu-ş cîţi şilingi şi-a găsit în schimb doi penny.

— Cupa de aur la cursele de cai, zice.

— Cine-a cîştigat, domnule Lenehan ? zice Terry.

— Zvîrluga, zice. cu douăzeci la unul. Un cal la care nu s-ar fi gîndit nici dracu'. Şi ăilalţi, toţi, nici nu i-ai vă­zut pe pistă.

— Şi iapa lui Bass ? zice Terry.

— Aia şi-acuma mai aleargă după ei, zice el. Ne-a înfundat pe toţi. Boylan a pus două lire la sfatul meu pe Sceptru pentru el şi-o doamnă, o prietenă de-a lui.

— Şi eu am pus jumătate de coroană, zice Terry, pe Zînfandel că aşa mi-a spus domnul Flynn. Calul lordului Howard de Walden.

— Douăzeci contra unu, zice Lenehan. Viaţă păcătoasă. Zvîrluga. zice. îţi umilă banii şi mai zic că-l joc cinstit.' Deşertăciune, de ai un nume, numele tău e Sceptru. ³¹ⁱ

Şi se duce pînă la tejghea să vadă dacă mai e ceva în cutia cu biscuiţi pe care-o lăsase Bob Doran, şi javra după el cu botu-n sus să-şi mai încerce şi ea norocul. Baba Hubbard la dulapul din cămară.

— Nu-i rost, bătrîne, îi zice cîinelui.

-— Nu vă mai pierdeţi şi voi aşa cu firea, zice Joe. Sceptru, ar fi cîştigat dacă n-ar fi fost mîrţoagele alelalte.

Şi J.J. şi cu cetăţeanul în vremea asta se certau pe chestii de drept şi de istorie şi Bloom se tot băga şi el cu cîte o deşteptăciune de-a lui.

— Unii, zice Bloom, văd paiul din ochiul altuia dar nu-şi văd bîrna din ochiul lor.

395
— Raimeis³¹², zice cetăţeanul. Nu-i nici unul mai orb ca ăla care nu vrea să vadă cu ochii lui, dacă ştii ce-nseamnă asta. Unde sînt ăi douăzeci de milioane de irlandezi care-s lipsă la apel şi care ar fi trebuit să fie aici de faţă în loc de numai patru, triburile noastre pier­dute. Şi olăritul şi textilele noastre, cele mai frumoase din toată lumea ! Şi lina noastră care se vindea la Roma pe vremea lui Juvenal şi inul şi damascul nostru din ţe-sătoriile de la Antrin şi dantela noastră de Limerick, tăbăcăriile noastre şi cristalele noastre de dincolo de la Ballybough şi poplinul nostru hughenot pe care-l avem de pe vremea lui Jacquard de Lyon şi ţesăturile noastre de mătase şi stofele noastre de Foxford şi broderiile noastre ivorii de la mînăstirea carmelitelor din New Ross, care n-aveau pereche în întreaga lume ! Unde-s neguţă­torii greci care veneau prin coloanele lui Hercule. Gibral-iarul pe care-a pus mîna acum duşmanul neamului ome­nesc, cu aur şi purpură de Tyrsa să le vîndă la Wexford, la tîrgul lui Carmen ? Citiţi-l pe Tacit şi pe Ptolemeu, chiar şi pe Giraldus Cambrensis. Vinuri, şi piei, marmură' de Connemara, argint din Tipperary, cel mai bun din lume, caii noştri renumiţi încă şi astăzi, căluţii irlandezi, cu re­gele Filip al Spaniei care se oferea să plătească vamă ca să capete dreptul să pescuiască în apele noastre. Ce-ar trebui să ne plătească degeneraţii ăia murdari din Anglia pentru comerţul nostru ruinat şi pentru căminele noastre pustiite ? Şi albiile rîurilor Barrow şi Shannon care nu le mai adîncim să tragă milioanele de acri de mlaştine şi noroi c-o să murim dracului cu toţii de tuberculoză.

• — Curînd, curînd o s-ajungem şi noi fără nici un pom, ca Portugalia, zice John Wyse, sau ca Heligolanda, care nu mai are decît un singur copac, dacă nu facem ceva să reîmpădurim ţara. Zada, pinul, toţi arborii din familia coniferelor se pierd uite-acuma. Citeam un raport al lordului Castletown...

— Salvaţi, zice cetăţeanul, frasinul uriaş din Galway şi stejarul falnic din Kildare care are trunchiul de patru­zeci de picioare gros şi un pogon de frunziş — Salvaţi

396

copacii Irlandei pentru oamenii viitorului Irlandei pe dea­lurile frumoase ale Eire-ului, O.

— Europa are ochii pe voi, zice Lenehan.

Elita societăţii cosmopolite a participat en viasse as­tăzi ³¹³ după-amiază la ceremonia mariajului cavalerului Jean Wyse de Neaulan, marele hatman şef al Foresteriilor Naţionale Irlandeze, cu domnişoara Pinuţa Conifer din Pine Valley. Lady Sylvester Ulmumbrit, d-na Barbara Mesteacăndulce, d-na Polly Frasin, d-na Holly Ochidealun, d-ra Daphne Laur, d-ra Dorothy Măceş, d-na Clyde Pîlc-depomi, d-na Rowan Verdepururi, d-na Helen Viţăslobodă, d-ra Virginia Iederă, d-na Gladys Fag, d-ra Olive Zaplaz, d-ra Blanche Arţar, d-na Maud Mahon, d-ra Myra Mirt, d-ra Priscilla Socînfloare, d-ra Albinuţa Caprifoi, d-ra Grace Plută, d-ra O. Mimosa San, d-ra Rachel Cedruzvelt, d-rele Lilian şi Viola Liliac, d-ra Timidity Plopîntremur, d-ra Kitty Rouă-n Muşchi, d-ra May Gherghină, d-na Gloriana Palmier, d-na Liana Pădure, d-na Arabelly Lemn-negru şi d-na Norma Stejar din Oakholme Regis au înfrun-museţat ceremonia cu prezenţele lor. Mireasa, condusă de tatăl său, M'Conifer de Ghindă, se înfăţişa, delicată şi îneîntătoare, într-o creaţie de un gust desăvîrşit lucrată din mătase verde mercerizată, îmbrăcată peste un desous de un cenuşiu licăritor, strînsă peste mijloc cu o centură lată smaragdină, şi împodobită de un triplu ajur de franjuri de nuanţă întunecată, croiala rochiei fiind aerată de bre-teluţe şi ornamente la şolduri în formă de ghindă aurie. Domnişoarele de onoare, d-rele Zada Conifer şi Delicia Conifer, surorile miresei, purtau vestminte foarte atrăgă­toare în aceeaşi tonalitate, cu motive delicate de tranda­firiu închis petrecute prin platcile în fir subţire şi repe-tîndu-se capricios în tocile verde jad de forma penelor de heron în coraliu palid. Senhor Enrique Fior a acompaniat la orgă cu bine cunoscuta sa măiestrie şi, pe lîngă imnu­rile prescrise de liturghia nupţială, a interpretat şi o nouă şi reuşită transcripţie a imnului Pădurare, cruţă pomu-acesta, la încheierea slujbei. Părăsind biserica Saint Fiacre in Horto după binecuvîntarea papală, fericita pereche a

397

fost întîmpinată cu o ploaie veselă de alune, jir, frunze de laur, mîţişori de salcie, boabe de iederă, ghindă, cren­guţe de vîsc şi strigăte de urări de fericire. Dl. şi d-na Wyse Conifer Neaulan vor petrece o liniştită luni de miere în Pădurea Neagră.

— Şi noi sîntcm cu ochii pe Europa, zice cetăţeanul. Noi duceam comerţ cu Spania j?i cu francezii şi eu fla­manzii înainte ca javrele astea *să fi fost fătate, şi berea spaniolă la Galway şi luntrile de culoarea vinului străbâ-tînd calea apelor întunecate ca vinul la culoare.

— Şi-o să mai ducem, zice Joe.

— Şi cu ajutorul sfintei Maici a Domnului o să mai ducem, zice cetăţeanul pocnindu-se cu palma peste coapse. Porturile noastre care sînt acuma pustii au să fie iarăşi pline, Queenstown, Kinsale, Galway, Golful Blacksod, Ventry în regatul Kerry, Killybegs, cel de al treilea port mai mare din lumea largă cu o flotă de catarge ai cla­nului Lynch din Galway şi ale clanului Cavan O'Reilly şi a clanului O' Kennedy din Dublin ds pe vremea cînd co­rniţele Desmond semna tratate cu împăratul Carol al cin­cilea în persoană. Şi o să mai ducem iarăşi, zice cînd pri­mul vas de răzoi irlandez are să fie văzut spărgînd valu­rile cu propriul său steag la prora, nu cu harfele lui Henry Tudor, nu, cu steagul cel mai vechi care a plutit vreodată pe mări, steagul provinciei Desmond şi Thomond, trei co­roane pe cîmp azuriu, cei trei feciori ai lui Milesius.

Şi trase ultima duşcă din halbă, Moya. Asta-i numai scuipat în vînt, lăudăroşenie de pisică de tăbăcărie. Vacile din Connacht au coarnele lungi. Să se ducă să spună asta dacă are curaj cînd s-or strînge oamenii la Shanagolden unde ăsta nici nu îndrăzneşte să-şi arate vîrful nasului cu teroriştii noştri vajnici în straie femeieşti care abia-l aşteaptă să-i facă pielea ciur că se dă la proprietăţile expropriaţilor.

— Bravo, bravo cum ştii s-o întorci, zice John Wyse. Ce iei ?

— întăritoare pentru voluntarii de cavalerie^3J4, zice Lenehan, să sărbătorim ocazia.

393

— Unul mic, Terry, zice John Wyse, şi o mîinile sus. Terry ! Ce, ai adormit ?

— Da. domnu' zice Terry. Un whisky mic şi-o sticlă de bere Allsop. Imediat, domnul meu.

Stă şi cască gura la zdreanţă aia de ziar cu Alf, se hol­bează amîndoi la pozele alea cu femei în loc să aibă grija de publicul consumator. O poză cu un meci de trintâ. cum se muncesc să-şi spargă căpăţînele zvîrlindu-se unu-ntr-altul cu capu-n jos ca taurul în barieră. Şi alta —■ Bestie Neagră Arsă De Vie în Omaha, Georgia. O droaie de poliţişti din ăia voluntari cu pălării cu borul larg tră-gînd cu pistoalele într-un tuciuriu spînzurat de copac şi cu limba afară şi cu rugu-aprins sub el. Păi ar mai trebui să-l înece-n mare după asta şi să-l mai şi puie pe scaunul electric şi să-l mai şi răstignească să fie siguri că şi-au făcut treaba cum trebuie.

— Dar ce ne facem cu marina lor de război, zice Ned, care le ţine duşmanul ia distanţă de coastele lor ?

— Iţi spun eu ce facem, zice cetăţeanul. Păi ăla-i iadu' pe pămînt, aia e. Citeşte dezvăluirile din ziare despre cum îi bat cu biciul pe navele scoală de la Portsmouth. Scrie unu' care semnează. Un dezgustat.

Şi-neepe să ne spună despre pedeapsa corporală şi des­pre echipaleje cu mateloţi şi ofiţeri şi contraamirali cu tot pozaţi acolo cu tricoamele pe cap şi pastorul cu Biblia lui protestantă venit să asiste la pedeapsă şi despre un tine­rel pe care-l aduc pe sus, şi ăla zbierînd cit îl ţine gura după maică-sa, şi cum îl leagă de ţeava tunului.

— Ciosvîrta şi duzina, zice cetăţeanul, aşa-i spunea pungaşul ăla bătrîn de sir John Beresford, da-n engleza modernă de acuma îi zice bătaia cu bastonul.

