James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

miile complhnents. Aista poţi a face şi chiar aplitud este. Lipsea doar paharul acesta să coroneze fericirea mea. Că, ceruri miloase, nu mi-ar mai fi decît fărîmitură în dăsagă şi singur urcior cu apă de isvoară, zic zeu, le-aş strînge şi aş mai găsi în inimă îndemn să caz în genunchi pe pă-mînt şi să dau mulţumire puterilor de sus pentru fericirea împărtăşită mie de Acela care dăruieşte lucrurile bune. Cu vorbele acestea îşi apropiiă pocalul înspre buze, sorbi o gură de voioşie din băutura de întremare, puse rînduială în părul său şi încă, dezgolindu-şi pieptul, a tras afară me­dalioanele care ţinea de sfoară de mătasă şi acolo chipul ce mult îl iubise încă de cînd mîna ei scrisese înăuntru. Privind la acele trăsuri cu o lume de tandreţă, Ha, înăl­ţate Musiu, zise, să o fi văzut domnia ta cum am coprins-o si eu chiar cu ochii ăştia în clipa priincioasă inimii în iia ei frumuşică şi cu băsmăluţă nouă şi fărmăcată (zălog dăruit de sărbătoarea ei, că aşa mi-a spus) atîta în dulce neorînduială şi atîta cu blîndeţe de milă, pre legea mea, senioare, te-ar fi mînat firea iubăreaţă şă te şi dai pe mîna unei asemenea vrăjmaşe sau de nu să te tot sihăstreşti. Cu socotinţă spunea-voi că nu am fost nicicînd atît vînturat la simţiri cît am treit eu. îţi dau mulţumire Ţie Dum­nezeule Ziditorele zilelor mele ! Fericit, de trei ori fe­ricit va fi acela ce făptură atît de înaltă îl va binecuvînta cu consimţirile ei. Oftat de multă dragoste făcu adeverinţă vorbelor acestea şi, aşezînd iar medalioanele la locul său peste piept, ochii şi i-a şters şi iar a dat oftat. Binefăcă-torule Semănător de binefacere pentru toate făpturile Tale, cît de întinse şi de pretutindenea trebuie să fie acele dulci ale Tale tiranii să ţie în frîu şi pe slobozi şi pe legaţi pe barilul cel prost şi pe coconul cel lustruit, pe ibovnicul în protivnicia pătimirii lui năpustite şi încă şi pe cununatul Ia anii lui mai copţi. Dar cu adevărat, cucoane, mă în­depărtez de la puntul meu. Ce sînt amestecate şi nesăvîrşite bucuriile noastre de sub lună ! Blăstem ! De-ar fi fost pre-ştiinţa cea înţeleaptă să îmi fi fost amintire a fi luat cu mine şi mintria ! Lacrimi îmi dau gîndind la asta. Că atunci, măcar să fi potopit de şapte ori, nici unul n-am fi fost nici cu un dram isterisiţi. Da ce stau eu să zic, strigă plesnindu-se cu mîna peste fruntea sa, şi mîine mai e treabă şi, tune-ar să tune. ştiu eu marchand de capotes, Musiu

76

Poyntz, de la care să iau pe o livre imurliuc franţozesc în-căpătoriu cît să proteguiască pe cocoană de orce udătură. Na, că nu, strigă atunci îndoitoriul, adăogîndu-şi vorbirea, prietenul meu Musiu Moore, călătoriu de toate încercările (care am şi închinat dimpreună avec lui un clondiraş în soţietatea celor mai luminaţi din oraş), mi-a adeverit că la Capul Horn, venire biche, au ei acolo ploaie care le udă pe toate, pînă şi caftanul cel mai grozav. Udeală de atîta violinţă, zicea, sans blague, a mînat cu grabnica moarte pe ceea lume mulţi fără noroc. Păi ! O livre ! strigă la acestea Monsieur Lynch. Fleacuri din astea sînt prea scump plătite şi ia o para. Un cortelu, să nu fie mare nici ca o mînătîrcă, şi tot e bun ca zece cepuri din astea de stătut ploaia. Femeia care îşi ştie mintea ei în aşa ceva nu se înfăşoară. Kitty drăguţa mea zicea încă astăz că mai drag îi e să joace în potop cît să se usuce ca de arşiţă în arca de mîntuială ca aceasta că, cum mă trăgea la aten­ţiune (cu roşaţâ de ispită şi amăgindu-mi la ureche chiar de nu era nimenea să spioneze vorbele ei decît fluturaşi ameţiţi colo şi colo), cocoana Firea cu bună a ei cuvîn-tare zeiască, a semănat în inima noastră şi de atunci se şi ştie asta în toată genera că ily a deux choses pentru care curăţia goliciunii straiului nostru strămoşesc al lui Adam, ce în alte împrejurări ar fi ca batjocură de cuviinţă, cel mai de bine, ba chiar singur el chiar, veşmînt. Dintîi lucru, zicea (şi aici filosoafa mea frumoasă, cînd eu o rezemarn să suie în rădvan, ca să mă facă să iau aminte, uşure îmi gîdila cu vîrful limbei cămările dinspre afară ale ure­chii), cel dintîiul este la scaldă... dar aici un clopoţel dete zvon subţire în hală şi acest fel scurtă vorbirea care atît făgăduia de frumos să podobească bogăţia noastră de cu­noaştere.

