James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

t

70 Se pare că Joyce a scris, el însuşi, în adolescenţă, o ase­menea povestire pentru premiile oferite de revista Titbits, în care figurează fraza citată aici de Bloom.

71 Episodul al cincilea este intitulat Lotophagii şi se referă la una din aventurile lui Ulise care, pe insula „rnîncătorilor de lotus", îşi vede tovarăşii sucombînd farmecelor florilor adormi­toare, pierzîndu-şi dorinţa de a se mai întoarce în patrie, ispitiţi de o viaţă de plăceri şi uitare. Aici, potrivit tehnicii de inver­sare ironică a referinţelor homerice, Bloom însuşi cade pradă acestor ispite în care, începînd cu reveriile despre peisajele „lan­guroase" orientale şi continuînd cu motivele florale care-l ase­diază în gîndurile sale întreaga zi, se complace, parcă fără a mai dori să li se smulgă.

72 Cîntecul dulce al vechii iubiri este una din piesele vo­cale figurînd în repertoriul doamnei Bloom şi pe care aceasta afirmă că o va repeta pentru concertul viitor chiar în după-amiaza zilei respective împreună cu Boylan.

73 Aşa cum Stephen Dedalus este obsedat de imaginea mamei sale moarte, Bloom este urmărit tot timpul zilei de amin­tirea sinuciderii tatălui său într-un hotel dintr-un oraş de pro­vincie. . -

74 „Observaţiile satirice ale lui Bloom în timpul liturghiei la care asistă vădesc o anume vivacitate potenţială a inteligenţei sale, însă mai departe, în cursul dimineţii, el cade din nou pradă, visărilor, plutind languros de pe o stradă a Dublinului la alta" (O'Brien).

75 Episodul acesta, al şaselea, este denumit Hades, prin referire la fragmentul din Odiseea care povesteşte coborîrea lui Ulise în Infern şi întîlnirile sale cu umbrele. „Hades reprezintă o lărgire a perspectivei în roman, căci episodul nu se mărgineşte la a-l prezenta doar pe Bloom, acţiunea principală înfăţişînd unul din modurile preferate ale irlandezilor de a-şi petrece tim­pul, participarea la o înmormîntare şi Joyce ironizează aici tri­vialitatea şi falsa pietate evidente tot timpul... Este o dispro­porţie evidentă între coborîrea dramatică a lui Ulise în lumea infernală şi vizita trivială parcă a lui Bloom la cimitir. Ulise caută umbrele războinicilor căzuţi în asediul Troiei, în vreme ce

437

Bicorn înceaică să spună o glumă, îl urmăreşte pe un preot care seamănă cu o broască mormăind pe latineşte, observă un şobo­lan obez strecurîadu-se într-o criptă şi în cele din urmă încearcă să intre în graţiile lui Menton..." (O'Brien).

76 E vorba de Stephen Dedalus. Prima din cele cîteva ocazii la care drumurile celor doi protagonişti pe străzile Dublinului se încrucişează înainte de întîlnirea — şi comuniunea — lor pro-priu-zisă şi care constituie de fapt marele înţeles al romanului.

77 Richie Goulding, pe care Stephen se gîndeşte (într-un episod precedent, Proteus) să-l viziteze, fără să facă însă această vizită în realitate, este cumnatul lui Simon Dedalus cu care acesta nu mai întreţine relaţii, ceea ce şi explică remarcile sale acide.

?8 Athos este numele cîinelui credincios al tatălui lui Bloom.

79 Băiatul tuns (adică răzvrătit, „tunşii" fiind una din denumirile tradiţionale ale revoluţionarilor irlandezi) este un cîntec celebru evocînd una din marile răscoale antiengleze din Irlanda şi amintind în acelaşi timp de trădarea şi represiunile cărora le-au căzut victimă aceşti revoluţionari. El constituie una dia piesele de rezistenţă în repertoriul muzical al unora dintre personajele episodice ale cărţii şi va fi ascultat şi îndelung co­mentat într-unui din episoadele următoare.

80 Bloom revine obsesiv în gîndurile sale la vizita pe care îa aceeaşi după-amiază i-o va face soţiei sale impresarul Boy-lan — şi, evident, la adulterul care se va produce cu siguranţă cu acest prilej.

81 Adică „toţi am fost într-un moment sau altul victima cămătarilor", Reuben J. Dodd fiind cunoscut — şi antipatizat — mai ales pentru activitatea sa în această direcţie.

82 Citate şi aluzii dintr-un cîntec numit înmormîntarea săracului.

83 Martin Cunningham este stînjenit pentru că aceste re­plici ar putea fi interpretate ca remarci răuvoitoare la adresa iui Bloom, al cărui tată, Rudolph Virag, s-a sinucis.

138

84 Unul clin detaliile, relativ numeroase, prin care aseme­nea personaje cu statut episodic în roman sînt definite prin re­ferire la nuvelele din volumul Oameni din Dublin. Fogarty este un „băcan modest" din Dublin care îi datorează bani lui Kernan, pe care, cum se spune în Irlanda, „l-a lăsat plîngînd la uşa bise­ricii", adică nu i-a plătit datoria.

85 Episodul de faţă — al şaptelea —, este în general denumit de comentatori Aeolus, şi ar corespunde cu cel din cartea a X-a a Odiseei în care eroul ajungea în Aeolia, stăpînită de regele Aeolus, pe care Zeus îl desemnase „paznic al vînturilor". Acesta încearcă să-l ajute pe Ulise închizînd suflu­rile ce i-ar fi fost nefavorabile într-un burduf pe care eroul îl ia pe nava sa. Ajunşi în faţa Ithacei, tovarăşii lui Ulise, bănuind că acesta ascunde în burduf o comoară, îl, desfac şi vînturile eliberate îi împing înapoi în Aeolia unde regele refuză să-l mai ajute pe Ulise „un om pe care zeii binecuvîntaţi îl detestă".