Şi zice John Wyse :

— E-un obicei care-i face mai multă onoare să fie dat uitării decît respectat. ^3J5

Şi pe urmă ne povesteşte şi el cum vine timonierul cu un baston lung şi se-apucă şi jupoaie pielea de pe spi­narea nenorocitului ăla pînă-ţi sparge urechile cu -zbiere­tele lui.

399

— Asta-i marina de război încununată de glorie a Marii Britanii, zice cetăţeanul, care stăpîneşte pe tot pâ-mîntul. Ţipi care n-au să fie sclavi niciodată, şi care au în ţara lor singurul parlament ereditar de pe faţa pămîn-tului lui Dumnezeu şi tot pămîntul lor pe mîna unei du­zini de porci care nu se gîndesc decît la vînătoare şi de pompoşi găunoşi care numai gura e de ei. Asta-i imperiul lor cu care se laudă, imperiu de sclavi pe care-i snopesc în bătaie.

— Asupra căruia soarele nu răsare niciodată, zice Joe.³¹⁶

— Şi tragedia e, zice cetăţeanul că ei chiar cred asta. Nenorociţii ăştia de yahui ³¹⁷ chiar cred în asta.

Cred în ³ⁱ⁸ varga, pedepsitoarea atotputernică, creato­rul iadului pe pămînt şi în Jacky Catran, fiul de tîrfă, care-a fost zămislit dintr-o lăudăroşenie blasfematorie, născut din marina militară, care a suferit sub ciosvîrte şi bastonade, a fost sacrificat, jupuit şi uns, a zbierat ca un blestemat al iadului, şi a treia zi s-a înălţat iarăşi din pat, mînat în port, şi a stat pe raza fundului său pînă la noi ordine de unde va veni să mai trudească pînă iese untul din el ca să-şi ţină zilele şi să primească plată.

— Dar, zice Bloom, nu e disciplina peste tot la fel ? Adică n-ar fi tot aşa şi aici, dacă e să punem forţa contra forţei ?

N-am spus eu ? Pe cît e de adevărat că-mi beau berea asta, ăsta pînă la ultima lui suflare tot are să se stră­duiască să te convingă că să mori e tot una cu să trăieşti.

— Punem noi forţa contra forţei, zice cetăţeanul. Avem noi Irlanda noastră cea mare dincolo de marea cea mare. ³¹⁹ Au fost scoşi din casa şi din căminul lor în anul negru 47. Colibele şi cocioabele lor de pămînt şi de tină din şanţul drumului le-au fost dărîmate cu plugul şi ăia de la Times şedeau şi-şi frecau mîinile de plăcere şi le spuneau engle­zilor ăstora cu ficatul putred că în curînd au să fie în toată Irlanda la fel de puţini irlandezi cît mai sînt Piei Roşii în America. Pînă şi marele turc ne-a trimis piaştri lui. Doar că saxonul a-ncercat să-nfometeze naţiunea în

'400

ţară la noi şi pămîntul încărcat tot de recolte pe care hie­nele britanice le cumpărau să le vîndă la Rio de Janeiro. Da, i-au mînat pe ţărani în hoarde de pe pămînturile lor. Douăzeci de mii au murit în vapoarele alea cosciuge. Dar cei care au ajuns în ţara celor liberi îşi mai aduc aminte de patria lor rămasă în sclavie. Şi vor veni îndărăt cu duh de răzbunare, că ei nu sînt laşi, ei, feciorii din Gra-nuaile, ai Kathleenei ni Houlihan. ³²°

— Perfect de adevărat, zice Bloom. Dar ce vroiam eu să spun e că...

— Aşteptăm de multă vreme ziua aceea, cetăţene, zice Ned. încă de pe cînd sărmana bătrînă ne spunea că fran­cezii sînt pe mare şi-au debarcat la Killala. ³²ⁱ

— Da, zice John Wyse. Noi ne-am bătut pentru regele Stuart care ne-a renegat împotriva wiliamiţilor şi ne-au trădat. Aduceţi-vă aminte de Limerick şi de piatra trata­tului care-a fost călcat în picioare. Noi ne-am dat sîngele nostru pentru Franţa şi Spania, pentru gîştele sălbatice. Fontenoy, mda ? Şi Sarsfield şi O'Donnell, duce de Tetuan în Spania şi Ulysses Brown din Camus care a fost feld-mareşalul Măriei Tereza. Şi noi ce-am primit în schimb pentru toate astea ?

— Franţuzii ! zice cetăţeanul. Ăştia-s profesori de ţo­păit după muzică. Ştii care-i adevărul ? Ăştia n-au valorat niciodată nici cît negrul de sub unghia unui irlandez. Nu se dau acuma de ceasul morţii să facă o Entente cordiale după muzica vîndutului ăla de T.P. cu perfidul Albion ? Păi ăştia sînt ăia care-au dat totdeauna foc Europei, nu ?

— Conspuez Ies Frangais, zice Lenehan absorbindu-şi berea.

— Şi cît despre prusaci şi hanovrieni, zice Joe, ne-ajung toţi bastarzii ăştia mîncători de cîrnaţi pe tron de la George electorul încoace pînă la ţingăul ăla de neamţ şi cu băbătia cu gaze la stomac care tocmai a murit acuma de curînd ?

Doamne, ce mi-a mai venit să rîd cînd a început cu baba cu ochelari de cal şi care se îmbăta pînă nu mai ştia

401

vizitiul care-o ducea-n braţe la pat şi ea trăgîndu-l de favoriţi şi cîntîndu-i cîntecele vechi cu Ehren pe Rin şi vino-ncoace unde-i băuturica mai ieftioară. ³²²

— De ! zice J.J. Acuma-l avem pe Edward omul

păcii.

— Asta să i-o spui lui mutu' zice cetăţeanul. E mult mai mult vax decît pax în necăjitul ăsta. Edward Guelph-Wettin !

— Şi ce mai ziceţi, zice Joe, despre băieţii noştri cu frica de Dumnezeu, popii şi episcopii Irlandei care-i aran­jează camera la Maynooth în culorile cailor de curse ale majestăţii sale satanice şi-i proptesc şi pozele tuturor cailor pe care i-au călărit jockeyi lui. Pînă şi lord de Dublin, nu mai puţin.

— Mai bine i-ar fi proptit toate femeile pe care le-a călărit el, zice micuţul Alf. ³²³

Şi zice J.J. :

— Considerente ţinînd de spaţiul limitat aflat la dis­poziţie au influenţat decizia măriţilor lorzi.

. — Mai încerci una, cetăţene ? zice Joe.

— Da, domnul meu, zice celălalt, mai încerc. . — Şi tu ? zice Joe/

— Rămînîndu-ţi recunoscător, Joe, zic. Fie ca umbra să nu ţi se scurteze niciodată.

— Repetăm, zice Joe.

Bloom în vremea asta îi dădea înainte cu John Wyse excitat de tot şi cu mutra aia a lui de raţă tăvălită prin noroi şi rostogolihdu-şi ochii de prună în cap.

— Persecuţiile, zice, toată istoria lumii e plină de ele. Perpetuarea urii naţionale între naţiuni.

— Dar dumneata ştii ce înseamnă o naţiune ? zice John Wyse.

— Da, zice Bloom.

. — Ce înseamnă ? zice John Wyse.

— O naţiune ? zice Bloom. O naţiune este un acelaşi popor care trăieşte într-un acelaşi loc.

402

■— Pe Dumnezeul meu, păi atunci, zice Ned rîzînd, dacă aşa stau lucrurile şi eu sînt o naţiune că şi eu stau Sn acelaşi loc în ultimii cinci ani ăştia.

Şi fireşte toată lumea a început să rîdă de Bloom şi > zice el atunci ca să iasă din încurcătură.

— Sau, mă rog, care trăieşte în locuri diferite.

— Atunci ăsta-i cazul meu, zice Joe.

. — Care-i naţiunea dumitale, dacă-mi dai voie să te-ntreb ? zice cetăţeanul.

— Irlanda, zice Bloom. Eu aici m-am născut. In Irlanda.

Cetăţeanul n-a spus nimic decît că şi-a hîrîit scuipatul din gîtlej şi, hopa, a scuipat din el aşa ca o stridie roşie direct în colţ.

— Merg şi eu cu voi la rînd la-ngrămădeală, Joe, zice, scoţîndu-şi batista să se şteargă la gură.

— Uite-aici, cetăţene, zice Joe. Ia-o-n mîna dreaptă şi zi după mine cuvintele care urmează.

Mult³²⁴ îndrăgitul şi bogat brodatul străvechiul voal irlandez de giulgiu atribuit lui Solomon de Droma şi Manus Tomaltach og MacDonogh, autorii Cărţii din Baî-lymote, a fost apoi cu grijă scos la iveală şi a stîrnit ex­clamaţii prelungi de admiraţie. Nu mai e nevoie să în-tîrziem asupra frumuseţii legendare a broderiilor de la colţuri, floare a artei, unde pot fi distinct desluşiţi cei patru evanghelişti pe rînd prezentînd fiecăruia din cei patru magistri simbolul său evanghelic — un sceptru din stejar de mlaştină, o puma nord-americană (un cu mult mai nobil rege al fiarelor decît soiul britanic, fie spus în treacăt), o viţică de Kerry şi un vultur auriu din Carran-tuohill. Scenele zugrăvite pe cîmpul emunctoriu înfăţişînd străvechile noastre forturi şi cetăţi circulare şi dolmene şi curţi de soare ale castelelor şi aşezăminte de învăţă­tură şi pietre de blestem sînt tot atît de frumoase şi în pigmenţi tot atît de delicaţi ca atunci cînd cei care au in-luminat manuscriptul din Sligo şi-au dat frîu liber fante­ziei lor artistice de demult în timpul barmeeizilor. Glen-dalough, frumoasele lacuri din Killarney, ruinele din Clon-macnois, abaţia Cong, Glen Inagh şi Cei Doisprezece Brazi, Ochiul Irlandei, Colinele Verzi din Tallaght, Croagh Pa-

403

trick, fabrica de bere a d-lor Arthur Guinness, fiul şi com­pania (S.A.), malurile lui Lough Neagh, valea Ovoca, tur­nul Isoldei, obeliscul Mapas, spitalul sir Patrick Dun, capul Clear, glenul Aherlow, castelul lui Lynch, Scotch House, atelierele Rathdown Union din Loughlinstown, tem­niţa Tullamore, cascadele Castleconnel, Kilballmacshona-kill, crucea de la Monasterboice, Hotelul Juraţilor, Pur­gatoriul Sf. Patrick, Pirîul Domonilor, refectoriul colegiu­lui Maynooth, groapa lui Curley, cele trei locuri natale ale primului duce de Wellington, stînca Cashel, mlaştina Allen, depozitele de pe strada Henry, peştera lui Fingal — toate aceste scene emoţionante ne sînt mai mult înfrumu­seţate de apele suferinţelor care au trecut peste ele şi de somptuoasele incrustaţii ale timpului.

— Ia-mpinge-ncoace băutura, zic. Care-i a cui ?

■— Asta-i mea, zice Joe, cum zicea diavolul către po­liţistul mort.

— Şi eu aparţin unei rase, zice Bloom, care-i urîtă şi persecutată. Chiar şi acuma. Chiar şi în momentul acesta. Chiar în clipa asta.

Ce mai, aproape că-şi ardea degetele cu mucul ăla de ţigară. ³~⁵

— Jefuită, zice. înşelată. Insultată. Persecutată. Luîn-du-ni-se ce ne aparţinea nouă de drept. Chiar în clipa aceasta, zice ridicîndu-şi pumnul în sus, vînduţi la lici­taţie în Maroc asemenea sclavilor sau vitelor.

— Vorbeşti despre noul Ierusalim ? zice cetăţeanul.

— Vorbesc despre nedreptate, zice Bloom.

— Foarte bine, zice John Wyse. Atunci ridicaţi-vă şi luptaţi împotriva ei, cu putere, ca nişte bărbaţi.