în desimea de rîsete deşerte a acelor strînşi acolo, deodată s-a zuruit un clopoţel şi cînd steteau toţi făcînd congiunturi ce pricină să aibe lucrul slujnica Callan se arătă şi. vorbind unele vorbe cu glas scund cătră tînărul cucon Dixon, merse apoi cu plecăciune adîncă la soţietate. Presenţa doar şi o singură clipită în partida aceasta de orgiaşti a unei femei îndănuită cu toate darurile de sfială şi cît serioasă cum şi în frumuseţă avută a tăcut zicerile şăguitoare şi a celor mai aprinşi de mari pofte însă

77

plecarea ei a fost semnal de năvălire de vorbe surepe. Ce mai pe cinste arătare, a zis Costello, slăbănog ce se aiurise de tot de vinuri. Măiastră viţică ! Mă încumet să zic că ţi-a şoptit randevu. Ce spui, dine ? Ştii feluri de a face cu ele ? Falnic flăcău. Ştiu o mulţime, a zis cuconul Lynch. Fel de a fi grijuliu şugubăţ ca şi cum ai sta pe lîngă pat aşa se face în spitalul mumelor. En spune, adică doctorele O'Gîlgîl nu le cam furnică el pe măicuţele aici pe sub bărbie ? Adevărat pe mîntuirea mea ştiu asta de la Kitty care a tot fost aici slujitoare şapte luni de zile. Doamne păzeşte, doctorule, a ţipat învăţăcelul cu surtuc primă-văratic, maimuţind chicot femeiesc şi gudurare neruşinată din tot trupul, cum mai năcăjăşti matale pe orişicine ins cînd te pui mai dinadins ! Ce mai voinicos ! En te uită, tremur ca frunza. Păi eşti mai zburdalnic ca popa Sătepup drăguţul, aşa eşti ! Să-mi stea oala asta în gît, a strigat şi Costello, dacă femeia nu e pornită către familie mare. Ştiu eu cucoană care se umflă a naibii numai ce-mi arunc ochii pe ea. Tînărul gerah, între acestea, se sculă de la masă cerînd adunării iertare că merge însă grijitoarea îi spusese că este nevoit înăuntru. Miluitoarea providenţă cu harul ei se îndurase să termine caznele cocoanei care era enceinte şi le ţinuse cu curagiu atîta vreme spre lauda ei şi acum născuse prunc băiat săltăreţ. Lipsă îmi e de tot de paţienţă, zicea, faţă de cei care fără minte să se mai însufleţească sau fără învăţătură să se instruiască, scuipă pe o epangheimă de îmbonătăţire care, reverinţă fie dată Domnului, este puterea cea mai mare sprea a aduce fericirea pe pămînt. Mă încredinţez să spui că de ar fi nevoie aş aduce roi de mărturisitori pentru exţelinţa acestui nobel exerţiţ care, lasă că nu e vorbă goală, ci şi trebuie să fie un incitatoriu glorios în pieptul omului. Să-mi piară din ochi. Cum asta ? Să îndefăimezi una ca ea, amabila doanzelă Callan, care sculă de preţ pentru secsul ei este şi mirarea celui al nostru şi aceasta în ceas din cel mai greu care se poate întîmpla unui nevol­nic prunc al ţarinii ? Gînd pocit! Mă ia frigul cînd mă gîndesc ce poate să mai fie înainte cu această stirpe în care dau astfel seminţele răotăţii şi care nu cunoaşte cinstirea mumei şi fecioarei în casa lui Horne. Uşurîndu-se