în roman, episodul se petrece în redacţia unui ziar din Dublin şi povestirea se desfăşoară în episoade scurte, imitînd stilul zia­ristic, fiecare precedate de titluri succinte, uneori voit senzaţio­nale, aşa cum sînt paginate în mod obişnuit în ziare. Ca şi epi­sodul precedent, aşa-numit Hades, şi în care se povesteşte în­mormîntarea lui Patrick Dignam, paginile acestea, mai mult decît o povestire despre ziua lui Bloom — înfăţişat aici în mediul pro­fesiei sale cîe achizitor de publicitate — ne prezintă lumea ziariş­tilor, cu preocupările lor „stilistice" şi superficialităţile lor, „o arie a vieţii irlandeze pe care scriitorul o găseşte dezagreabilă", cum spunea un comentator. Fragmentele care constituie acest episod reprezintă „vocea Dublinului", o voce care vorbeşte de dragul efectelor retorice şi scriind şi rescriind Aeolus, Joyce a aglomerat nenumerate figuri retorice (din care vom indica şi noi o parte) tocmai pentru a ilustra lipsa de substanţă a unor oameni „mai atenţi la cuvinte decît la înţelesul lor".

36 Chiasm — Figură retorică constînd din reluarea, în ordine inversă, în clauzula ulterioară, a cuvintelor sau expre­siilor din prima clauzula. O primă exemplificare a emfazei ziaristice.

)■■ 87, Giovanni Mateo Mărie, Cavaliere de Gandia (1810—1885), tenor italian celebru în anii copilăriei personajului Leopold

439

Bloom, desigur citat aici pentru a aminti legăturile de interese (şi de complexe intime) ale personajului cu lumea muzicală (so­ţia lui Bloom este cîntăreaţă şi există toate motivele să se creadă că ea întreţine legături de adulter cu un alt personaj legat de lumea muzicală a Dublinului).

88 Arie din opera Martha de Flotow, devenită, într-o adap­tare liberă, un cîntec foarte popuiar la începutul secolului.

89 Comentatorii văd în acest titlu un exemplu de sinecdocă (folosirea părţii pentru un întreg sau viceversa), deşi mai simplu ar fi poate să se vorbească de un obişnuit simbolism, să spunem heraldic, insernnele hierarchiei bisericeşti şi ale scrisului fiind folosite drept semne ale stratificării lumii ziaristice. Brayden pomenit aici — de fapt personaj real, unul din conducătorii zia­rului (de asemenea existent pe vremea lui Joyce) în care se petrece acţiunea episodului — e asimilat cu un superior absolut, vag mistic („preafericitul" este titlul acordat arhiepiscopului de Canterbury).

90 Detalii din episodul precedent, Hades.

91 Joseph Patrick Nannetti, de asemenea personaj real, a fost un politiciae şi „maestru al artei tipografice" la începutul secolului în Irlanda. Parlamentar şi timp de cîţiva ani primar al Dublinului, el obişnuia să se prezinte în public drept „în primul rînd un munctor care-şi vede de treaba lui". Rolul său de co­rector principal nu trebuie limitat doar ca atare în ierarhia zia­rului pe care-l pagina şi orienta.

92 Moartea reginei Anna (1714) a fost anunţată în periodicul Spectator editat de Addison mult după ce evenimentul devenise de notorietate publică, astfel că expresia a ajuns proverbială pen­tru a desemna o ştire învechită.

93 Casa cheilor — Joc de cuvinte pe numele firmei a cărei reclamă e propusă de Bloom. Key înseamnă cheie şi House of Keyes, Casa cheilor, este şi denumirea, plecfnd de la însemnele heraldice, a parlamentului Insulei Man, aluzie mai semnificativă în Irlanda, deoarece la vremea respectivă Insula Man beneficia de autoguvernare locală în anumite limite, ceea ce nu era cazul cu patria ziariştilor care vorbesc aici.

440

94 Aluzie ia un moment din episodul precedent în care Bloom se gîndea la prezumtivul său rival, bărbatul care îi face curte soţiei sale.

95 Onomatopee. Definită aici ca atare.

96 Hagadah — Pessach etc. aluzii şi citate din texte sacre ebraice privind comemorarea ieşirii din robia egipteană. Procedee prin care Joyce aminteşte, şi uneori subliniază voit, originea evreiască a lui Bloom.

97 Referirea ar fi de asemenea la un text ritual, însă la fel de bine se pot invoca şi unele poezioare şi cîntece de copii sau din basme în care personajele, animale sau oameni, se urmă­resc şi se devorează unul pe altul, totul pentru a se ajunge la concluzia : „în fond, asta-i viaţa".

9!î Aluzie la un poem de Thomase More, citat şi într-un episod anterior, şi care vorbeşte despre gloria străveche a Eri-nului, Irlandei : „Aminteaseă-şi Erinul de zilele ei străvechi / înainte de-a o fi trădat fiii neci'edincioşi / Cînd Malachi purta colanul de aur greu, vechi / Cîştigat de la năvălitorii orgolioşi. / / Cînd regele ei. cu steagul nebiruit / îşi conducea cavalerii roşiatici în luptă / Şi juvaera de pur smarald al lumii din asfinţit / Nu fusese pentru comoara străinului ruptă." Dar este şi o aluzie la o foarte celebră laudă a Engliterei, în Richard al II-lea de Sha-kespeare (Anglia, „piatra aceasta nepreţuită încrustată în marea de argint"...)