Drept ca o poză de pus pe perete. Tocmai bun ca ţintă pentru un glonte dum-dum. Marele faţă de slănină care se pune în faţa pistolului. Mai de grabă l-aş vedea sub chip de coadă de mătură dacă şi-ar mai pune-un şorţ de fată-n casă. Şi pe urmă numai ce-l vezi că se moaie tot ca o cîrpă.

— Dar n-are nici un rost, zice. Forţă, ură, istoria, toate chestiile astea. Asta nu-i viaţă pentru oameni. Insulta, ura asta. Şi toată lumea ştie că viaţa, viaţa adevărată e exact contrariul.

404

— Adică ce ? zice Aif.

— Iubirea, zice Bloom. Vreau să spun, contrariul urii. Trebuie să mă duc acuma, zice către John Wyse. Numai pînă la colţ, la tribunal, să văd dacă nu-i Martin acolo. Dacă trece pe aici, spune-i te rog că mă-ntorc imediat. O clipă numai.

Cine te ţine ? Şi pe loc o ia din loc ca un fulger uns cu grăsime.

— Asta-i noul apostol pentru neamul gentilic, zice cetăţeanul. Iubirea peste tot pămîntul.

— Mda, zice John Wyse. Nu-i exact asta ce ni se tot spune ? Iubeşte-l pe aproapele tău.

— Asta ? zice cetăţeanul. Pungăşeşte-l pe aproapele tău, cerşeşte de la aproapele tău, asta-i deviza, lui. Iu­bire, Moya !³²⁶ Chiar că mi-l închipui în Romeo şi Julieta.

Iubirea iubeşte să iubească iubirea. Infirmiera îl iu­beşte pe noul farmacist. Poliţistul 14 A o iubeşte pe Mary Kelly. Gerty MacDowell îl iubeşte pe băiatul cu bicicleta. M.B. iubeşte un domn bine. Li Ci Han o iubeşte pe iubeaţă Cia Pu Ciou. Jumbo elefantul o iubeşte pe Alice elefăn-ţica. Bătrînul domn Verschoyle, cu trompa lui acustică, o iubeşte pe bătrînica doamnă Verschoyle cu un ochi la făină şi cu altul la slănină. Bărbatul cu impermebilul ca­feniu o iubeşte pe o doamnă care a murit. Majestatea sa regele o iubeşte pe majestatea sa regina. Doamna Nor-man W. Tupper îl iubeşte pe poliţistul Taylor. Tu iubeşti o anumită persoană. Şi această persoană iubeşte o altă persoană pentru că toată lumea iubeşte pe toată lumea, dar Dumnezeu iubeşte pe toată lumea.

— De, Joe, zic eu, în sănătatea ta şi pace şi bucurie. Mari succese, cetăţene.

— Ura, ura, zice Joe.

— Binecuvîntarea Domnului şi a Fecioarei Măria şi a sfîntului Patrick pe voi toţi, zice cetăţeanul.

Şi sus cu halba să-şi ude fluierătorul. — Ii ştiu eu pe ipocriţii ăştia, zice, care-i trag cu pro-păvăduiala şi-n vremea asta-ţi fură tot din buzunare. Ca şi mironosiţa aia de Cromwell cu coastele lui de fier ^a27,

405

care-a trecut prin sabie femeile şi copiii din Drogheda, cu Biblia într-o mînă şi cu Dumnezeu este iubire scris pe gurile tunurilor. Biblia ! Aţi citit în United Irishman as-tâzi despre căpetenia asta a zuluşilor care face o vizită în Anglia ?

— Ce mai e şi asta ? zice Joe.

Aşa că cetăţeanul scoate unul din ziarele cu care um­blă el şi începe să citească de acolo :

— O delegaţie a principalilor magnaţi de bumbac din Manchester i-a fost prezentată ieri în audienţă Majestăţii sale Alaki din Abeakuta de către Marele Băţ de serviciu, lordul Calcăpeouă, spre a-i prezenta majestăţii sale mul­ţumirile din inimă ale comercianţilor britanici pentru în­lesnirile ce le-au fost acordate în ţara sa. Delegaţiei i-a fost oferit un dejun la încheierea căruia întunecatul poten­tat, într-o oraţiune fericit adusă din condei, tradusă fluent de capelanul britanic, reverendul Ananias Doamneajută Osros, a transmis mulţumirile sale călduroase Lui Massa Calcăpeouă şi a subliniat relaţiile cordiale existente între Abeakuta şi imperiul britanic, arătînd că păstrează ca pe unul din bunurile sale cele mai scumpe o Biblie ilustrată, volumul cuprinzînd cuvîntul Domnului şi secretul măreţiei Angliei, ce i-a fost graţios dăruit de către Marea Femeie Şef Albă, Marea Squaw Victoria, cu o dedicaţie personală scrisă de mîna augustă a regalei donatoare. Alaki a ridicat apoi un toast sub semnul Black and White, sorbind o cupă de iubire cu rachiu de cea mai bună calitate din craniul predecesorului său nemijlocit din dinastia Kakaciakaciak, supranumit Patruzeci de Negi, după care a vizitat prin­cipala uzină din Oraşul Bumbacului, şi şi-a depus amprenta degetului gros în cartea de onoare a vizitatorilor executînd pe urmă un vechi dans de război abeakutic, în cursul căruia a înghiţit mai multe cuţite şi furculiţe, în aplauzele hila-riante scandate de palmele unor tinere fecioare.

— Văduva asta, zice Ned, cu asta mie nu mi-e frică. Mă-ntreb dacă el i-a dat bibliei ăleia aceeaşi folosinţă pe care i-aş fi dat-o eu.

— Aceeaşi, ba chiar şi mai mult în sensul acesta, zice Lenehan. Şi după aceea în acea ţară mănoasă mangoul cu frunzele late a înflorit nemaipomenit.

408

— Asta-i o ştire de-a lui Griffith ? zice John Wyse.

— Nu, zice cetăţeanul. Nu-i semnată Shanganagh. E doar o iniţială P.

— Şi chiar o iniţială foarte potrivită, zice Joe.

— Aşa merg lucrurile, zice cetăţeanul. Comerţul merge după steag.

— De, zice J. J., dacă-s chiar mai răi decît belgienii ăia din statul liber al Congo-ului, atunci lucrurile stau prost. Aţi citit chestia aia cu individul ăla cum îl cheamă ?

— Casement, zice cetăţeanul. E-un irlandez.³²⁸

— Da, ăsta, zice J. J. Le violează pe femei şi pe fete şi-i biciuie pe indigeni peste burtă să stoarcă din ei cît mai mult cauciuc din ăla roşu'.

— Ştiu eu unde s-a dus, zice Lenehan pocnind din degete.

— Cine ? zic eu.

— Bloom, zice el, chestia cu tribunalul e-un bluf. A mizat pe Zvîrluga şi s-a dus să-şi încaseze paraua.

— Prăpăditul ăsta care nici nu ştie pe ce lume tră­ieşte ? zice cetăţeanul, care nici în vis n-a pariat niciodată la curse.

— Acolo s-a dus, zice Lenehan. L-am întîlnit pe Lyons Cocoşul tocmai cînd se ducea să parieze pe mîrţoaga aia şi l-am convins eu să nu facă aşa ceva şi mi-a spus că Bloora îi vînduse pontul. Pariez pe ce vreţi c-a mers cu o sută de şilingi la cinci. E singurul tip din Dublin care-a mers pe calul ăsta. Un cal suspect la culme.

— El însuşi e o mîrţoaga suspectă la culme, zice Joe.

— Ascultă, Joe, zic eu. Ia arată-mi intrarea spre ieşire.

— Uitaţi aici, zice Terry.

Adio Irlanda, eu mă duc la Gort. Şi m-arn dus în fundul curţii să-mi storc pompa şi la dracu' (o sută de şilingi contra cinci) pe cînd îmi dădeam drumul (Zvîrluga la cota douăzeci la), dădeam drumul la încărcătură la dracu', -mi ziceam în sinea mea, ştiam eu că de abia aştepta (două halbe de la Joe şi una la Slattery) de abia aştepta s-o ia din

407

loc (o sută de şilingi asta înseamnă cinci lire) şi cind erau la (cal suspect pe dracu'), îmi spunea Pipilică Burke că cică joc de cărţi şi că i-ar fi bolnav copilul (ia te uită parc-am avut cinci litri) şi nevastă-sa aia cu fesele fleşcăite care-i tot da zor la telefon că e mai bine sau e (au !) şi era totul o înţelegere ca s-o şteargă cu banii dac-ar fi cîştigat (Doamne, plin am mai fost) şi că ţine prăvălie fără autorizaţie (uf !). Irlanda e naţiunea mea zice (hoi ! ftiuc !) nu te poţi pune cu (gata asta-i ultima) guguştiucii (ha !) ăştia din Ierusalim.

Ei şi cînd m-am întors îşi dăduseră cu toţii drumul, John Wyse zicînd că Bloom fusese cu ideea cu Sinn Fein ^J-^J că Griffith să scrie la ziar tot felul de prostii, cu juriile măsluite şi că să fure banii guvernului de pe impozite şi să numească consuli peste tot prin lume să se ducă să vîndă produsele industriale ale Irlandei. Să furi de la unul ca să dai la altul. Ce dracu', asta ar pune capacu' dacă unu' ca ăştia cu ochii ieşiţi din cap mai ajunge şi subiect de con­versaţie. Să ne mai lase dracului în pace să ne vedem de ale noastre. Să ne ferească Dumnezeu în Irlanda de bâgă-reţi din ăştia. Domnul Bloom care le ştie deja pe toate. Şi bătrînul lui care înainte a făcut tot felul de excrocherii, babalîcul de Matusalem Bloom, pungaşul-ăla de comis voia­jor, care s-a otrăvit cu acid prusie ³³⁰ după ce-a împînzit toată ţara cu minciunile lui şi bijuteriile lui false. împru­muturi prin poştă în condiţii avantajoase. Orice sumă avansată la simpla cerere scrisă. N-are importanţă dis­tanţa. Fără garanţie. Exact ca capra lui Lanty MacHale care mergea după oricine cîte-o bucată de drum.

— Păi da, astea-s faptele, zice John Wyse. Şi-uite şi-omul care vă poate spune sigur, Martin Cunningham.

Şi, chiar, trăsura primăriei se oprise în faţă şi cu Martin şi cu el şi Jack Power şi-ncă un tip Crofter sau Crofton, un perceptor la pensie, care-i pe lista orangiştilor la Black-burn şi care acuma mai scoate un ban sau Cravvford îl cheamă învîrtindu-se de colo pînă colo prin ţară pe banii statului.

Călătorii noştri ajunseră ^m la hanul cel rustic şi cobo-rîră de pe armăsarii lor.

408

— Ho. rîndaşule, strigă acela care după înfăţişare părea să fie conducătorul grupului. Mă, păcătosule ! Ia fâ-te-n-coace !

Şi spunînd acestea băngăni cu garda spadei în oblonul deschis.

Hangiul ieşi la această chemare încingîndu-şi livreaua.

— Adăpost bun găsiţi la mine, înălţimile voastre, zise cu plecăciune respectuoasă.

— Mişcă-te jupîne, strigă cel care ciocănise. îngri-jeşte-te de telegarii noştri. Şi nouă dă-ne din ce-ai mai bun, căci, pe cinstea mea, avem mare trebuinţă.

— Dar vai mie, bunilor stăpîni, zise hangiul, sărmana mea casă n-are decît o cămară pustie. Nu ştiu zău ce le-aş putea oferi înălţimilor voastre.

— Ce-i asta, mhiane, strigă al doilea din grup, un om cu înfăţişare plăcută, aşa-i slujeşti tu pe mesagerii regelui, jupîn Capsec ?

Cit ai clipi hangiul se schimbă la faţă.

— Vă cer îngăduinţă senioriile voastre, spuse cu umi­linţă. Dacă sînteţi mesagerii regelui (Dumnezeu să-l ocro­tească pe majestatea sa !) atunci de nimic nu veţi duce lipsă. Prietenii regelui (Dumnezeu să-l binecuvînteze pe majestatea sa !) n-au să stea să postească în casa mea, v-o jur.