78

de aceste mustrări îi salută el pe cei strînşi acolo şi lungi pasul către uşă. Glasuri de îndemn la asta suin» de la cu toţii şi ziceau unii să îl şi ţipe afară pe beţivanul fără zăbavă mare, urmare care s-ar fi şi făcut şi plata cuvenită numai ar fi luat pentru vorba lui rea dacă el nu şi-ar fi scurtat prihana punînd cu suduială scîrboasă (că înjura cu toată gura) că el era viţel vrednic în turmă. Să mă tăieţi, zicea, chiar acestea au fost totdeauna simţămintele lui Frank Costello care de mic am fost dăscălit că cinsteşte pe taica şi pe maica care cea mai bine se destoiniceşte să întindă plăcinta sau să facă de grabă fiertura şi aşa să-mi ajute Dumnezeu că îmi aduc aminte cu dragoste la inimă. Caută însă să ne întoarcem acum la sinorul Bloom care, de la intrarea dintîi aici, luase aminte de unele batjocuri fără ruşine ce el, însă, le lăsase ca fiind roade ale etatei care în genere este acusată că nu cunoaşte pietatea. Acele tinere cioturi, adevărat este, erau iscaţi la estravaganţa ca nişce copii crescuţi prea dingrabă ; cuvintele discuţi-unii lor tumultuoasă era dificil a le pricepe şi nu deseori erau plăcute ; oraţiile de necuvinţă şi ultragiu erau de acest fel că mintea i se zburlea împotrivă ; şi nu erau cu respect simţitoare la buna-cuvinţă cu toate că sorbirea lor de multe rachiuri tari le mai era de iertare. Cuvintele lui sinor Costello nu erau limbagiu bine venit lui că se îngreţoşase de scîrboşenia aceluia ce i se părea creatură cu urechile clăpăuge de păcătoşenie borîtă înainte de cunu­nie şi scuipată cu dinţii rinjiţi şi picioarele înainte pe lume, care şi însemnele cleştilor de moşire pe căpăţîna lui întăreau această impresiune, ca să îl ducă cu mintea şi la veriga lipsă din lanţul creaţiei după care orbecăise şi mintosul repaozatul sinor Darwin. Acuma trecuse el de mijlocul anilor care omului îi sînt hărăziţi prin miile de aventuri ale vieţii, şi fiind dintr-un neam cu fereală şi el însuşi om de pregiudecată osebită, se îndemna în inima sa să pună frîne tulburărilor mîniei crescătoare şi, oprin-du-le cu cumpăneală socotită, să hrănească în sufletul său acel belşug de îngăduinţă la care minţile joase rid, pe care pripiţii în judecată o despreţuesc şi pe care cei mai mulţi muritori altfel nu o cred decît o slăbiciune care să fie suferită şi numai suferită. Pentru aceia care îşi croiesc

79

deşteptăciunea pe spinarea gingăşiei femeieşti (obicinu-inţă la care el nu consimţea) pentru aceia el nu le dădea nici dreptul de a ţine de tradiţia unui om de bună creştere ; în vreme ce aceia care, pierzînd ei orice ruşine, nu mai avea ce pierde, le mai rămînea leacul experienţii care să le înfrîngă insolenţa şi să o bată într-o retragere grăbită şi fără glorie. Nu că i-ar fi lipsit să ţină în simpatie pe nişte tineri fugoşi care, fără să le pese de schimele bătrînilor sau de murmurările încruntaţilor cată mereu (ctim spune în caste cuvinte Sfînta Scriptură) să mănînce din pomul oprit dar nici nu mergea atît de departe încît să uite bunacrestere oricare ar fi fost împregiurarea faţă de vreo doamnă de neam bun care era la legiuitele prile­juri. Ca să încheiem, cînd din vorbele surorii sperase o rapidă naştere, era, cu toate acestea trebuie să o mărturi­sim, nu puţin alinat de novela că deslegarea astfel ogurată după suferinţă atîta de aspră dovedea şi astă dată de îndu­rarea ca şi de bunătatea Fiinţei Supreme.

Consecuinte in acquesta se dezveli ellu la minte spre celu de aproape dicendu que, a esprima concepciunea sa despre tote, opiniunea sa (quare pote nu avea dispensă a o dice) era qua a nu am juisa oarecine de acquesta cea mai noua novella a fructiferarii confinamentului acquelleiea quare prin atâta labore fusese innocenta de ori ce culpa a fi de o gelidă minte şi de frigid ingeniu ar însemna. Cochetul juvene dise qua sociul fuse acquellu quare en acquesta posiciune o pusese or en puţin ellu se fi fostu dacă nu altfeliu ea se nu fi fostu matroana ephesiana. Sunt a ve aduce la sciinţă, a dis D. Crotthers, lovindu tare peste masa se evoce un resonantu eccho de emphasis, betranul Domnemilueşce a fostu din nou astedzi aicea, un venerabile cu barbete, forneindu pe nasu cerinţă se aibe diallogare cu Gulielmina, trezorele meu, cum ellu o appeleaze. Chiemare i-amu fecutu se stea en pregătire deoarece evenimentele este a se adduce quarîndu. Aha ! me accordezu cu dom­niile vostre. Nu am decât a da laude virilei potente acques-tui capricornus betran quare enca se a făcutu capabil a esmulge altu pueru den dansa. Unanimi detere laude la acquesta, fiequare en feliu particulara, enca juvenele acquellasi da cu opiniunea sa anteriore qua altulu şi nu

80

conjugele damei, fuse berbatulu se umple golulu, vide clericu en cannone, servessu (de virtute) sau vendatoriu vagantu de bunuri quare en orice casa trebuitoare sunt. Singullarites, communa ospitele en sine, admirabila inegalata facultate de metempsychosis quare toţi o aveau, qua şi dormitoarele unde nascere se face şi sala de disceciune m edicalicească locu de didascallie pentru acqueste frivoliteţi se fie, qua en o singura clipita de timpu acquest feliu de amanţi ai dilecţiei se agiungă practicanţi ai artei de omeni de tota eminenţiia appreţuită cea mai estimate. Quare, a fecutu addenda, pote en a allevia simţimintele multu ferrecate quare îi appase făcu acquesta căci am fecutu observaciunea frequente qua paserile deopotrivă la un loc cânta.