99 Trece fantoma' — termen din limbajul ziaristic şi acto­ricesc însemnînd ,,a început plata salariilor".

100 Unul din multele jocuri de cuvinte obscene atribuite unuia sau altuia dintre personaje. Comentatorii pedanţi vorbesc de paradiastolă aici (figuri de stil prin care se dă o turnură favorabilă unei noţiuni nefavorabile folosindu-se doar o parte a adevărului sau, poate, viceversa). în realitate, personajul vrea să ridiculizeze exprimarea „kikeroniană", ridiculă a autorului articolului citat. .

101 Aluziile la versurile ,.Şi munţii privesc spre Maraton / Iar Maratonul priveşte peste mare", dintr-un scurt interludiu

441

liric din Don Juan de Byron. Maratonul are într-adevăr vedere la mare, iar Xenophon „priveşte pe deasupra Maratonului" ca istoric şi grec implicat în lupta compatrioţilor săi pentru liber­tate împotriva invadatorilor persani (desigur o aluzie şi la si­tuaţia naţionaliştilor irlandezi faţă de britanici).

102 O asemenea expresie era — se spune — în mod obiş­nuit adresată tinerilor în societate spre a-i îndemna la respect faţă de cei mai vîrstnici. De fapt, ea are — ca majoritatea locuţiu­nilor şi citatelor, aluzive sau nu, din acest episod — şi un caracter mai mult sau mai puţin pronunţat licenţios : E vorba de un cîntec în care tînărului Johnny i se cere să facă loc unui curte­zan al mamei sale văduve.

103 Lenehan (ca şi alte personaje din Ulise, de pildă Conroy sau Gallaher, pomenit chiar în acest episod, mai jos) figurează printre Oamenii din Dublin evocaţi de Joyce în nuvelele din culegerea cu acest titlu şi care pot fi considerate drept studii pentru opusul său magnum, în concepţia lor unitară, ca nişte „capitole — cum spunea autorul lor — din istoria morală a ţării" sale.

104 Din punct de vedere retoric, prolepsă (viitorul considerat ca desăvîrşit sau existent în clipa de faţă). Mai exact, procata-lepsă : folosirea anticipatorie a unui atribut, sau încă, un gam­bit verbal prin care se anticipează obiecţiile interlocutorului, dîndu-li-se dinainte răspunsul. în text, se ia ca de la sine în­ţeles că Dawson, autorul discursului citit aici, va trece (cum o şi face) în evocarea amurgului la o dezvoltare retorică despre lună şi clarul de lună. Profesorul îi obiectează însă, ironic, că nu vorbeşte şi mai departe — ca într-un celebru pasaj din Hamlet — şi de răsăritul soarelui („Dar iată licuricii fac semn că zorii zilei sînt aproape").

105 „Falsul senior de ţară" constituie aici formula cu ca­racter ironic prin care este prezentat actualul redactor şef al ziarului. Myles Crawford, prin aluzie la unul din proprietarii lui Freeman's Journal, Francis Higgins, care, la sfîrşitul seco­lului al XVIII-lea, îşi sporise averea prin căsătorie atribuindu-şi, fără îndreptăţire, titlul şi situaţia unui nobil de ţară. Aluzia este răuvoitoare şi pentru că acel Higgins a jucat un rol negativ în mişcările irlandeze de independenţă.

442

106 Unul din pasajele în care, în chip caracteristic pentru tehnica lui Joyce, o erudiţie fantastă şi o atenţie în aparenţă pedantă acordată amănuntelor, slujeşte la caracterizarea psiholo­gică şi tipologică a unui personaj. Miliţia din North Cork a constituit una din unităţile militare rămase de partea coroanei britanice îh rebeliunea naţionalistă din 1798 — şi ea e acum pomenită, la modul ironic, de redactorul şef tocmai pentru a răspunde aluziei la predecesorul său ziaristic, de asemenea filobri-tanic în împrejurări similare. Că este vorba de o ironie reiese din faptul că miliţia respectivă şi-a cîştigat o tristă celebritate recoltînd practic numai înfrîngeri în operaţiile militare la care a luat parte. Cu cîteva decenii mai înainte, nişte regimente recru­tate în North Cork (dar care nu făceau parte din aşa-numita miliţie) au participat, de asemenea fără succese, la nişte cam­panii militare în America, în Ohio. Pe de altă parte, aşa cum se va vedea, Myles Crawford este un personaj fantast el însuşi — ameţit de băutură (vezi aluziile amicilor săi la D.T. — deli-rium tremens — incipient) distrat şi cu o nesigură stăpînire a detaliilor şi numelor (vezi mai departe numeroasele corecturi pe care şi le dă singur în unele replici şi evocări proprii) ; este posibil — cum spun comentatorii pasajului — ca el să confunde aşa-numita miliţie cu o altă unitate irlandeză cars a participat alături de trupe franceze la nişte campanii în secolul al XVIII-lea şi care, într-adevăr, a fost condusă de,ofiţeri de origine irlan-dezo-spaniolă.

107 Baladă irlandeză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Băieţii din Wexford şi-au cîştigat un prestigiu militar neîndoielnic tocmai prin victoriile obţinute asupra miliţiei din North Cork. Insă — şi aici Joyce introduce un motiv pe care-l va specula nemilos în acest episod şi în altele următoare —, au decăzut mai apoi din cauza „viciului irlandez", înclinaţia tot mai necontro­lată către băuturile alcoolice.

108 Versuri dintr-o arie a operei Rasa din Castilia, la care se va mai face aluzie mai tîrziu în acest episod.

109 Brixton, suburbie londoneză care pe la începutul seco­lului era considerată drept reprezentativă pentru atmosfera sor­didă şi mizeră a societăţii industriale. Anglia şi limba engleză

443

— remarca odată George Moore, scriitcr .irlandez o vreme identi-ficîndu-se cu „Renaşterea irlandeză" — „par sortite în cele din urmă să împrejmuiască lumea cu un soi de Brixtonuri. Şi noi, aici pe margini, privim în această suburbie universală în care un bărbat uscăţiv, cu ochelarii pe nas şi o servietă neagră în mînă aleargă la nesfîrşit după un autobuz".