— Atunci dă-i drumul ! strigă acel călător care încă nu deschisese gura şi care după înfăţişare părea un militar hîrşit prin viaţă. Ce-ai să ne dai ?

Hangiul făcu iarăşi plecăciune dînd astfel răspuns :

— Ce doriţi, bunilor mei stăpîni, pateu de porumbel gras, ceva escalop de vînat, o spată de vită, raţă sălbatică tocmai bine friptă cu untură, un cap de mistreţ cu fistic, o ulcică cu smîntînă a întîia, omletă cu mărar şi o butelcă cu vin bătrîn de Rin ?

— La dracu', strigă cel care vorbise la urmă. Asta-mi place. Cu fistic !

— Aha ! strigă cel cu înfăţişare plăcută. O casă sără­căcioasă şi o cămară pustie, zice el. Vesel pungaş !

409

Aşa că uite-l pe Martin că intră şi întreabă unde-i Bloom.

— Unde e ? zice Lenehan. Acolo unde poate să fure de la văduve şi de la orfani.

— Nu e adevărat, zice John Wyse, ce-i spuneam ce-, tăţeanului despre Bloom şi Sinn Fein ?

— E-adevărat, zice Martin. Sau cel puţin aşa se spune.

:— Cine-a făcut asemenea alegaţii ? zice Alf. •— Eu, zice Joe. Eu sînt aligatorul. ■— Şi în fond, zice John Wyse, de ce n-ar putea şi-un ovrei să-şi iubească ţara, ca oricare altul ?

— De ce nu ? zice J.J., cînd e şi el sigur de tot care e exact ţara lui.

— Da' ce-i ăsta, ovrei sau creştin sau papistaş sau pungaş sau ce dracu' e ? zice Ned. Sau mai bine zis, cine e ? Nu te supăra, Crofton.

— Noi n-avem treabă cu el, zice Crofton orangistul sau presbiterianul, ce-o fi.

— Cine-i Junius ? zice J.J.

— E-un ovrei pervertit, zice Martin, de undeva din Ungarjef şi el a fost ăla care-a făcut toate planurile după sistemul unguresc. Se ştie asta la primărie.

:— E văr cu Bloom dentistul ? zice Jack Power.

— Deloc, zice Martin. Doar cu numele. Pe el îl chema Virag. Aşa-l chema pe taică-su care s-a otrăvit. Şi-a schimbat numele prin hotărîre judecătorească, taică-su.

— Asta-i noul Messia pentru Irlanda ! zice cetăţea­nul. Insula sfinţilor şi a înţelepţilor 1

— Mda, ei îşi tot aşteaptă mîntuitorul, zice Martin. Ca şi noi, de fapt.

— Da, zice J.J., şi-orice băiat li se naşte ei cred c-ar putea să fie Messia al lor. Şi tot ovreiul e-n culmea exci­taţiei, mi-nchipui, pînă află dacă-i tată sau mamă.

— Tot aşteptîndu-se ca viitoarea lor clipă să le fie următoarea, zice Lenehan.

410

— O, Doamne, zice Ned, ar fi trebuit să-l fi văzut pe Bloom înainte să-i fi muiat băiatul ăla care i se năs­cuse. L-am întîlnit într-o zi la piaţă cumpărînd o cutie de, pastă Naeve pentru bebeluşi cu şase săptămîni îna­inte să-i fi născut nevastă-sa.

— En ventre sa mere, zice J.J.

— Şi mai spuneţi că unu' ca ăştia e bărbat ? zice cetăţeanul.

— Mă întreb dacă şi-o fi scos-o vreodată la lumina soarelui, zice Joe.

• — Oricum, i s-au născut doi copii, zice Jack Power.

— Şi pe cine bănuieşte ? zice cetăţeanul.

Adevărul e că multe adevăruri sînt spuse aşa în glumă. Asta-i un fel de corcitură de-astea, amestecătură. La hotel îmi spunea Pipilică se-ntindea în pat o dată pe lună cu dureri de cap ca orice tîrfă cînd îi vine perioada. Ştiţi ce spun eu ? Ar fi o faptă bună şi plăcută în ochii Domnului să-l înşfaci de ceafă pe unu' ca ăştia şi să-l arunci dracului în mare. Asta ar fi omucidere în legi­timă apărare, asta ar fi. Şi pe urmă o mai şi întinde cu alea cinci lire ale lui fără să dea şi el o halbă ca omu". Dumnezeu să ne binecuvînteze. Nici cit negru sub unghie.

— Să fim miloşi cu aproapele nostru, zice Martin. Da' unde-i ? N-avem timp să stăm s-aşteptăm.

— Asta-i un lup de piele de oaie, zice cetăţeanul. Asta e. Virag din Ungaria. Zi-i mai bine Ahasverus. Bles­temat de Dumnezeu.

— Ai timp pentru-o libaţie scurtă, Martin ? zice Ned.

— Una numai, zice Martin. Ne grăbim. J.J. şi S. , — Tu, Jack ? Crofton ? Trei mici, Terry.

Sfîntul Patrick ar trebui să mai debarce o dată la Ballykinlar şi să ne convertească, zice cetăţeanul, după ce-am dat drumul la lepădături ca astea să ne molip­sească ţărmurile.

— Da, zice Martin bătînd în masă după paharul lui. Dumnezeu 'să ne ajute pe toţi aici de faţă, asta-i ruga mea,

411

— Amin, zice cetăţeanul.

— Să ne-audă Dumnezeu. Trag nădejde, zice Joe.

Şi la clinchetul clopoţelului sfinţit³³², precedaţi de un purtător al crucii şi de ministranţi, turiferari, purtători ai navei sfinte, lectori, ostiarii, diaconi şi subdiaconi, în­treaga congregaţie sacră se apropie de abaţii încununaţi cu mitre, priorii şi gardianii şi călugării şi fraţii'; călu­gării lui Benedict de Spoleto, cartuziani şi camaldolesi, cistercieni şi olivetani, oratorieni şi vallombrosani, şi că­lugării lui Augustin, brigitani, premonstratezieni, servi, trinitarieni, şi copiii lui Petru Nolasco : şi odată cu ei de la muntele Cârmei copiii lui Ilie profetul conduşi de episcopul Albert şi de Teresa de Avila, cu încălţări şi desculţi : şi călugării cafenii şi cenuşii, fiii sărmanului Francisc, capucini, cordelieri, minimi şi observanţi, şi fiicele Clarei ; şi fiii lui Dominic, călugării predicatori, şi fiii lui Vincent : şi călugării sfîntului Wolstan : şi Igna-tius şi copiii săi : şi confraternitatea fraţilor creştini con­duşi de reverendul frate Edmund Igriatius Rice. Şi după ei veneau toţi sfinţii şi sfintele, martiri, fecioare şi confesori : sf. Cyr şi sf. Isidore Arator şi sf. Iacob cel Mic şi sf. Phocas din Sinope şi sf. Julian Hospitalierul şi sf. Felix de Cantalice şi sf. Simion Stîlpnicul şi sf. Ştefan Protomartirul şi sf. Ioan al Domnului şi sf. Ferreol şi sf. Leugarde şi sf. Teodotus şi sf. Vulmar şi sf. Richard şi sf. Vincent de Paul şi sf. Martin de Todi şi sf. Martin d£ Tours, şi sf. Alfred şi sf. Joseph şi sf. Denis şi sf Corne-l'ius şi sf. Leopold şi sf. Bernard şi sf. Terenţiu şi sf. Edward şi sf. Owen Caniculus şi sf. Anonimus şi sf. Epo-nimus şi sf. Pseudonimus şi sf. Hominimus şi sf. Paro-nimus şi sf. Sinonimus şi sf. Laurence OToole şi sf. Ia­cob de Dingle şi Compostella şi sf. Columcille şi sf. Co­lumba şi sf. Celestine şi sf. Colman şi sf. Kevin şi sf. Brendan şi sf. Frigidian şi sf. Senan şi sf. Fachtna şi sf. Columbanus şi sf. Gali şi sf. Fursey şi sf. Fintan şi sf. Fiacre şi sf. Ioan Nepumoc şi sf. Toraa d'Aquino şi sf. Ives al Bretaniei şi sf. Michan şi sf. Herman-Joseph şi cei trei sfinţi patroni ai sfintei tinereţi sf. Aloysius Gon-zaga şi sf. Stanislaus Kostka şi sf. John Berchmans şi sf. Gervasus, Servasius şi Bonifacius şi sf. Bride şi sf.

412

Kieran şi sf. Canice din Kilkenny şi sf. Jarlath din Tuam şi sf. Finbarr şi sf. Pappin din Ballymun şi fratele Aloy­sius Pacificus şi fratele Louis Bellicosus şi sfintele Roşa din Lima şi din Viterbo şi sf. Martha din Bethania şi sf. Măria Egipţianca şi sf. Lucia şi sf. Brigid şi sf. Attracta şi sf. Dympna şi sf. Ita şi sf. Marion Calpensis şi fericita Sora Teresa a Copilului Isus şi sf. Barbara şi sf. Scholas-tica şi sf. Ursula cu cele unsprezece mii de fecioare. Şi toţi veneau cu nimburi şi aureole şi glorii purtînd frunze de palm şi harfe şi săbii şi cununi de măslin în robe în care erau împletite bunecuvîntatele simboluri ale puterii lor, cornuri de cerneală, săgeţi, pîini, urcioare, lanţuri, securi, copaci, poduri, copii în albie, scoici, pungi, foarfeci, chei, dragoni, crini, alice mari, bărbi, porci, lămpi, foaie, faguri, linguri, stele, şerpi, nicovale, cutii cu vaselină, clopote, cîrje, forceps, coarne de cerb, cisme impermea­bile, şoimi, pietre de moară, ochii pe un platou, luminări de ceară, cădelniţe, licorne. Şi pe cînd înaintau şerpuind pe lîngă Coloana lui Nelson, pe strada Henry, strada Mary, strada Capelei, strada Micii Britanii, cîntînd in-troitul în Epiphania Domini care începe cu cuvintele Surge, illuminare şi apoi cu multă dulceaţă în treptatul Omnes care spune de Saba venient făceau felurite minuni cum ar fi exorcizarea demonilor, trezirea morţilor la viaţă, înmulţirea peştilor, vindecarea ologilor şi a orbilor, descoperirea diferitelor obiecte care fuseseră pierdute, interpretarea şi îndeplinirea scripturilor, binecuvîntări şi profeţii. Şi la urmă, sub un baldachin de ţesătură şi aur venea reverendul Părinte O'Flynn însoţit de Malachi şi Patrick. Şi cînd bunii părinţi ajunseră la locul cuvenit, casa lui Bernard Kiernan and Co, S.A., nr. 8, 9 şi 10 strada Micii Britanii, băcănie, vinărie şi băuturi spirtoase, cu autorizaţie pentru vînzarea berei, vinului şi băuturilor spirtoase pentru consum la faţa locului, celebranţii au binecuvîntat casa şi au cădelniţat ferestrele cu spros şi etravele şi bolţile şi aretele şi capitelurile şi pedimentele şi cornişele şi arcurile îngropate şi spirele şi cupolele şi au stropit cu apă sfinţită pervazele şi s-au rugat ca Dum­nezeu să binecuvînteze casa lui Abraham şi Isaac şi Ia­cob şi să-i facă pe îngerii luminii Sale să sălăşluiască

413
acolo. Şi intrînd au binecuvîntat merindele şi băuturile şi adunarea tuturor celor binecuvîntaţi astfel au răspuns rugilor lor.

:— Aăiutorium nostrum in nomine Domini.

r— Que fedt coelum et terram.

•— Dominus vobiscum.