Dar cu ce potriveală, se va pune întrebarea, de la nobilul comite, suzeranele său, acest strein, pe care privilegiul unui slăvit prinţip îl ridicase în drepturi de obşte, se întemeiase singur lord protectore al politisului nostru interne ? Unde este gratitudinea pe care loialitatea să o fi consiliat ? în resbeliul care decurînd fusese oare nu oareşicînd enmiul făcea înaintare vremelnică cu agiuto-riul boambelor sale, acest proditoriu a lor săi lua acel pri­lej ca să slăboade arteleria sa împotriva imperiului unde el nu este decît trecător suferit şi aceasta şi tremurînd pentru siguranţia răntelor sale ? A uitat el oare de aceasta aşa cum a uitat şi benefiţiile ce le-a avut ? Sau să fie că de la a fi îngăimat pe alţii a ajuns în fine sieşi singur amăgitoriu aşa cum este, de nu negreşte spusa lumii, al lui sieşi şi singur desfătătoriu ? Departe de gîndul curat să răzbească cu de-a sila iatacul de culcare al unei dame digne de tot respectul, fiica unui maior eroe, sau să arunce cele mai nedesluşite răsfrîngeri pe oglinda virtuţilor sale dară dacă el stîrneşt'e atenţia într-acolo (cum ar fi fost cu mult interesul său să nu facă) atunci fie. Nefericită parte femeiască prea îndelung şi prea cu statornicie refuzată înaintarea ei legiuită ca acum să mai asculte rugăciunile lui cu vreun alt simţămînt decît despreţul sarcastic al des-peraţiei. Sade el să vorbească, păstrătoriu al moralei, pe­lican hrănindu-se din pioşenia lui, care nu a făcut scrupule, cu uitare de legătuinţele firii, să cerce faptă necuvincioasa

31

cu o femeie slujnica scoasă dintre prostime. Ba încă, de n-ar fi fost măturoiul cumetrei să-i stea de înger păzito-riu ar fi mers cu ea cum a fost cu Hagar, eghipţianca ! în problemul cu păşunile răotatea lui în răspăr este ştiută ele toţi şi dl. Cuffe fiind marture a dobîndit de la un fer­mier supărat suduială usturătoare aşezată în vorbe cît neocolite şi la fel de ţărăneşti. Nu îi sade bine să predice asenune scriptură. Nu e pe-aproape de casa lui ogoru-n paragină că nu s-a priceput să dea brazdă ? Oarecare nă­rav care la adoliscinţă e de ruşine i-a intrat în fire şi îi aduce ocară la anii lui copţi. Şi dacă se ţine ţinut să dea din leacurile lui de hagialîc în omilii şi apoftegmuri cu bănuială ca să cerce să tămăduiască o generaţie de risi­pitori fără grijă să vază mai bine ca urmările lui să se potrivească cu dogmele pe care le rodeşte acuma în pîn-tece. în pieptul său conjugal se odihnesc taine pe care curăţia se sfieşte a le vorbi. Ademenirile neruşinate ale vreunei frumuseţi veştejite poate să-l mai mîngîie de soaţa nemaicercetată şi dedată cîesMnărilo'r dar să se ştie că povăţuitorele acesta mai nou al moraliceştilor învăţă­turi şi vraci vindecător de boale este numai bine copaciu esotic care. atunci cînd stă în rădăcină la el în oriente, poate a creşce şi a înflori şi în prisosinţă de balsamuri nu­mai că, mutat sub soare mai cumpănit, şi-au mai risipit rădăcinile din vlăguirea de odinioară şi zeama ce iesă din el e stătută, borşită şi nelecuitoare.

Mujdelea s-a făcut cunoscută cu uzul subţire aminti­tor de ţeremonialul de la Sublima Poartă de către a doua slujnică spitalicească spre ofiţirul doctoricesc de huzuret, carele la rîndul său au cumunit diputăţiei că se născuse clironom. Cînd el se depărtase în apartamenturiîe femeieşti să stea de faţă la temenelele prescrise de după nască torie dimpreună cu locotenent domnesc şi sfetnicii de taină, tă­cuţi ţinîndu-se în istoveală şi aprobare unanimă, diputa-ţii, fierbînd de lungimea şi solemnitatea priveghiei lor şi sperînd că fericita ocasiune avea să palieze o licenţie ce absenţa deodată a slujnicei şi a ofiţirului o făcea mai les­nicioasă, prorumpse în svon de glasuri. In darn vocea dlui ticluitoriu Bloom se auzea streduindu-se să insis-teze, să moaie, să frîne. Momentul era prea propice pen­tru desvelirea acelei retorici ce părea a fi singura trăsură