110 Vers faimos din poemul lui Poe Către Helen: „Către slava ce-a fost Grecia / şi măreţia ce a fost Roma".

111 Obsesia cloacală pare a fi preluată ca expresie dintr-o recenzie — defavorabilă — semnată de H.G. Wells pe marginea Portretului artistului ca tinăr de Joyce. Citatul — din textul apărut în New Republic, 10 martie 1917, sună : „Ca şi Swift, şi un alt scriitor irlandez de astăzi, dl. Joyce, manifestă o obsesie cloacală. Se pare că ar dori să aducă îndărăt în imaginea generală a vieţii acele aspecte pe care sistemele sanitare şi decenţa mo­dernă le-au scos din relaţiile şi conversaţiile curente".

112 Guineză — joc de cuvinte între Geneză şi marca de bere irlandeză Guiness. E implicată aici comparaţia — evreii cu altarele, romanii cu vespasienele, şi irlandezii... cu berea.

113 O'Ruarc (O'Rourke), prinţ de Brelfni, conducător irlan­dez din veacul al Xll-lea, aflat la un moment dat în situaţia de soţ părăsit ca şi Menellus. Detalii discutate şi în episodul Nestor.

114 Maximilian Karl Lamoral, graf O'Donnell von Tireonnell, născut îri Austria în 1812 ca fiu al unui expatriat irlandez, aghio­tant al împăratului Franz Joseph. în 1853 —. la 13 februarie — în-soţindu-l pe împărat într-ana din plimbările sale pe meterezele Vienei, l-a imobilizat pe un croitor ungur care încerca să-l în* junghie pe suveran.

115 în 1904, în cursul unei vizite oficiale în An-glia, arhi­ducele Franz Ferdinand l-a numit, în numele împăratului, pe regele Edward VII feldmareşal al armatei austro-ungare. (Ziarele vremii considerau această vizită, urmînd uneia similire a regelui englez la Viena, ca făcînd parte din manevrele de întărire a prie­teniei dintre. Anglia şi Austro-Ungaria în-speranţa, deteriorării alianţei dintre puterile centraîe). .

444

116 Gîscă sălbatecă e denumirea irlandezilor care preferau să „zboare", adică să emigreze, decît să trăiască în patria lor sub dominaţie britanică.

117 Vezi, spune un comentator, Victor Hugo, Mizerabilii (cartea IV, cap. 4) : „Să dăm la o parte deviza timpul e bani şi ce-a mai rămas din Anglia ?"

118 Lord în engleză înseamnă şi Doamne, Dumnezeule ! Aici, sinonimia implică asocierea puterii spirituale cu cea temporală în forme adverse spiritului irlandez. Lordul Salisbury, liderul partidului conservator şi prim ministru în repetate rînduri între 1885 şi 1902, era unul dintre politicienii categoric ostili oricăror concesii faţă de revendicările irlandeze. El îşi elabora de obicei deciziile instalat comod într-un club aristocratic din Londra.

119 La bătălia de la Aegospotami (405 î.e.n.) spartanii au distrus flota ateniană încheind astfel practic războiul pelppone-ziac şi punînd capăt supremaţiei Atenei.

120 Au pornit la bătălie, însă totdeauna au căzut este titlul iniţial al unei poeme de Yeats, în versiunea definitivă denumită Trandafirul bătăliei,

121 Pirus (care, în mod caracteristic pentru tehnica lui Joyce de a lega laolaltă episoadele prin amănunte reluate mereu din puncte de vedere diferite, mai fusese evocat în episodul al doilea al romanului) a încercat în zadar să înfrîngă dominaţia Spartei, şi-a găsit moartea într-o încăierare de stradă la Argos, cînd mama unuia dintre cei cu care se lupta i-a aruncat în cap o ţiglă de acoperiş.

122 Limerickul este forma tradiţională a poeziei non-sensu-lui (iniţiată de Edward Lear în ale sale Nonsense Books). Joe Miller (numele unui comedian de pe vremea regelui George I) a ajuns să capete înţelesul de „glumă'î (în general răsuflată).

123 Exemplu de oximoron.

124 Generalul Nikolai Ivanovici Bobrikov, guvernatorul Finlandei şi exponentul unei politici de sălbatică represiune, a fost într-adevăr asasinat la 16 iunie 1904 (ziua în care se desfăşoară

445

romanul Vlise) şi anume la o oră a dimineţii care, ţihînd seama de diferenţa de orar între Helsinki şi Dublin, făcea posibilă aflarea ştirii în cercurile ziaristice irlandeze la amiază cînd se desfăşoară acţiunea episodului.

125 „în lexiconul tinereţii pe care soarta-l deschide / pentru o maturitate strălucită, nici nu există vorba / să dai greş" — din piesa Richelieu de Edward Bulwer-Lytton.

126 Stephen îşi aminteşte aici de un moment cînd a fost pe nedrept acuzat de ipocrizie de profesorul său (cap. I din Por­tretul artistului ca tînăr).

127 Pildă de anticlimax (clauză terminată pe o notă mult mai joasă decît permitea să se creadă crescendoul noţiunilor pre­cedente) — Jakes însemnînd în argoul irlandez „toaletă sau pri­vată situată în curte, în spatele casei".