•— Et cum spiritu tuo.³³³

Şi el îşi lăsă mîinile asupra celor binecuvîntaţi şi aduse mulţumire şi se rugă şi împreună cu el se rugară toţi :

— Deus, cuius verbo sanctificatur omnia, benedic-tionem tuam effunde super creaturas istas : et proes'ta ut quisquis eis secundum legem et voluntatem Tuam cum gratiarum actione usus fuerit per invocationem Sanc-tissimi nominis Tui corporis sanitatem et animae tutelară Te auctore perdpiat per Christum Dominum nostrum. ³³⁴

:— Şi Amin spunem cu toţii, zice Jack. ■— O mie de ani pace, Lambert, zice Crofton sau Crawford.

— Aşa, zice Ned ridicîndu-şi paharul de whisky. Şi belşug în viaţa personală.

Mă tot uitam prin jur să văd cui are să-i vină gîn-dul cel bun cînd dracu' să mă ia dacă nu-l văd că intră iar pe uşă prefăcîndu-se c-ar fi al dracului de grăbit.

— Am fost dincolo pe la tribunal, zice. Sper că n-am... ' — Nu, zice Martin, sîntem gata.

Tribunal pe dracu' şi-n vremea asta buzunarele-ţi atîrnă pînă jos de pline ce-s cu aur şi argint. Iepure fri­cos şi murdar. Asta să ne dea ceva de băut ? Nici nu-i trece prin gînd. Aşa-s toţi ovreii. Toate numai pentru ei. Viclean ca un şobolan de hazna. O sută pentru cinci.

-— Să nu spui la nimeni, zice cetăţeanul.

— Poftim, zice el.

— Hai, băieţi, zice Martin, cînd vede că-ncep să se-ncurce lucrurile. Haide să mergem.

— Să nu mai spui la nimenea, zice cetăţeanul mîrîind la el. E secret.

414

Şi uite că se trezeşte şi javra şi începe să mîrîie.

— La revedere la toată lumea, zice Martin.

Şi i-a scos de acolo cît a putut mai repede, Jack Power şi Crofton sau cum i-o fi zicînd şi el la mijloc prefăcîn­du-se că nu pricepe nimic, drept la trăsura primăriei.

— Dă-i drumul, zice Martin vizitiului.

Delfinul alb ca laptele îşi scutură coama şi, ridicîn-du-se la pupa aurie, cîrmaciul întinse pînza umflată în vînt şi purcese la drum cu toate pînzele sus, cu armătura la babord. O mulţime de nimfe mîndre se traseră aproape de tribord şi babord şi, agăţîndu-se de coastele nobilei ambarcaţiuni îşi împletiră trupurile strălucitoare aşa cum face îndemînatecul rotar cînd alcătuieşte în jurul butucu­lui roţii razele deopotrivă de depărtate din care fiecare e surora celeilalte şi le leagă laolaltă cu un inel pe dinafară şi iuţeşte astfel pasul bărbaţilor cînd se îndreaptă spre cîte o bătălie sau se înfruntă între ei pentru surîsul fru­moaselor doamne. Chiar astfel veneau şi se împleteau pe corabia aceasta iubeţele nimfe, surorile nemuritoare. Şi rîdeau, jucîndu-se în cercurile de spumă ; şi corabia des­pica valurile.

Da' tocmai îmi coboram halba dracului de la gură cînd îl văd pe cetăţean ridicîndu-se de pe scaun şi luînd-o bă-lăbănindu-se pe picioare spre uşă, pufăind şi suflînd greu de atîta lichid în el şi blestemîndu-l cu blestemul lui Cromwell, cu clopoţel, carte sfîntă şi luminare, pe limba irlandeză, scuipînd şi horcăind din el şi Joe şi cu micul Alf ţinîndu-se de el ca o lipitoare şi încercînd să-l poto­lească.

— Lăsaţi-mă-n pace, zice el.

Şi uite-l că ajunge la uşă cu ei cu tot şi sbiară din răsputeri :

— De trei ori ura pentru Israel !

La dracu' stai dracului liniştit pe fundul tău parla­mentar cum ar veni şi nu te mai da în spectacol. Doamne, întotdeauna are să se găsească cîte o paiaţă din ăştia să facă un scandal cît toate zilele din te miri ce. Ţi se-ntoarce berea în stomac, nu alta.

'415

Şi toţi vagabonzii şi haimanalele din Irlanda în jurul uşii şi Martin ţipînd la birjar că s-o ia din loc şi cetăţeanul zbierînd şi Alf şi Joe trăgînd de el să tacă dracului din gură şi el montat la culme cu ovreii în sus cu ovreii în jos şi vagabonzii rînjind şi strigînd la el să ţină un discurs şi Jack Power încercînd să-l facă să stea dracului jos în maşină şi să-şi ţină fleanca şi un gură-cască cu un ban­daj peste un ochi care începe să cînte Dacă omul din lună ar fi ovrei, ar fi ovrei, ar fi ovrei, şi o putoare strigă şi ea dracului cit poate :

— Hei, domnu, domnu ! eşti descheiat la pantaloni, domnu !

Şi zice el :

— Mendelssohn a fost evreu şi Karl Marx şi Merca-dante şi Spinoza. Şi Mîntuitorul a fost evreu şi tatăl lui a fost evreu. Dumnezeul vostru.

— N-a avut tată, zice Martin. Gata acuma. Dă-i drumul, domnule.

— Dumnezeul cui ? zice cetăţeanul.

■— Oricum, unchiul său a fost evreu, zice el. Dumne­zeul vostru a fost evreu. Cristos a fost evreu ca şi mine. Şi cetăţeanul odată hopa îndărăt în circiumă.

— Pe Dumnezeul meu, zice,' îi sparg capul ovreiului ăsta blestemat că ia în deşert numele Domnului. Doamne, îl răstignesc, asta-i fac. Ia dă-ncoace cutia aia de biscuiţi.

— Stai ! Stai niţel, dracului ! zice Joe.

O mulţime numeroasă însufleţită de calde sentimente de simpatie de prieteni şi cunoştinţe din metropolă şi suburbiile Dublinului se reuniseră cu miile să-şi ia rămas bun de la Nagyasăgos uram Lipâti Virag³³⁵, pînă de curînd de la casa d-lor Alexander Thom, tipografi ai majestăţii sale, cu prilejul plecării sale spre meleagurile îndepărtate ale Szâzharminczbrojugulyâs-Dugulâs (Pajiş­tea Apelor Murmurătoare). Ceremonia care a pornit cu mare eclat a fost caracterizată de cea mai impresionantă cordialitate. Un sul de pergament vechi irlandez, împo­dobit cu miniaturi, opera artiştilor irlandezi, i-a fost dă­ruit distinsului fenomenolog în numele unei mari

416

ţiuni a comunităţii însoţit de asemenea de oferta unei casete de argint, cu mult gust încrustată în stilul vechilor ornamente celtice, lucrare care merită toate laudele pen­tru executanţii săi, d-nii Iacob agus Iacob. Oaspetele care se pregătea de plecare a fost obiectul unei ovaţii inimoase, mulţi dintre cei de faţă fiind emoţionaţi în mod vizibil Kînă îa lacrimi cînd aleasa orchestră de suflători irlan­dezi a intonat binecunoscutele tonuri ale imnului înioar-ce-te la Erin, urmate imediat de Marşul lui Râkoczy. Butoaie cu catran şi ruguri de bucurie au fost aprinse de-a lungul coastelor celor patru mări pe viitu­rile colinei Howth. Muntelui celor trei stînci, Căpăţînei de zahăr, Capului Bray. munţilor Mourne Galtees, Boului şi piscurilor Donegal şi Sperrin, Nagles şi Bograghs, pe dealurile Connemara, pe recifurile M'Gillicuddy, Slieve Aughty, Slieve Bernagh şi Slieve Bloom. Printre uralele care au sfîşiat bolta cerească, întîmpinate cu ovaţii de răs­puns din partea pilcurilor de scutieri din îndepărtatele dealuri cambriene şi caledoniene, giganticul vas de plă­cere a purces încet la drumul său salutat cu tribut floral adus în ultimul ceas de reprezentantele sexului frumos prezente acolo în mare număr, în vreme ce, pe măsură ce înainta pe cursul rîului escortat de o flotilă de ambarca­ţiuni, steagurile şi pavilioanele de la oficiul de mărfuri şi de la vamă fluturau în semn de salut ca şi cele de la centrala electrică de la Pigenhouse. Visszontlâtăsra, kedves barâton ! V'isszontlătăsra !³³⁶ Te-ai dus dar nu vei fi dat uitării.

Nici dracu' nu l-ar mai fi putut opri pînă n-a pus mîna nici nu ştiu cum pe cutia aia de tinichea şi ţuşti afară cu micul Alf agăţat de braţul lui şi urlînd ca un porc înjun­ghiat exact ca într-o piesă de teatru dracului.

— Unde e că-l omor dracului ?

Şi Ned şi J.G. nemaiputîndu-se ţine pe picioare de rîs.

— Blestemăţie, zic, să ştii că e lată.

Noroc că vizitiul întorsese capul mîrţoagei în partea aialaltă şi-i dăduse bice.

— Stai aşa, cetăţene, zice Joe. Opreşte-te,

417

27 — Uljse, voi. I

^

Decît că să se oprească, şi-a făcut odată vînt şi- a azvîrlit-o. Mulţumesc lui Dumnezeu că avea soarele în ochi altminteri i-ar fi spart capul. Doar că n-a aruncat-o pînă la draeu-n praznic. S-a speriat dracului şi calul şi javra după trăsură cit o ţineau picioarele şi tot poşedicul din jur ţipînd şi rizînd şi cutia de tinichea zăngănind după ea pe pavaj.

Infricoşătoarea catastrofă s-a produs ca să zicem aşa instantaneu. Observatorul de la Dunsink a înregistrat toate cele unsprezece zguduiri, cu toatele de gradul cinci pe scara Mercalli, şi nu s-a înregistrat nici un precedent al vreunei alte tulburări seismice similare pe insula noas­tră de la cutremurul din 1534, anul rebeliunii lui Thomas Mătăsosul. Epicentrul pare să se fi situat în acea parte a regiunei metropolei care e constituită din cheiul hanului şi din parohia simţului Michan pe o suprafaţă de patru­zeci şi unu de acre două sferturi şi un stînjen. Toate impunătoarele reşedinţe din vecinătatea palatului de jus­tiţie au fost ruinate şi nobilul edificiu însuşi unde în momentul catastrofei se desfăşurau dezbateri juridice, este literalmente o masă de ruine sub care este de temut că toţi ocupanţii au fost îngropaţi de vii. Din relatările martorilor oculari reiese că valurile seismice au fost în­soţite de o violentă perturbaţie atmosferică de caracter ciclonic. Un acoperămînt de cap după aceea identificat ca aparţinînd mult respectatului slujitor al coroanei şi al justiţiei de pace dl. George Fottrell şi o umbrelă de mă­tase cu măciulie de aur şi cu iniţiale gravate şi purtînd de asemenea blazonul şi adresa domiciliului eruditului şi respectatului preşedinte al curţii de juraţi sir Frederick Falkiner, primul magistrat al Dublinului, au fost desco­perite de echipele de ajutor în regiuni îndepărtate ale insulei, respectiv primul în cel de al treilea strat bazal-tic pe marea şosea naţională, cealaltă îngropată pînă la o adîncime de trei picioare şase degete în ţărmul nisipos al golfului Holeopen aproape de vechiul Cap Kinsale. Alţi martori oculari declară că au observat un obiect incandescent de proporţii enorme zburînd prin atmosferă cu o velocitate înfricoşătoare pe o traiectorie cu direcţia

vest sud vest. Mesaje de condoleanţe şi simpatie sînt pri­mite ceas după ceas din toate părţile diferitelor conti­nente şi suveranul pontif a acceptat cordial să dispună ca o missa pro defunctis specială să fie celebrată simultan de către slujitorii tuturor bisericilor catedrale din toate dio-cesele episcopale supuse autorităţii spirituale ale Sfîntului Scaun în ajutorul sufletelor credincioşilor dispăruţi care au fost atît de pe neaşteptate chemaţi dintre noi. Opera­ţiunile de salvare, înlăturarea ruinelor şi a rămăşiţelor omeneşti etc, au fost încredinţate d-lor Michael Meade şi fiul, strada Great Brunswick, 159 şi-d-lor T.C. Martin, North Wall, 77, 78, 79 şi 80, asistaţi de ostaşi şi ofiţeri din companiile de infanterie uşoară ale ducelui de Corn­wall sub comanda personală a alteţei sale regale contra­amiralul sir Hercules Hannibal Habeas Corpus Ander-son K.G, K.P., K.T., P.C., K.C.B., M.P.. J.P., M.B., D.S.O., S.O.D., M.F.H., M.R.I.A.. B.L., dr. mus., P.L.G., F.T.C.D., F.R.U.I., F.R.C.P.I., şi F.R.C.S.I.