82

de uniune între temperaminte atîta diverginte. Fiecare Ipostasis al situaţiunii a fost pe rînd eviscerat: repulsia dinainte de natalitate a fraţilor de uterus, tăetura chesa-riană, postumitatea dinspre tată, şi acea întîmplare mai rară, dinspre mamă, cazul fratricid ştiut fiind ca uciderea Childs şi adus amintitoriu de pledarea pasionată a dlui avocate Bushe care a smuls iertarea acusatului pe nedrept, direpturile primogeniei şi bunătatea regelui cu respect la gemeni de doi şi de trei, la naşteri greşite şi pruncucideri, prefăcute şi ascunse, joetus in foetu neinimos, aprosopia care de la congestiune devine, agnaţia unor chinezi fără bărbie (numiţi de dl. candidat Mulligan) consecuenţie a unei încrengături cu defect a gîlcilor de falcă pe axisul mijlociu aşa fel că (cum zicea) o ureche poate să auză ce vorbea cealălaltă, binefacerile amorţirii sau ale somnului crepusculariu, lungirea chinurilor de născătoare în.îngre-carea înaintată de la apăsarea pe venă, scurgerea înainte de vreme a fluidei amniotis (ca esemplu în întâmplarea de acum) cu pericolul de consecinţă al sepsiei în matrice, însămînţarea cu artifiţiu cu pompele, scăzămîntului pîn-tecelui urmînd de la periodul de curmarea soroacelor, pro­blemul perpetuităţii speţiei ca cum e la muierile înmuiate prin siluinţă criminalicească, întristătoriul chip de slobo­zirea pruncului chiemat de brandenburgări Sturzgeburt, esemplele pomenite de naşteri pe mai din multe îngemă­nări, pe din două şi cu pocire a firii zămislire prin zilele sorocului femeiesc sau din părinţi de un sînge — cu un cuvînt orişice instanţie de născătoare omenească care Aristotele le-a împărţit pe glave în capul lui d'operă şi cu chipuri cromolitograficeşti. Cele mai grele problemuri ale moşitoriei şi ale învăţăturii mediceşti de lege au fost discutate cu zgomot mare ca şi crezemintele cele mai vol-gare despre starea de femeie cu copil cum ar fi poprirea unei femei grele să păşească peste puieaz ca nu cumva, din mişcările ei, aţa buricului să nu sugrume creatura şi povăţuirea ei ca de se va isca dorire, fierbinte şi fără îm­plinire, ea să-şi aşeze mîna peste acea parte a trupului ei care obiceiuri îndelungi au consfinţit-o ca fiind locul pe­depsirii, ieşirile anormale cu buza de iepure, iadeş, prisos de deget, buric încurcat, tărcare stacojie, pătare vineţie, erau zise de unul ca •primafacie şi esplicaţiune naturală

83

de ipotesis pentru pruncii cu căpăţînă de rîmător (întîm-plarea cu madame Grissel Steevens nu a fost uitată) sau cu păr de cîine care în unele ocazii se nasc. Ipotesisul unei aduceri aminte plasmice, propus de diputatul din Cale-donia şi dign de tradiţiile de mai încolo de fisică ale ţârii pentru care şedea el, ziceau în asemenea împrejurări de oprirea embriului în creşterea sa într-un oarecare fasis mai dinainte de cel omenesc. Un diputat din streinătâţuri a supţinut în contra acestora două vederi şi cu atîa trans­port de sta pe toţi ca să-i înduplece tioria copulajiunii dintre femei şi partea bărbătească de animaluri, întărirea în asta fiindu-i credinţa în paraboli cum ar fi Minotaurele pe care ingeniul elegantului poet latinesc ne-a pus-o în mînă în foile Metamorphosisuîui lui. Efectul ce produsese vorbele lui a fost momentan însă nu a ţinut. S-a şters pe atîta de uşor cît se şi evocase prin alocuţiunea candida­tului Mulligan în tot acelaşi glas de glumă la care nime­nea ca el nu ştia să se îngîne, statornicind ca cea mai su­premă ţintă a dorinţei bărbat bătrîn curăţel şi frumuşel. Simultane, argumentări încălzite ivindu-se între dl. dipu­tat Madden şi dl. Candidatele Lynch cu respect la dilemul juridicesc şi teologicesc dacă cumva vreunul din gemenii din cei legaţi ca în ţara siameză moare dinaintea altuia, cu consimţămînt reţiproc dificultatea a fost trecută la dl. ticluitorul Bloom ca să se supună pe moment la dl. adjunct ţîrcovnic Dedalus. Pînă aici silenţios, dacă spre a arăta prin gravitate preternaturală dignitatea eludată a rasei în care era înveşmîntat sau dacă în ascultare la o voce lăun­trică, rosti laconic, şi cum unii au gîndit doar că din vîr-ful limbii, porunca eclesiastă prin care se opreşte omului să despartă ce Dumnezeu a fost unit,

însă istoria lui Malachia prinse a le îngheţa sîngele în vene de oroare. Congiura întreaga scenă în faţa ochilor lor. Uă uşiţă secretă alăturea de gura focului se dedea deoparte şi în gaură îşi făcea apariţiunea... Haines ! Cine dintre noi putea să nu-şi simtă perii ridicîndu-se ? Ţinea într-o mînă o gentuţă doldora de romanţuri celtice, în alta o mică sticluţă avînd marca Otravă. Surprindere, oroare, silă erau zugrăvite pe toate feţele în timp ce el îi ochea cu un rînjet de strigoi. Anticipasem o primire asemenea, începu el cu un rîs satanic, pentru care, pare-se, istoria