128 De fapt, în 1882 (alt exemplu de confuzie din partea lui Crawford). Un grup de naţionalişti irlandezi, care-şi luaseră denumirea de „invincibilii" (şi dintre care cei mai mulţi sînt enumeraţi nominal mai departe aici) l-au asasinat pe secretarul de stat al Irlandei, lordul Cavendish, şi pe subsecretarul de stal Thomas Henry Burke, în parcul Phoenix, în apropierea reşedinţei viceregelui.

129 17 martie înseamnă mai puţin data exactă indicată astfel, cît „o zi mare pentru Irlanda" fiind ziua sfîntului Patrick, pa­tronul acestei ţări.

130 Cîrciumile lui Burke nu se aflau în nici un caz în apro­piere de strada citată. Alt exemplu de confuzie din partea lui Crawford, care de fapt pomenise direct localul o clipă înainte.

131 Istoria — un coşmar din care n-ai să te trezeşti nici­odată ; una din cele mai celebre dictum-uri ale lui Stephen (pentru întîia oară pronunţată într-un context mai dur într-un episod precedent).

132 Bătrîna de pe strada Prince — porecla ziarului Free-tr.an's Journal în favoarea căruia pledează actualul redactor şef.

133 Pyatt (de fapt, Felix Pyat, 1810—1839) a fost un lider socialist revoluţionar şi ziarist francez care, după ce luase partea

^r446

Comunei din Paris, a trebuit să se refugieze în Anglia unde a iniţiat şi condus mai multe ziare cu caracter progresist. Carac­terizarea lui drept „părinte al ziaristicii de senzaţie" este, spun nu numai comentatorii lui Joyce, „o exagerare şi o simplificare necontrolată" — ea are deci mai degrabă rolul' de a defini per­sonajul care o emite.

134 In loc de „al dracului de tare" — ca şi alte replici ale acestui personaj (cum ar fi mai devreme „poşnet de faşl"), exemplu de genul de umor practicat de Lenehan şi prilejuindu-i lui Joyce folosirea unor figuri „ieftine" retorice — anagrama, metateza.

135 Stephen citează aici din memorie fragmente din versu­rile 92 şi 94 şi versul 96 din cîntul al cincilea din Infernul po­vestind episodul Francescăi da Rimini : „noi rugi i-am face pen­tru pacea ta / căci milă simţi de-amara-ne răsplată. / De vrei să ne vorbeşti, vom asculta / şi vom vorbi, de-ai dorul de-ascul-tare, / cît timp stă vîntu-ntr-astă pace-a sa" (versiunea lui G. Coşbuc).

136 Paragraful descrie, în vorbirea lăuntrică a lui Stephen, trecerea de la viziunea asupra păcatului spre cea a beatitudinii angelice. E vorba de procesiunea mistică, în care virtuţile teolo­gale şi cele cardinale îl pregătesc pe poet pentru a-şi putea ridica privirile spre înalt. Decît că Stephen îşi termină această scurtă vedenie pe o notă întunecată — parafrazînd versuri din acelaşi text dantesc (Purgatoriul, XXIX) care vorbesc despre pe­nitenţă şi întunecimea întretăiată de fulgere — (de aici şi anasto-moza „apăntunecatasare" în loc de „întunecata apăsare) a Apo-; calipsului.

137 Ajunge zilei... Condamnare prin aluzie a răului şi vena­lităţii pe care o reprezintă presa în momentul şi mediul respec­tiv. Textul e cel al Predicii de pe munte (după Evanghelia după Matei, 6, 34) : „Ajunge zilei necazul — în unele versiuni •«răul» — ei".

138 Aluzie care subliniază încă o dată faima neplăcută şl compromiţătoare a North Cork-ului. Expresia, care face poate aluzie şi la repetatele înfrîngeri militare ale miliţiei respective,

447

este catalogată drept hibernicism, locuţiune tipică Irlandei şi irlandezilor.

139 „Americanul cu foaia de zoaie" este de fapt Joseph Pulitzer, care, cumpărînd New York World, l-a transformat într-o tribună de „scormonire a noroiului", adică de dezvăluire a mize­riei anumitor cartiere americane şi de denunţare a intereselor financiare ale celor ce profilau de pe urma ei. Denumirea nu are deci un înţeles pejoraliv ci se referă doar la atmosfera pe care o pune în lumină şi o discută publicaţia respectivă.

140 Aposiopeză — figură retorică în care vorbitorul se opreşte brusc, ca şi cum n-ar mai fi în măsură să continue. Ca şi anacoluta, e folosită frecvent în dialogurile sau monologurile interioare în acest episod. (Şi în altele din roman).

141 Din spusele Fantomei tatălui lui Hamlet, povestindu-i prinţului cum a fost omorît în somn în grădină. Dar dacă a murit fără să se trezească, se întreabă Stephen (şi discuţia va continua in alte episoade) cum de ştia modul în care s-a înfăptuit crima şi cum de a mai aflat şi de adulterul soaţei sale ? „Ani­malul cu două spinări" este expresia, deliberat brutală, obscenă, numind „însoţirea trupească", folosit într-un acces de gelozie de Othello.

142 Pasaj în maniera sentimentală a romanelor lui Dickens, ca un comentariu ironic al lui Stephen, subliniind printr-un anti-climax deliberat, un limbaj grandilocvent pentru un moment şi o gesticulaţie total lipsite de însemnătate.

143 A. E. (George Russell), unul din principalii poeţi irlan­dezi contemporani cu Yeats (şi care folosea cu predilecţie „cu­vinte poetice" precum opal şi tăcere). S-a aflat la un moment dat sub influenţa Helenei Petrovna Blavatsky, fondatoare a socie­tăţii teozofice şi propagatoarea unor destul de obscure şi „im­presioniste" teorii despre planurile ascendente de conştiinţă şi despre spiritism.