Aşa ceva cred că nu s-a mai văzut de cînd lumea. Doamne, dacă l-ar fi izbit aşa cu biletul ăla de pariu în cap şi-ar fi adus aminte de cupa de azi cîte zile ar trăi, dar şi pe cetăţean l-ar fi umflat pentru atac armat, şi scandal public şi pe Joe -pentru complicitate şi încura­jare. Vizitiul i-a salvat viaţa dînd bice cît a putut — asta-i sigur cum e sigur că Dumnezeu l-a făcut pe Moise al lor. Ce ? O, Isuse, chiar aşa. Şi ălălalt cu înjurăturile după el.

— L-am omorît, zice, sau ce i-am făcut ? Şi mai şi zbierînd la javră :

— După el, Garry ! După el, mă băiete !

Şi ce-am mai văzut-la urmă era trăsura aia blestemată dînd colţul şi faţă de oaie înăuntru gesticulînd şi javra dracului după ei cu urechile pe spate străduindu-se cît putea să-l ajungă să-l rupă în bucăţi. O sută contra cinci ! Doamne, da' a şi avut de ce să se bucure pentru banii ăştia, chiar.

Şi deodată ³³⁷ a pogorît asupra lor o mare lumină şi au văzut atunci carul în care era El suind la cer. Şi îl văzură pe El în car învestmântat în gloria strălucirii, cu vestmin-

418

419

lele lui ca soarele, frumos precum luna şi complit că de groază nu se puteau uita la El. Şi iată un glas din cer zicînd Ilie ! Ilie ! Şi El răspunse cu strigăt mare : Abba ! Adonai! Şi îl văzură pe El, chiar pe El, ben Bloom Elijah, prin norii de îngeri înălţîndu-se în splendoarea stră­lucirii într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade peste stabilimentul lui Donohue în strada Little Green precum piatra dintr-o praştie.

Orice lectură a romanului Vlise ar trebui să înceapă prin referirea la cel mai însemnat dintre" modelele de inspiraţie, de elaborare, a cărţii : Odiseea. Fără a reproduce desfăşurarea epopeii, romanul lui Joyce se articulează, în fiecare din episoadele sale, pe aluzii, trimiteri, paralele la personaje, situaţii, episoade din poemul homeric. Scriitorul însuşi a păstrat multă vreme denu­mirile astfel legate de Odiseea, reiîunţînd însă, la publicarea în volum, la aceste titluri, pentru a-l lăsa pe cititor să descopere singur relaţiile respective.

Din acest punct de vedere, care însă, — şi aceasta trebuie subliniat — nu înseamnă singurul mod de a citi şi înţelege cartea, Ulise este împărţit în trei mari secţiuni : cele trei episoade iniţiale, constituind prima din acestea. Ea este denumită de obicei Telema-chîada şi ii este dedicată prezentării lui Stephen Dedalus, cel care în economia romanului are rolul fiului lui Ulise pe punctul de a porni în căutarea tatălui său (una din temele majore ale cărţii • fiind tocmai căutarea — aflarea — tatălui, a legăturilor cu tradi­ţiile şi originile}. Partea cea mai importantă din carte, adică urmă­toarele 1.2 episoade, ar constitui Rătăcirile lui Vlise şi este consa­crată celui care-l reprezintă pe personajul titular, lui Leopold Bloom, un Ulise modern, rătăcind prin Dublin asemenea perso­najului homeric peste mări în drum spre Ithaca. Ultimele trei capitole sint puse sub semnul soţiei lui Bloom, Molly (Marion), care intervine în fapt numai în ultimul episod (deşi este „văzută" fără a fi numită şî altundeva în carte), dar care aici domină tot mai pregnant finalul romanului. Comentatorii interesaţi de subli­nierea meticulozităţii cu care Joyce şi-a construit cartea, insistă şi asupra Uterelor cu care încep fiecare din aceste secţiuni, în primul rînd corespunzînd iniţialelor celor trei protagonişti : S — Stephen, preocupat de propriile complexe şi probleme ; M — Molly Bloom, stăpînind gîndurile, dorinţele, concupiscentele lui Bloom în partea centrală ; şi P — adică Poldy, diminutivul prenumelui acestuia din urmă, aici constituind centrul în jurul căruia gravi-

421

L
tează, psihic, fizic, celelalte două personaje majore în ultima secţiune. Se atrage atenţia mai ales asupra semnificaţiei acestor litere în__silogiş£i£a_-clasieă — subiect, termen mediu, predicat. „Pedagogia clasică, se spune într-una din notele erudite ale roma­nului, privea secvenţa S—M—P— ca fiind ordinea cognitivă de gîndire, deci ordinea în care aceşti termeni trebuie predaţi în şcoală. Analogia cu silogismul, ca dealtfel analogia generală cu. Odiseea, exprimă structura logică şi narativă a cărţii, pe care cititorul o poate înţelege, dar de care personajele nu sînt în esenţă conştiente cu totul" (Gifforcl-Seidman).

în orice caz, indiferent dacă paralela cu Homer a fost urmărită deliberat sau a însemnat doar o „schelărie" ajutînd tehnic la construcţia romanului (cum credea, de pildă, Pound — el însuşi aflat în mod aproape cert sub influenţa lui Joyce cînd a descoperit figura lui Ulise ca factor central opusului său magnum, Cantos), personajele :_ti situaţiile de aici trebuie înţelese, practic totdeauna, prin referire ironică la cele homerice. La Joyce e vorba de un model de inversiune comică, prin care anumite personaje rapor-tabile la cele din Odiseea apar în Dublinul secolului al XX-lea cu grijă transformate la modul pedestru, în primul rînd amuzant, şi de aici, la modul, grav, subînţeles, satiric, amar-ironic, spre a fi con­damnate. (Continuînd adică acea condamnare a „paraliziei morale" a Irlandei vremii sale, care l-a determinat pe Joyce să se simtă străin în propria patrie şi să se exileze definitiv — aşa cum repre­zentantul său în roman, Stephen Dedalus, se simte înstrăinat în mijlocul semenilor, şi cum celălalt erou, Leopold Bloom, este în­străinat şi însingurat în toate peregrinările sale, prin locuri dealt-minteri atît de jovial populate).

Dar la fel de importante, cel puţin pentru înţelegerea psiho­logiei tînărului Dedalus (şi a celorlalte figuri cu rol episodic) este permanenta raportare la cărţile anterioare alelui Joyce : Oameni din Dublin (unde sînt înfăţişaţi o serie de locuitori mărunţi ai lumii de aici, în general păstrîndu-şi caracteristicile — aproape totdeauna negative —, şi mai ales Portretul artistului ca tînăr. Ado­lescentul romantic, încrezător în propriile puteri creatoare şi în capacitatea artei de a preschimba şi înfrumuseţa realitatea, aşa cum era prezentat acolo, este aici un tînăr deprimat, artist fără operă. mohorît, apăsat de obsesii, de vinovăţii, bîntuit de „remuşcătura duhului lăuntric".

Notele care se referă la fiecare din cele 18 episoade ale cărţii nu au, fireşte, rolul de a explica acest roman, greu de urmă­rit în detaliile sale, uneori — de ce n-am spune-o ? — pedant arti­culate, şi care, în fond, poate fi citit cu folos — şi bucurie estetică majoră — şi îără urmărirea amănuntelor şi faţetelor ornamentale, să le spunem. Nîx s-au părut însă necesare, şi pentru că, în unele cazuri, psihologia\personajelor, şi evoluţia anumitor împrejurări înfăţişate, se refereau prea strict la conjuncturi de însemnătate pen­tru irlandezii momentului respectiv, şi pentru că am socotit că, descompuse astfel, în amănunte, procedeele de compoziţie tipice pentru un scriitor modern, livresc şi „abstrus", puteau fi aici exem­plificate spre o mai bună înţelegere a unei laturi definitorii a artei moderne. La unele dim episoade (cum ar fi cele denumite Aeolui sau Ciclopii) aceste note sînt mai ample şi urmăresc mai în detaliu procedările joyciene. JEle pot fi socotite şi ca exemplificări ale unui eventual travalju-de elucidare a acestei cărţi — încă o dată spu­nem, dificilă dar în nici un caz imposibil de citit. In rest am căutat să ne menţinem la o adnotare, aşa cum ni s-a părut, absolut necesară pentru înţelegerea acţiunii proprm-zise din paginile respective.

La întocmirea acestor note am consultat, printre altele, fireşte, următoarele lucrări de referinţă :

— Don Gifford, în colaborare cu Robert Seidman — Notes for Joyce. An annotation of James Joyce's Vlysses, New York, E.P. Dut-ton, 1974.

— Zack Bowen, Musical Allusions in the Works of James Joyce. Early Poetry Through Ulysses, State University of NeW York Press, Albany, 1974.

— Darcy O'Brien, The Conscience of James Joyce, Princetoa University Press, 1968.

— James Joyce, Configuration Critique (colecţie de studii, două volume, întocmite sub direcţia lui Joseph Prescott, publicată în limba franceză sub îngrijirea lui Michel Minard), Paris, Lettres Nouvelles, 1959.

— Pound/Joyce, The Letters of Ezra Pound to James Joyce with Pound's Essays on Joyce, editată, cu comentarii, de Forrest Read, Londra, Faber and Faber, 1968.

•—i Richard Ellman, James Joyce, Oxford University Press, 1959.

422

423

Toate notele sînt alcătuite pe- baza datelor din aceste tomuri de referinţă. Acolo unde ele se constituie în citate literale, se indică în paranteză (prescurtîndu-se trimiterea la numele auto­rului cărţilor citate aici) locul de unde au fost împrumutate.

1 Primul din episoadele secţiunii Telemachiada se intitula chiar Telemachus şi îl prezintă pe Stephen Dedalus, aici definit prin opoziţie cu alte două personaje, unul reprezentînd o anumită faţetă a Irlandei detestată de protagonist (şi de autor), celalalt forţa coercitivă prin raport la cai* — dialectic — se defineşte spiritul irlandez.

2 JVTalachi Mulligan, căruia în carte i se spune constantJ3uck__ (Ţapul), este personajul mefistofelic, la început însoţindu-l, pe parcurs urmărindu-l, ispitindu-l, minimaliztndu-i reacţiile şi trăirile lăuntrice, deprimîndu-l în general pe Stephen Dedalus. El este adus în carte pentru a reprezenta acea parte din caracterul irlandez pe care Joyce o combătea activ-: ironia_s.texilâ, desconsiderarea cinică a resurselor tradiţionale, adaptabilitaţe^J^cjrxLuxasiianîe. (E mai puţin important aici că, în anume loturi ale psihologiei perso­najului, şi în multe replici — cum ar fi chiar un poem citat în episodul de faţă, Mulligan este calchiat după un prieten din tine­reţe al autorului, despre care Joyce scrisese — „Cerul şi pămîntul vor trece însă spiritul săxi fals nu va pieri niciodată"). în carte, personajul debutează prin parodierea liturghiei catolice (din textul căreia este extrasă replica sa : „Intra-voi în altarul Domnului") şi aceasta pentru a discredita rolul revenindu-i teoretic (cel puţin prin raportare la romantismul personajului în romanul anterior) lui Stephen, de „transsubstanţiator, sau recreator, al vieţii (adică al artei) din viaţă (adică din viaţa personală, de toate zilele)" (Zack Brown). Ironiile pe care Mulligan le exprimă constant la adresa lui Stephen, aici încă — ipocrit ? — reprimate, dar în evoluţia cărţii tot mai făţişe, contribuie la a defini izolarea, exilul lui Stephen printre compatrioţii săi.