84

este de blamat. Da. este adevărul. Eu sînt ucigaşul îui Samuel Childs. Şi cît sînt pedepsit de aspru ! Infernul nu îmi mai rezervă o spaimă, lată ce îşi face apariţia pe chipul meu. Blestem şi semne, o, încotro să-mi caut odihna, mur­mura el cu glasul năclăit, şi în toată vremea aceasta bătînd Dublinul cu stihurile ce-mi sînt partea mea pe pămînt iar el însuşi urmărindu-mă asemenea cu un demon sau o zgripţuroaică de noapte ? Iadul meu, şi al Irlandiei, este în astă viaţă. Este tot ce am cercat eu să şterg suvenirul crimei mele. Petreceri, vînătoare cu puşca la ciori, dialec­tul gaelic (recită în aceasta), opiul (înălţă sticluţa spre buzele sale), dormitul în aer liber. In van ! Spectrul lui mă urmăreşte de tot. Drogul îmi este singura speranţă... Ha ! Damnaţiune ! Pardosul negru ! Scoţînd un strigăt el dispăru deodată şi uşiţa se trase la loc. Un moment mai tîrziu capul lui apăru în uşiţa dimpotrivă şi spuse : Aş-teaptă-mă fără greş în gara Westland Row la zece minute după unsprezece. El pieri ! Lacrimi ţîşneau din ochii gaz­dei istovit în disipaţiuni. Vizionarele ridică mîna spre cer, murmurînd, Venditta lui Mananaan ! înţeleptul repetă Lex talionis. Sentimental este acela care ar vrea doar să se înfrupte fără a lua pe umerii săi datoria enormă pentru un lucru săvîrşit. Malachias, covîrşit de emoţie, încetă vorbirea sa. Misteriul era dezvelit. Haines era fratele al treilea. Numele său adevărat era Childs. Pardosul cel ne­gru era el însuşi fantoma chiar părintelui său. Sorbea bău­turi de aiurare să şteargă. De astă uşurare foarte mulţu­mesc. Singurateca casă de alăturea de ţintirim este nelo­cuită. Nici un suflet nu vrea să trăiască acolo. Paingul îşi ţese pînze în solitudine. Şobolanul cel de noapte priveşte din gaura sa. Un blestem apasă asupra acestei. Străbătută de stafii. Sălaş al ucigaşului.

Care să fie etatea animei omului ? Cum este stăpînă pe puterea cameleonului să-şi preschimbe culoarea la fiecare apropiere mai nouă să se înveselească cu veselii şi jal­nică cu deprimaţii, aşa la fel este etatea ei schimbătoare ca şi starea. Nu mai este Leopold, cum stă el acum, întor-cînd, meşterind amintirile, jurnalistul stătut şi rentierul de modeste redevenţuri. Este tînăr acum Leopold, ca într-o aranjare să o priveşti înapoi, o oglindă într-o oglindă (hop, şi-aşa !) el se vede pe sine. Făptura aceea tînără de atunci

85

este visibilă, bărbătească precoce, pornindu-se într-o di-mineaţă cînd frigul te pişcă din casa cea veche pe strada Clambrassil la şcoală, cureluţa cu cărţi petrecută peste piept, şi în săculeţ o bucată mai generoasă de pîine albă, gîndul cel bun al mamei. Sau este aceeaşi făptură, a tre­cut un an şi mai bine, cu prima sa gambetă (a, aceea a fost o zi mare !), pornit la drum, călător cu depline drep­turi pentru prăvălia familială, armat cu registru de co­menzi, batistă parfumată (şi nu numai ca să se lase ad­mirată), cu bocceluţa cu tinichele lucitoare (vai, lucruri din trecut), şi tremurare de zîmbete cuvenite pentru una sau alta din casnicele care îşi fac socotelile pe degete sau pentru o fecioară abia mugurită timidă acceptînd (dară inima ei ? mie-mi spui !) bezamenul lui exersat. Parfu­mul, surîsul dar mai pe sus decît acestea, ochii cei negri şi vorba alunecoasa ca untul de lemn aduceau acasă la căde­rea'amurgului multe comisioane pentru şeful firmii aşezat cu luleaua proorocului după asemănătoare laboruri la va­tra părintească (găluştile, să fim încredinţaţi, s-au pus la încălzit), peruzînd prin ochelarii rotunzi cu ramă de baga vreo gazetă europenească veche de o lună. Dar hop, şi-aşa, pe oglindă se face o suflare şi tînărul cavaler pribeag se duce, se închirceşte, e doar mică fărîmă prin ceaţă. Acum el este ea un părinte şi cei din jurul său ar putea să fie fiii săi. Cine poate să spună ? Înţelept părintele care-şi cu­noaşte copilul său. Se gîndeşte la o noapte cu bură pe strada Hatch, pe lîngă antrepozite, cea dinţii, împreună (ea e doar o biată copilă, rodul ruşinii, a ta şi a mea, şi a tutu­ror pentru un şiling numai şi o para pentru norocul ei), împreună aud paşii grei ai patrulei pe cînd două umbre învăluite în ploaie trec prin faţa universităţii celei noi re­gale. Bridie ! Bridie Kelly ! Niciodată el n-are să uite nu­mele acesta. întotdeauna are să-şi amintească noaptea, noaptea dintîi, noaptea nuntirii. S-au cuprins în întune­ricul cel mai adînc, doritorul şi consimţitoarea, şi într-o clipită (fiat!) lumina va să se reverse pe lume. A bătut inima peste inimă ? Nu, bunule cetitor. Dintr-o suflare s-a făptuit însă — stai ! înapoi ! Nu e scris să fie ! In ghia-rele spaimei sărmana fată fuge în noroaie. Ea este mireasa întunecimii, o fiică a nopţii. Nu îndrăzneşte să aducă pe