144 Aici se implică resentimentul unora din cercurile na­ţionaliste irlandeze faţă de Fitzgibbon, o vreme „locotenentul" lui Parnell şi apoi unul din cei care l-au înlăturat pe acesta de la conducerea partidului naţionalist irlandez, acuzîndu-l de imoralitate, din pricina legăturii sale cu o femeie măritată.

448

1

■)

145 Unul din ultimele versuri din Cymbeline de Shake-speare, în momentul cînd, după multe frămîntări, liniştea şi pacea eu fost restabilite. „S-aducem laudă zeilor / Şi fumurile-şerpuite al jertfei noastre să urce către ei / Dinspre altarele noastre bine-cuvîntate. Pacea aceasta o-anunţăm / Supuşilor noştri tuturora". (Versurile acestea sînt citate şi în finalul episodului Scylla şi Charibda).

146 Pasaj din Confesiunile Sfmtului Augustin (VII, 12), în versiunea lui Stephen — care şi-l aminteşte fragmentar — oare­cum alterat şi contractat. Mai departe sfîntul spune : „Aşadar, dacă toate lucrurile ar fi lipsite de orişice bun, nici n-ar mai exista. Atîta vreme, aşadar, cît există, ele sînt bune ; deci toate cele ce sînt, sînt bune".

147 Copil, bărbat, efigie. E vorba de trecerea prin diferite faze ale eroului în general. De la copilul abandonat între trestii — căci Stephen se gîndeşte la Moise — la bărbatul care şi-a con­dus poporul dintru robie şi pînă la efigia sacră, aici statuia sculptată de Michelangelo.

148 Comentatorii atrag atenţia că reprezentarea lui Moise ca avînd coarne pe frunte provine din interpretarea greşită dată de sfîntul Ieronim unui cuvînt ebraic însemnînd la origine într-adevăr „a scoate coarne", dar în context avînd sensul me­taforic de „a răspîndi în jurul său raze".

149 Stephen modifică aici versul citat mai înainte din po­vestirea Fantomei tatălui lui Hamlet.

150 Akasia, în doctrinele teozofice, este mediul atoateeu-prinzător, memoria nesfîrşită a naturii veşnice din care-şi află nemurirea orice gînd, exprimat sau tăcut.

151 Dl. O'Madden Burke e neîncrezător într-o încheiere atît de fericită a „şedinţei". Compliment franţuzesc desemnează ex-, presiile şi propunerile ciudate, suspecte.

152 „în gardă, Macduff ! / Şi blestemat să fie-acela care primul strigă «Stai! Ajunge!»" (Una din ultimele replici ale Iul Macbeth).

449

29 — Ulise, voi. I

153 Adică, Troia nu mai este ! (din Eneida), cu alte cuvinte," toate lucrurile acestea (frumoase) s-au dus.

154 Adică „nici un Iei de bunuri sau averi".

155 Nelson (care nu mai avea decît o singură „toartă" căci îşi pierduse un braţ în luptă) a întreţinut o legătură de dragoste care a stîrnit un viu scandal la vremea respectivă — cu Lady Hamilton, soţia ambasadorului britanic la Neapole.

156 Velocitos este un cuvînt despre care comentatorii spun că a fost creat de Joyce din latină pentru a indica deplasarea rapidă (velociter) a sîmburilor preschimbaţi în aeroliţi.

157 Antisthenes (447—370 î.e.n.) a fost într-adevăr un dis­cipol al lui Gorgias. Mai tîrziu s-a apropiat de Socrate şi — se spune — Platon îl antipatiza. Susţinea în învăţăturile sale că virtutea este singurul lucru de preţ şi singura cale spre fericire. Tratatul Despre Helena şi Penelopa (astăzi pierdut) argumenta că Penelopa, fiind de o virtute dovedită, -ar fi fost mai frumoasă decît Helena care poate fi acuzată de frivolitate dacă nu chiar de ceva mai grav.

158 Joc de cuvinte — rich însemnînd în engleză bogat. Penelope Rich a fost iubita poetului Philip Sidney care i-a dedicat multe din operele sale.

159 „Zeul a creat pentru noi această pace" — dintr-o eglogă de Vergilius.

160 Patriot protestant irlandez — într-o vreme redactor şef al lui Freeman's Journal. Statuia sa se află pe o insulă de piatră din apropierea redacţiei ziarului.

161 Episodul al optulea se intitula Lestrygonii şi se referă Ia întîlnirea lui Ulise cu un trib de canibali pe una din insulele la care se opreşte în călătoria sa. „Episodul e în aparenţă inspirat de moravurile neomeneşti ale canibalilor care-i distrug unspre­zece din corăbii şi-i mănîncă oamenii de pe ele. Ţinînd seama de gîndurile şi de acţiunile generoase ale lui Bloom în acest capitol, s-ar putea conchide că Joyce propune umanitarismul lui Bloom inumanităţii concetăţenilor săi dublinezi. Bloom de pildă e dez-

450

gustat de modul «canibalic» în care se hrănesc semenii săi, res­pins de spectacolul greţos al celor care se strîng în restaurante pe care el îi vede ca simboluri ale agresivităţii carnivore caniba­lice. El prefera un simplu sandvici într-un bar modest..." (O'Brien).

162 în „manifestul" care îi este strecurat în mînă — şi care este de fapt o invitaţie la o reuniune a unei secte religioase — Bloom citeşte la prima aruncătură de ochi începutul cuvîntului Blood — sînge — ca o referire la propriul său nume,

163 Diferiţi predicatori care la vremea respectivă organizau reuniuni în favoarea unora sau altora din sectele religioase pe care le reprezentau. Avertismentul cu privire la „apropiata so­sire" a sfîntului sau profetului Ilie este importantă căci acest eveniment biblic va mai fi invocat în cursul acţiunii, chiar cu referire la anumite tribulaţiuni ale lui Bloom în ziua respectivă (.episodul Ciclopii).