3 In cursul acestui episod, ca dealtfel în tot cursul zilei în care se desfăşoară acţiunea romanului, Stephen Dedalus este pre­zentat mohorît, bîntuit de complexe, de conştiinţa sterilităţii proprii, de suferinţă şi remuşeare — aceasta din urmă determinată mai
ales cfe o acţiune pe care nu o poate renega nici acum : el a refuzat să îngenunche la patul de moarte al mamei sale pentru a nu-şi încălca principiile de liber-cugetător (la care ajunsese după o perioadă de credinţă activă, în arirKpetrecuţi la seminarul iezuit de la Clongowes unde-şi făcuse studiile). Refuzul acesta, fără îndoială un simbol al refuzului personajului (şi autorului) de a accepta inerţiile de sensibilitate şi de gîndirip ale compatrioţilor săi. decizia de a-şi asuma un exil interior (aşa ciim Joyce şi l-a asumat pe cel fizic) îl înstrăinează de semenii săi din Dublin şi explică atmosfera întunecată înconjurîndu-l constant pe acest personaj, reacţiile şi replicile sale mohorîte în tot curbul acţiunii.

4 Haines este un student englez care locuieşte temporar îm­preună cu tînărul Dedalus şi cu Mulligan în turnul unde începe acţiunea cărţii, la marginea Dublinului, undeva în faţa golfului. Ca orice englez, Haines este din punctul de vedere al lui Stephen un „uzurpator" ameninţînd să-i răpească, şi să deformeze, tradi­ţiile şi valorile spirituale irlandeze. „Haines, ca englez, este fireşte fizic un uzurpator al Irlandei, dar şi într-un alt sens arta inde­pendentă şi demnă a lui Stephen este ameninţată cu degradare prin însuşi interesul superficial şi cam arogant .manifestat de „saxon", care o consideră drept un exemplu, cel mult interesant, de folclor cam exotic". în acelaşi timp, frivolitatea cu care Mulligan îl acceptă pe Haines ea pe un rău necesar, urmărind mai degrabă să profite de pe urma şa este şi ea condamnabilă din optica lui Dedalus" (O'Brien).

5 Replică tipică pentru un personaj joycian : amestec jovial, şi cam pedant, de aluzii, citate şi referiri livreşti, caracteristice pentru un tînăr estet din epoca respectivă. Algy este Algernon Charles Swinburne, poet „decadent" englez, autor aici al unei invocaţii celebre către mare — maică mare, biîndă, cenuşie. Epi oinopa ponton — marea de culoarea întunecată a vinului — este un epitet homeric.

6 Scena aceasta, principala sursă a suferinţelor lăuntrice ale lui Stephen, va fi deseori invocată în cursul romanului.

7 în prefaţa la Portretul lui Dorian Gray, text de mare impor­tanţă pentru ceea ce s-ar putea numi mişcarea estetistă în momen­tul respectiv, se spune printre altele : „Nu există carte morală

424

425

â sau imorală. Cărţile sînt bine scrise sau prost scrise. Asta e tot. Antipatia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de realism este furia lui Caliban vâzîndu-şi propriul chip în oglindă. Anti­patia manifestată de secolul al nouăsprezecelea faţă de romantism este furia lui Caliban nevăzîndu-şi propriul chip în oglindă".

8 Matlhew Arnold, poet şi critic cu mare influenţă, în epoca victoriană, este evocat aici pentru că a determinat una din repli­cile precedente ale lui Muiligan. El considera anume (într-una din scrierile sale majore, Cultură ţi Anarhie că ar exista două

■ impulsuri dominante în cultura occidentală : cel spre ebraizare, adică de acţiune în lumina „obişnuinţelor şi disciplinei" dictate de

¹ un adevăr revelat ; şi cel spre helenizare, adică spre cunoaştere în lumina unui umanism ..dezinteresat şi flexibil''. „Din punctul de vedere al lui Arnoîd, cultura engleză ar fi suferit de o ebraizare excesivă şi ar fi trebuit să se «eîenizeze»". „Această distincţie esen­ţial intelectuală a lui Arnold a cunoscut o serie de modulaţii şi a devenit populară in ultimele decenii ale secolului trecut, şi ca urmare a dezvoltării de către Swinburne a- opoziţiei dintre liber­tatea senzual-estetică a lumii păgîne greceşti şi -"ebraismul» repre­siv al epocii victoriene tîrzii. în jurul anului 1900, «grec» devenise un termen cheie în lumea boemă pentru cei care preconizau liber­tatea senzual-estetică, şi «ebreu» un termen similar desemnîndu-i pe cei ostili valorilor estetice, pentru cei care preconizau valorile practice ale moralităţii stricte victoriene" (Gii'ford şi Seidman).

9 Citat ciintr-un poem de Wiîliam Butîer Yeats la care se va mai face frecvent aluzie în roman : Cine merge cu Fergus ? repre-zentind aici una din ispitele cu care Muîligan asediază conştiinţa puritană a lui Stephen. Lui Fergus, personaj eroic din tradiţia fol­clorică irlandeză, i se promite, în schimbul renunţării la drepturile pale regeşti, o viaţă de plăceri. „Viaţa promisă lui Fergus în acest cintec este cea lipsită de griji şi de lupte eroice, o viaţă care, oricît de plăcută ar părea, înseamnă doar un cîntec de sirenă pentru Stephen, venind din partea rivalului său. Iri rivalitatea de la început evidentă între Stephen şi Muiligan — rivalitate atît de acut simţită de Dedalus şi recunoscută tacit de celălalt — o astfel de invitaţie de a lua viaţa la modul frivol nu poate fi înţeleasă de acest artist fără operă decit ca o ispită spre indolenţă şi înfrîngere" (Zack Bower.).

426

10 Adică Dumnezeu, în viziunea, blasfemntorie a lui MullU g_an — aluzie la faptul că religia mozaică impune cireumciziunea.

11 în măsura în care bătrîna lăptăreasă poate fi privită ca ut» simbol al Irlandei tradiţionale, cum o şi vede Stephen in invocaţia sa tăcută, falsele declaraţii de iubire ale lui Muiligan, bazate pe citate din poeme în mod deliberat invers interpretate, constituie un mijloc de definire, şi condamnare, a personajului. „Aluziile joculare din aceste yecsuri sînt caracteristice pentru atitudinea ironică a lui Muiligan faţă de ţara sa şi de cei care o apară. Aparent s-ar zice că atît el cit şi Stephen împărtăşesc acelaşi dispreţ faţă de ţara lor, însă în realitate ei sînt pe poziţii ^jUametral opuse în vederile lor despre Irlanda. Stephen respinge pretenţiile unei Irlande catolice plasată sub influenţa preoţilor şi care-i-ar frînge propria, evadare, însă în fond el îşi iubeşte patria pe care o 'con­damnă astfel. El doreşte doar ca ţara sa să fie o ţară mai liberă şi mai pură. Buck Muiligan este însă mulţumit cu propria sa situaţie de fapt şi planurile sale de elenizare nici nu pot fi luate ui serios" (Zack Bowen).

12 Formula aceasta, împrumutată din titlul unui tratat me­dieval de morală, îl va defini constant pe Stephen Dedalus în carte.

13 . Toaleta_tradiţională a unui dandy în perioada, respectivă.

14 Replică îndelung comentată şi elucidată în cele din urmă ca reprezentînd un joc de cuvinte, cu intenţii blasfematorii — bazat pe asonanta în pronunţia engieză a numelui fictiv Butterly cu adverbul bittterly (amarnic). E vorba de o referire la povestirea din Evanghelie despre lepădarea repetată a Apostolului Petru care, la cîntul cocoşului, se îndepărtează de locul renegării şi „plînge amarnic".

15 „Care-şi moţăie asupra mării capul" este descrierea uneia din terasele castelului Elsinore, unde.Hamlet îl întîîneşte pentru prima dată pe duhul tatălui său.

16 Proverb, tradiţional irlandez : „Păzeşte-te de coarnele tau­rului, de copitele calului şi de surîsul unui englez".

17 Dacă în primul episod Stephen Dedalus este caracterizat prin opoziţie cu cele două personaje cu care-şi împarte locuinţa :

427

Mulligan, adică tradiţia irlandeză coruptă, şi Haines, uzurpatorul britanic, în acest al doilea capitol, Nestor, el va fi înfăţişat în acti­vitatea de pe urma căreia îşi cîştigă traiul, „năimirea" sa în cali­tate de profesor, nu prea eficient, la o şcoală dublineză, şi mai ales in juxtapunerea cu un alt reprezentant al laturii detestate a Irlan­dei, un exponent al celor care colaborează cu ocupanţii saxoni. Exemplu tipic de inversiune comică despre care se vorbeşte în ce priveşte sistemul de referiri la epopeea homerică, în acest episod rolul bătrînului şi înţeleptului Nestor (pe care Telemac îl consultă, la îndemnul Athenei, în drumul său în căutarea lui Ulise) îi revine nici unui personaj exprimînd exact contrariul unei asemenea înţe­legătoare bunătăţi. Directorul Deasy este un pedant, anchilozat în clişee de gîndire şi preocupat de interesele proprii (în folosul cărora caută să-l exploateze şi pe tînărul său salariat). Dealtfel şi numele personajului reprezintă o aluzie, şi anume la legea Deasy, pro­mulgată în a doua jumătate a secolului trecut, în teorie urmărind o reformă agrară în Irlanda, însă în practică favorizînd făţiş pe marii proprietari, adică aşa-numitul Establishment proenglez şi anticatolic din această ţară. „Deasy este ceea ce s-ar putea numi un britanic apusean, adică unul care consideră Irlanda ca o provincie extrem-occidentală a Angliei" (Gifford şi Seidman).

18 Exemplu caracteristic pentru felul în care, aşa-numitul flux al conştiinţei, se articulează gîndurile lui Stephen, în primul rînd pe citate din poetul şi vizionarul romantic William Blake : „Fabula sau alegoria este alcătuită de fiicele memoriei" ; „drumul excesului duce spre palatul înţelepciunii" şi „nici o pasăre nu zboară prea în înalt dacă se avîntâ pe propriile sale aripi". în Nuntirea cerului cu infernul de acelaşi Blake, se vorbeşte şi despre „flacăra lividă dintru sfîrşit" care să mistuie lumea, şi în urma căreia „întreaga creaţie să piară pentru a se înfăţişa apoi infinită şi sfîntă, aşa cum acuma se înfăţişează finită şi coruptă".

19 Replica aceasta, care împinge gîndurile lui Stephen spre elementul marin, şi care îi va domina reacţiile sufleteşti şi în episodul următor, este determinată de un joc de cuvinte : simili­tudinea de pronunţie în engleză între numele lui Pirus (Pyrrhus — pron. pairus — şi cuvîntul pier, debarcader, dig).

20 Versuri din elegia Lycidas de Milton, deplîngind moartea prin înec a unui prieten al scriitorului, văzut la modul pastoral sub înfăţişarea unui cioban.

428

21 Vers dintr-un cîntec foarte popular în Irlanda, Băiatul tuns, exaltînd una din numeroasele revolte antibritanice din această ţară. „Tunşii" au devenit una din denumirile tradiţio­nale ale rebelilor irlandezi. Cîntecul şi simbolurile lui vor fi pe larg descrise şi discutate într-unui din episoadele ulterioare.