lume copilaşul auriu însorit al luminii. Nu, Leopold. Bu-rml nume şi amintirea nu te consolă. Iluzia plină de tine-reţă a puterii tale ţi-a fost smulsă şi în van. Nu-ţi este alături fecior al rărunchilor tăi. Nu mai e nimeni să-i fie lui Leopold ceea ce Leopold a fost lui Rudolph.

Glasurile se contopesc, se topesc în tăcere înourată ; tăcerea este infinitul spaţiului ; şi grăbit, liniştit sufletul se poartă peste ţinuturile unde sînfc şiruri şi şiruri ale ge­neraţiilor celor care au trăit. Ţinut peste care cenuşiul amurg nu coboară vreodată, nicicînd nu pogoară peste pă­şunile înverzite de salvie, dăruindu-şi crepusculul, risipin-du-şi rouă perenă a stelelor. Ea îşi urmează măicuţa cu paşi şovăielnici, iapă înainte mergînd munzuleei sale. Fan­tasme de amurg sînt însă învăluite în graţia profetică a făpturii, crupe zvelte sinuoase, gîturi suple şi muşchiu-loase, capul blînd temător. Se pierd, triste fantome ; s-a sfîrşit totul. Agendath este o ţară pustie, un sălaş al bufni­ţelor ţipătoare şi al buhelor oarbe în nisipuri. Netaim. au­rita, nu mai este. Şi pe drumul cel larg al norilor se apro­pie, murmurător tunet de răsvrătire, strigoii fiarelor. Huhuu ! Ascultă ! Huuuu ! Parallax se strecoară pe ur-mă-le şi le împunge înainte, pe a cărui frunte fulgerele sfîr-tecătoare sînt scorpioni. Elanul şi iacul, bivolii Bashanului şi Babilonului, mamutul şi mastodonlele, vin strîngîndu-se spre marea afundă, Lacus Mortis. Rău prevestitoare, răz­bunătoare turmă zodiacală ! Mugesc năvălind peste nori, cornorate şi capricornate, cu trompe şi colţi, cu coame de leu şi coarne uriaşe, scormonitoare şi tîrîtoare, rozătoare, rumegătoare şi pahiderme, multa lor mulţime mişcătoare, mugitoare, ucigătoare a soarelui.

înainte spre marea moartă aleargă să soarbă, nedo­molite şi cu hidoase horcăituri, săratele somnolentele ne-eesatele ape. Şi al calului semn prevestitor creşte iarăşi, măreţit pe ceriurile deşerte, încă pînă la însăşi a cerului măreţie, pînă ce se înalţă, imens, asupra casei fecioarei. Şi, iată, minune a meternpsihosei, este ea, mireasa veş­nică, crainica luceafărului de zori, mireasa, pururi fecioară. Este ea, Martha, pierdută tu, Millicent, tînăra, nestemata, de zare nimbata. Cit de senină se înalţă acum, o regină printre Pleiade, în penultima oră înaintea zorilor, în în­călţări uşoare de aur strălucitor, peste părul ei văl de cum

87

îi spuneţi voi firul Fecioarei ! Pluteşte, unduieşte pe trupul ei născutul din stea şi larg şiroieşte smarald şi safir, vio­riu, liliachiu, purtat pe şuvoaie de vînt îngheţat, interstelar, şerpuind, colăcind, lin bolbonind, zvîrcolind pe ceriuri tai­nică scriere pînă cînd după miriade metamorfoze de sim­boluri, străluce, Alpha, rubin şi trei unghiular semn pe fruntea lui Taurus.