164 Unul din momentele, destul de frecvente în gîndurile lui Bloom, în care acesta îşi aminteşte de vremurile — fericite pentru el — ale perioadei cînd îi făcea curte actualei sale soţii (şi avea impresia că iubirea sa pentru ea era împărtăşită) şi momentul actual cînd este certă înstrăinarea dintre cei doi soţi şi propensiunile adulterine ale doamnei Bloom

165 Mesajul primit de acest personaj — la care se va mai face referire şi mai tîrziu în roman — reprezintă una din difi­cultăţile în calea traducerii acestei cărţi. în original inscripţia pe cartea poştală primită de Breen sună U.P., care, citit ca un singur cuvînt, s-ar putea traduce (la modul figurat) „gata, s-a zis." Comentatorii precizează că ar putea fi o referire la o formulă folosită într-un roman de Dickens (Oliver Twist) prin care se vorbeşte de suprimarea iminentă a unui personaj. O ase­menea interpretare ar corespunde şi cu aluzia la asul de pică — un simbol nefast în cartomancie. Pe de altă parte, versiunea franceză a romanului a recurs la o lectură mai blinda — şi mai libertină — traducînd cele două litere prin silabele unui cuvînt care ar avea doar sensul derogator şi insultător — fără a mai păstra şi ameninţarea implicită. (Fou-tu).

451

166 Meditaţiile pe marginea naşterii grele a doamnei Pure-foy pregătesc de fapt unul din episoadele ulterioare, centrale, ale romanului. Bloom se va decide să o viziteze la maternitate — şi acolo se va petrece marele capitol cunoscut sub denumirea de Boii soarelui.

167 Bloom îşi aminteşte de ciocnirea de stradă prilejuită de vizita la Dublin a unui demnitar britanic împotriva căruia au manifestat naţionalişti irlandezi adversari ai războiului cu burii — pe care la vremea respectivă se străduiau să-l justifice autori­tăţile guvernamentale engleze.

168 John Howard Farnell este fratele liderului naţionalist irlandez Charles Stewart Farnell. El însuşi — J.H. — a încercat o carieră parlamentară, şi la un eşec electoral a primit ca un ,.premiu de consolare" o funcţie onorifică echivalînd de fapt cu scoaterea sa din viaţa politică. ..La adunările şi festivităţile pa­triotice din parcul Phoenix, naţionaliştii irlandezi mîncau în mod demonstrativ portocale ca un gest simbolic pentru a le face în ciudă aşa-numiţilor oranjişti (adică elementelor protestante, pro-unioniste, antipatriotice) făcînd astfel aluzie la faptul că aceştia din urmă ar fi urmat să fie înghiţiţi într-o eventuală Irlandă unita şi independentă" (Gifford şi Seidman).

169 Bloom aude un fragment de conversaţie între doi tre­cători — care s-ar părea că sînt poetul (şi liderul naţionalist) George Russell (A.E.) şi una din adeptele — şi „protejatele" — sale, Lizzie Twigg (despre care mai devreme Bloom credea că poate să afirme că l-ar fi cunoscut pe mentorul ei printr-un anunţ la mica publicitate la un ziar, cam în felul în care a cunoscut-o el însuşi pe Martha Cli£ford). Replica însăşi a lui Russell — şi toate meditaţiile lui Bloom din paragrafele următoare, se referă la concepţiile esoterice, naţionaliste, estetiste ale poetului res­pectiv. (S-a identificat, de pildă, în spusele despre caracatiţa şi sfîrşiturile lumii un citat din studiul despre Renaştere de Walter Pater...)

170 O frază care a devenit celebră în exegeza romanului lllise. Unul din primii comentatori ai cărţii, Frank Budgen, prieten personal cu Joyce, relatează că scriitorul i-a mărturisit

452

că a muncit ore întregi la alcătuirea ei. la aranjarea într-o ordine

anumită cit mai sugestivă şi expresivă a cuvintelor.

17 i Cuvintele prin care Hamlet, arătîndu-i mamei sale por­tretul primului ei soţ, tatăl său, şi pe cel al lui Claudius, o invită să tragă încheierile morale din ceea ce el consideră căsătoria adulterină, incestuoasă a reginei.

172 Bloom se gîndeşte că interlocutorul său nu cunoaşte situaţia sa conjugală şi mai ales relaţiile existente între Molly Bloom şi Boylan.

173 Bloom l-a zărit pe Boylan, pe care, în mod caracteristic,

cauiă să-l evite.

174 Episodul al nouălea este numit Scylla şi Charibda şi se referă la drumul pe care Ulise, părăsind insula Circei, trebuie să-l străbată între stînca pe care se află monstrul cu şase capete, Scylla, şi vîrtejul care i-ar atrage şi nimici corăbiile. în economia romanului, Bloom, care a reprezentat pînă acum paralela cu eroul homeric, este înlocuit în capitolul de faţă cu Stephen Dedalus — şi evoluţia printre cele două ameninţări este aici transpusă în ezitările tînărului Dedalus între două posibile atitudini intelec­tuale : raţionalismul (pus de comentatori sub semnul lui Aristotel, care i-a dominat de altminteri gîndurile şi în episodul Proteus) şi subiectivismul şi idealismul romantic (prin care personajul fusese definit în Portretul artistului ca tînăr). Acţiunea episodu­lui se petrece în Biblioteca Naţională, unde în jurul ceasului două, Dedalus va expune o teză proprie — anunţată dealtfel încă din primul episod — despre o posibilă interpretare a lui Hamlet de Shakespeare. Teza în sine e desigur fantezistă (Stephen însuşi întrebat dacă crede sincer în ea răspunde categoric „Nu."), însă viziunea mohorîtă, notele de violent misoginism şi mizantropie în care e formulată, expfimă şi definesc deziluzia, mustrările de conştiinţă şi în general melancolia sardonică şi mai-mult-decît-romantică a personajului de-a lungul întregii zile care cuprinde acţiunea romanului. Aserţiunile brutale ale personajului „se po­trivesc stării de spirit a lui Stephen aşa cum l-am urmărit plim-bîndu-se deprimat pe ţărm în capitolul Protews, urmărit de ceea ce el consideră a fi coşmarul istoriei, de pîntecele păcătos din