22 Boala botului şi a copitelor, febra aftoasă, reprezenta o problemă în măsura în care ar fi putut afecta exportul de vite irlandeze, adică una din principalele surse de venituri ale ţării. Ea va constitui pe parcurs subiectul a numeroase meditaţii ale personajelor, şi este aici invocată şi pentru a întări raportarea la episodul corespunzător din Odiseea. (Nestor e denumit acolo „îmblînzitor al cailor" şi un slujitor al tradiţiilor în ce priveşte sacrificarea rituală a vitelor. Contrapartea lui în roman este înfă­ţişată ca pervertind asemenea frumoase şi tradiţionale însuşiri).

23 In conformitate cu structura eminamente reprobabilă a personajului, Deasy este şi antisemit, primul dintr-o serie care vor mai evolua în roman, mai ales în jurul şi împotriva lui Leo-pold Bloom.

24 Citat dintr-un poem profetic de Blake.

25 Una clin replicile celebre ale lui Stephen, tipice pentru viziunile sale apocaliptice. „S-ar fi putut ca în Portretul artis­tului... Stephen să considere istoria ca un coşmar nefericit, însă nu avea practic nici o îndoială că el însuşi s-ar fi putut deştepta dintr-un asemenea vis rău. Şi, această deşteptare ar fi urmat să se producă prin frumuseţe, prin creaţie ; însă în Ulise, această încredere estetică s-a risipit... Acum el nu se poate deştepta din acest coşmar, nu-i poate detrona pe uzurpatorii care-i ameninţă moştenirea, nu poate scăpa de Mulligan şi Haines şi nici de acest Nestor invers, nici de propriile sale vinovăţii. Apăsat de povara conştiinţei sale morale, care este de fapt însăşi povara apăsînd conştiinţa lui Joyce, el n-a ajuns să descopere atitudinea sa defi­nitivă faţă de lume, atitudine a cărei esenţă este comedia" şi care se va exprima cu intensitate prin Bloom şi împrejurările în care acesta e implicat în carte (O'Brien).

26 în Proverbele lui Solomon se spune : „Iar înţelepciunea în locuri deschise ţipă. în uliţi face să se audă vocea ei ; Ea strigă în răspîntii. în intrarea porţilor, în cetate, zice cuvintele

429

acestea : Pînă cind, proştilor, veţi iubi prostia ? Şi batjocoritorii se vor plăcea în batjocură, Şi nebunii vor urî cuminţenia".

27 O veche tradiţie irlandeză spune că în secolul al Xll-k-a, unul din regii locali ai Irlandei fusese răsturnat de o revoltă, poate şi ca urmare a faptului că săvîrşise un adulter cu soţia unui alt conducător local, prinţul de Breffni. Pentru a-şi recîş-tiga tronul, cel deposedat s-a adresat regelui Henrlc al II-lea al Angliei, determinînd astfel prima invazie normană a Irlandei.

23 Parnell, cel mai celebru dintre liderii mişcării naţionaliste irlandeze de la sfîrşitul secolului trecut, a fost eliminat din viata politică drept urmare a unui scandal prilejuit de relaţiile sa!e amoroase cu o femeie măritată.

29 Ulsterul este alcătuit din şase provincii nordice, protes­tante şi filoengleze ale Irlandei. Lozinca citată aici a fost lansata în 1886 de lordul Randolph Churchill ca strigăt de luptă al for­ţelor anticatoiice din Irlanda şi împotriva lui Gladstone.

^ acesta, prezentîndu-l pe Stephen în meditaţiile

sale in cursul unei plimbări singuratece pe malul mării, este intitulat Proteus şi se referă la ceea ce îi povesteşte lui Telemac, în prima etapă a călătoriei sale, regele Menelaos. Rătăcindu-şi calea de întoarcere după războiul troian, Menelaos caută să obţină o îndrumare de la „Bătrînul mării, Proteus". Acest „fidel slujitor al lui Poseidon" avea capacitatea de a-şi schimba după plac înfăţişarea şi Menelaos trebuie să se lupte cu el zădărnici n-du-i metamorfozele, pînă cînd îl sileşte să-i răspundă. Tînărul Dedaîus încearcă în mod asemănător să-şi stăpînească aici gîn-durile în curgerea şi metamorfoza lor continuă.

31 Stephen porneşte în meditaţiile sale de la o constatare a Iui Aristot — denumit de Dante „maestru al celor ce ştiu (multe)" cu privire la distincţia între perceperea realităţii prin văz, cînd lucrurile sînt cuprinse împreună, unele alături de altele („nebe-neinander") şi cea prin auz, cînd ele se succed unele altora („nacheinander").

32 Deschizînd ochii, Stephen vede două femei coborînd trep­tele pe faleză şi, presupunînd că ar fi vorba de nişte moaşe, îşi urmăreşte gîndurile îndreptîndu-i-se spre naşterea, originea

'430

vieţii, pornind de la Eva, mama tuturor oamenilor, cea fără om­bilic (pentru că e creată dintr-o coastă a lui Adam) şi spre propria sa origine.

33 Mananaan MacLir este zeul irlandez al mării — deci e vorba de valuri.

34 Stephen se gîndeşte o clipă sâ-l viziteze pe unchiul său Richie Goulding, care locuieşte în apropiere.

35 Un alt exemplu de erudiţie „specializată", abstrusă, ca­racteristică lui Stephen Dedalus. Joachim Abbas, adică abatele Joachim de Floris, este un mistic italian din secolul al Xll-lea, care vorbea despre o a treia împărăţie, după cea a Tatălui (Ve* chiului Testament) şi a Fiului (Noul Testament), şi anume cea a Duhului Sfînt. Cel asemenea lui, „care-şi ura şi el spiţa", însufle­ţit de o fervoare mistică similară în aspectele profetice ale viziu­nilor sale, este Jcnathan Swift, în ultima perioadă a vieţii sale considerat nebun.

36 Insula sfinţilor este un epitet medieval pentru Irlanda, motivat prin rolul însemnat pe care l-au jucat clericii şi călu­gării irlandezi în menţinerea spiritului creştinismului în Europa medievală în primele secole ale Evului Mediu, după căderea Imperiului Roman.

37 „Cine te-a adus în situaţia asta nefericită ? — Porum­belul, Iosife", dialog, la modul blasfematoriu, despre Imacu­lata Concepţiune, extras dintr-una din cărţile de propagandă anticreştină ala scriitorului francez Leo Taxil, autor al Bibliei vesele.

33 O telegramă similară a fost primită de Joyce pe vremea cînd îşi făcea studiile la Paris.

39 Amintirile atribuite lui Stephen în acest pasaj reproduc de fapt scene din biografia lui Joyce însuşi în perioada studiilor sale — neterminate — în Franţa.

40 Aluzie la legendara evadare din închisoare a unui lider naţionalist irlandez, James Stephens, despre care se spune că a fugit travestindu-se in vestminte femeieşti, abandonîndu-şl, tră-dîndu-şi adepţii.

431

41 Despre Kevin Egan, personaj cu care tînărul Dedalu?; se întîlnea în perioada studiilor la Paris, se spune că ar reprezenta portretul unui alt lider naţionalist irlandez autoexilat în Franţa, Joseph Casey, implicat în încercarea de a organiza evadarea unor prizonieri politici compatrioţi ai săi din închisoarea brita­nică Clerkenwell, şi anume printr-un „complot al prafului de puşcă", prin explodarea unui butoi cu pulbere lîngă zidurile tem­niţei. Napper Tandy este şi el eroul unei balade populare irlan-dez-2. („M-am întîlnit cu Napper Tandy / şi el m-a prins de mînă : / Şi m-a-ntrebat: «Ce mai e cu Irlanda / ce mai e cu ţara noastră bătrînă ?» I Ea e ţara cea mai nefericită, / cum nici n-ai putea crede, / acolo-i spînzură pe bărbaţi, pe femei, / care-au curaj să se îmbrace în verde", verdele reprezentînd prin tradiţie culoarea naţională a Irlandei.)

42 O veche legendă irlandeză spune că un uriaş, numit în unele versiuni Lug sau Ludh, a căutat să creeze un pod spre Scoţia, aruncînd nişte pietroaie uriaşe în mare spre a păşi peste ele. Fifoţum este un refren al unui cîntec de copii irlandez, în. care se spune : „Fifofum / amuşin sînge de englez acum, / am să-i pisez oasele lui rele / să fac pîine din ele".

43 Lochlann-ii, adică locuitorii ţinuturilor de lacuri, erau denumiţi în vechime norvegieni, probabil primii invadatori scan­dinavi ai insulei, vikingii danezi constituind un val ulterior de năvălitori.

44 Toţi cei citaţi aici au fost pretendenţi, fie la tronul Ir­landei independente de Anglia, fie la tronul britanic în timpul războiului celor două roze.

45 Pentru mulţi comentatori cîinele acesta, rătăcind pe plajă, amuşinîndu-şi un semen mort, scormonind nisipul, udîndu-l, ar reprezenta una din transformările — proteice — ale naturii fizice, şi chiar psihice, aşa cum le înţelege treptat Stephen De-dalus, constatînd că viziunea sa romantică despre puterea transfi­guratoare p. artei întru frumos (cum de pildă fusese expusă în scena, de asemenea petrecîndu-se pe malul mării, din finalul Portretul artistului ca tînăr) trebuie să cedeze în faţa datoriei, obligaţiei artei de a cuprinde toate aspectele realităţii, inclusiv cele sordide.

432

46 Gîndurile lui Stephen au fost o vreme stăpînite de un cîntec licenţios din secolul al XVI-lea sau XVII-lea despre nişte ţigani rătăcitori. El caută să se smulgă din asemenea imagini „ale întunecimii", amintindu-şi că Toma d'Aquino, pe care-l stu­diase în vremea studiilor sale la colegiul iezuit din Clongowes, consideră un păcat aşa-numita „delectaţie posomorită" a gîndu-lui întîrziind asupra unor imagini ale concupiscenţei.

47 Stephen încearcă mai departe, fără succes, să se lepede de meditaţiile sale tot mai pronunţat erotice, de data aceasta amin­tindu-şi de datoria sa sumbră de vinovăţie faţă de mama sa moartă — prin analogie cu o celebră replică a lui Hamlet, care-şi spusese că „de pe tablele amintirii" sale va şterge totul în afară de datoria de a-şi răzbuna părintele ucis.

43 După primele trei episoade, dedicate lui Stephen Deda-lus, cel de al patrulea îl prezintă pe celălalt protagonist, domnul Leopold Bloom, înfăţişat cu multe din calităţile şi defectele unui om obişnuit : apetiturile sale pentru anume soiuri de mîncăruri suculente, concupiscentele sale mai mult sau mai puţin nevino­vate, şi mai ales ataşamentul moral şi fizic faţă de soţia sa Molly. Capitolul urma să se numească iniţial Callypso, căci tot aşa cum Ulise a fost o vreme prizonierul farmecelor nimfei Callypso, Bloom este sclavul benevol al farmecelor soţiei sale (o gravură cu nimfe este dealtfel atîrnată deasupra patului conjugal, şi trupul lui Molly constituie una din obsesiile protagonistului).

49 Gibraltar. Bloom a cunoscut-o pe actuala sa soţie, pe atunci domnişoara Tvveedy, la Gibraltar, în locuri care vor fi descrise în roman, mai ales în ultimul episod.

50 Bătrînul Tweedy, tatăl lui Molly Bloom, ofiţer pensio­nar, pretindea (deşi comentatorii atrag atenţia asupra faptului că lucrul ar fi fost imposibil) că a participat ca voluntar englez la luptele de la Plevna în războiul ruso-româno-turc de la 1877. In conflictul respectiv englezii au păstrat o atitudine de neutrali­tate, însă, interesaţi „în menţinerea unui echilibru de forţe în regiunea Balcanilor, şi mai ales în strîmtorile Dardanelelor, tin­deau să favorizeze Turcia pentru a nu permite o prea mare ex­tindere a puterii ruseşti în zona respectivă" (Gifford şi Seid-man). In biblioteca lui Bloom, aşa cum va fi descrisa în capitolul

433