453

care se trage stirpea omenească şi propriile remuşcări — remnş-căiura duhului lăuntric. Stephen se întoarce împotriva lui în­suşi ; optimismul său sublim s-a sfărîmat. El e obsedat de păcat, de vinovăţie, de remuşcări... şi divagaţiile sale exprimă propria sa conştiinţă tulburată, sînt produsul solilocviilor sale melanco­lice, fantezii diforme ale unei viziuni morale iritate care priveşte viaţa — elisabetană, contemporană — ca fiind decăzută, brutală, apăsată de păcat, şi, la drept vorbind, Stephen însuşi nici nu le ia prea în serios". (O'Brien).

Teoriile respective, Stephen şi le expune, în mare măsură, pentru a-şi scandaliza şi contrazice interlocutorii, în faţa cîtorva intelectuali dublinezi, reprezentanţi ai renaşterii naţionaliste ir­landeze (cei mai mulţi dintre ei prezentaţi cu numele şi funcţiile reale) şi pe care tînărul Dedalus, şi Joyce însuşi dealtfel, îi de­testa pentru irealismul, idealismul bigot şi ineficient al concep­ţiilor lor, aşa cum le înţelegeau personajul şi autorul romanului. Ni s-a părut că aici traducerea ar putea fi însoţită de note relativ mai abundente deoarece într-o foarte mare măsură replicile, gîn-durile, evoluţiile psihologice ale personajelor, erudiţia deplasată a lui Stephen ca şi ironiile interlocutorilor săi, ilustrează ironia elocventă şi meticulozitatea atentă cu care, aici, ca pretutindeni în restul cărţii, Joyce şi-a gîndit şi construit romanul.

175 Aluzie la celebra teorie a lui Wilhelm despre caracterul nobil dar ezitant, incapabil de acţiune violentă, al lui Hamlet şi la marele monolog („a fi sau a nu fi") din care se citează aproape textual.

176 John Eglinton este pseudonimul literar al lui W. K. Ma-gee, eseist şi „personalitate influentă în viaţa literară a Dubli­nului'', director adjunct al Bibliotecii naţionale a Irlandei în perioada respectivă. , ,

177 Suferinţele lui Satan este titlul imui roman de o anume Mărie Corelli, autoare de literatură sentimentală pe la sfîrşitul secolului trecut, şi care s-a făcut cunoscută pentru că se consi­dera un fel de Shakespeare al vremurilor noi şi care l-a imitat dealtfel pe dramaturg retrăgîndu-se din Londra tot la Stratford-on-Avon. Reacţia lăuntrică a lui Dedalus şi versurile pe care şi le recită în gînd, sînt determinate şi de ironiile lui Mulligan care

cunoaşte intenţia, poate nu total fantezistă a lui Stephen de a rescrie într-un spirit cinic epopeea lui Milton.

178 Despre semnificaţia mistică a cifrei şapte — şi despre cele şapte stele care alcătuiesc constelaţia Pleiadelor (ca şi despre valoarea simbolică a acesteia) a scris în mai multe rînduri, în versuri şi proză, „bătrînul Dublu W B Yeats", pe atunci şi mai tîrziu unul din liderii renaşterii culturale în Irlanda.

179 Personajul descris fizic aici este George Eussell, poet şi teozof irlandez (cunoscut mai ales prin pseudonimul — „A E") — şi pe care dealtfel l-a evocat şi întîlnit în episodul precedent şi Bloom. Russell a fost de asemenea şi unul din conducătorii unei mişcări teozofice, iar cuvîntul „ollav" desemnează pe vracii Ir­landezi dinainte de creştinarea insulei şi care cumulau funcţiile de preot, poet şi învăţat în triburile respective.

180 Stephen se surprinde rîzîndu-i sicofantic bătrînului poet, deoarece îşi aminteşte că a luat odată bani cu împrumut de la acesta şi nu i-a restituit încă. (împrejurarea care faţă de acelaşi personaj real, corespunde unui episod din biografia lui Joyce însuşi.)

181 Primele două versuri parafrazează stihuri din Paradisul pierdut de Milton, iar cel de al treilea este un citat exact — aici ca şi acolo — cu intenţii cinice şi derogatorii din Infernul lui Dante.

102 Kathleen-cu-dinţii-ştirbi este un personaj dintr-o piesă de Yeats care simbolizează Irlanda şi asuprirea ei de către „străinii din casă", adică ocupanţii britanici. Cranly este un prieten al lui Stephen Dedalus în Portretul artistului..., care la un moment dat susţinea că ar ajunge doisprezece bărbaţi adevăraţi (din comitatul Wicklow) pentru a mîntui Irlanda de ocupaţia engleză. Ultimele cuvinte ale acestei reverii reiau un motiv dintr-o piesă, de ase­menea inspirată din folclorul celt de J. M. Synge, unul din cla­sicii irlandezi de la începutul secolului.

183 „L-am iubit pe omul acesta şi îi cinstesc memoria, mai mult decît oricine, exact atît cît să nu spun că-mi fac un idol din el" — citat din prefaţa lui Ben Jonson la prima culegere de piese ale lui Shakespeare.

454

455