Francis îi amintea lui Stephen de ani de demult cînd fuseseră împreună la şcoală pe vremea lui Conmee. în­trebă despre Glaucon, Alcibiade, Pisistrate. Unde erau ei acum ? Nici unul nu ştia spune. Ai vorbit despre trecut şi fantomele lui, Stephen spuse. Pentru ce să ne mai gîndim la acestea ! Dacă le chem la viaţă peste apele Lethei nu se va strînge turma sărmanelor fantasme la glasu-mi ? Cine-şi închipuie asta ? Eu, Bous Stephanoumenos, Bardul bivolilor binevoitor, eu sînt stâpînul şi dăruitorul lor cu viaţă. îşi cercui părul său răvăşit cu cunună de frunze de viţă, surîzîndu-i lui Vincent. Răspunsul acesta şi frun­zele acestea; Vincent îi spuse, mai cuvenită podoabă îţi fi-vor cînd altceva şi mai mult, cu mare mai mult, decît un capiteliu de ode firave îţi vor numi ingeniul părintele lor. Toţi cei care-ţi vor binele nădăjduiesc aceasta întru tine. Toţi doresc să te vadă că dărui opera ce o meditezi. Din inimă îţi urez să nu le înşeli speranţele. O, nu, Vincent, Lenehan spuse, lăsîndu-şi mîna pe umărul care aproape îi sta, nu aibi teamă. N-ar putea lăsa pe mama sa orfană, Chipul tînărului bărbat se înnegura. Toţi puteau vedea ce grea era pentru el aminte să i se aducă de ce promisese odată şi de pierderea ce avusese. S-ar fi retras de la pe­trecere de nu i-ar fi ostoit durerea sonul glasurilor. Mad-den pierduse cinci drahme ce le pusese pe Sceptru dintr-un capriciu pentru numele călăreţului : Lenehan de atîtea ori mai mult. Le povesti de alergare. Steguleţul căzuse şi, haşşşt, gata, zburătăciseră, iapa alerga sprintenă şi O. Madden sărise în picioare. Era în fruntea plotonului ; ini­mile le băteau tare la toţi. Nici chiar Phyllis nu se mai putea conţine. îşi flutura basmaua, striga : Huţţa ! Scep­tru cîştigă ! Dar cînd ocoliseră şi veneau înapoi şi caii toţi se strînseseră în grup murgul Risipitorul a cîştigat drum, a ajuns-o, a întrecut-o. Totul acum era pierdut. Phyllis sta tăcută ; ochii îi erau triste anemone. Pe Juno, strigă, sînt

88

ruinată. Insă iubitul ei o consola şi-i aduse o casetă luci­toare de aur în care erau zaharicale ovale din care ea a gustat. O lacrimă a lunecat ; una numai. Straşnic mai ştie acesta să-şi sfichiuiască biciul, a spus Lenehan, acest W. Lane. Patru cîştigători ieri şi trei astăzi. Ce călăreţ mai este ca el ? Suie-l pe o cămilă sau pe bourul burdu-hănos, izbînda în trap de plimbare a lui încă e. Dar să stăpînim durerea cum anticul obişnuia. Clemenţă pentru cei fără noroc ! Sărmana Sceptra ! spuse cu un suspin uşor. Nu mai este ce a fost odată. Niciodată, v-o jur n-om mai vedea una la fel. Da, domnule, le este regină. Ţi-o mai aduci aminte, Vincent ? S-o fi văzut tu pe regina mea astăzi, Vincent răspunse, ce tînără era şi radioasă (Lalage pe lîngă ea îşi pierde frumuseţea) în condurii galbeni şi mătasă de muslină, nici nu ştiu să o descriu. Castanii care îşi lăsau peste noi umbra erau în floare ; aerul sta lînced de mireazma lor pătrunzătoare şi polenul plutea uşor în jur. în petele de soare uşor ai fi putut coace pe piatră o tavă de gogoşi cu stafide cum vinde Peplomenos în chioşcul lui lîngă pod. Dar ea n-avea nimic să spargă în dinţi doar braţul meu cu care o ţineam şi pe care mi-l mai mîngîia în­tre buze cînd o strîngeam prea tare. O săptămînă acum a fost bolnavă, patru zile în culcuş, dar astăzi era slobodă, vioaie, rîzîndu-şi de primejdie. Atunci e mai ispititoare. Şi ce mişcări! O nebunatecă, s-a săturat din plin cînd ne-am întins o clipă să ne odihnim. Şi să-ţi spun la ureche, prie­tene, nici n-ai să crezi pe cine am întîlnit cînd am ieşit din cîmp. Conmee el însuşi ! Plimbîndu-se de-a lungul zapla-zului citind, cred că o carte cu litera măruntă şi înăuntru, nu mă îndoiesc, o scrisoare mai dezgheţată de la Glycera sau de la Chloe să însemneze pagina. Ea frumoasa făcea feţe-feţe cum se fîstîcise, se făcea că-şi ceartă o neorîn-duială uşoară a portului ; o rămurică agăţată acolo căci înşişi copacii o adoră. Cînd Conmee trecuse pe lîngă noi ea şi-a privit frumosul ecou în oglinjoara pe care o poartă. Dar el se arătase atît de bun. Trecînd ne binecuvîntase. Şi zeii sînt întotdeauna buni, Lenehan spuse. Dacă n-am avut noroc cu iapa lui alde Bass poate că licoarea asta a lor

89

are să-mi fie mai binevoitoare. îşi lăsase mîna pe un urcior cu vin ; Malachi l-a văzut şi i-a oprit gestul, fâcînd un semn către strein spre inscripţia cea stacojie, Prudenţă, a şoptit Malachi, păstrează o tăcere druidică. Sufletul lui este departe acum. E poate tot atîta durere să fii smuls dintr-un vis ca să te naşti. Orice obiect, privit intensiv, poate fi o poartă a intrării către incoruptibilul eon al zei­lor. Nu gîndeşti astfel, Stephen ? Theosophos mi-a povestit astfel, Stephen răspunse, cel pe care într-o altă viaţă înainte preoţii eghipţieni l-au iniţiat în misteriile legii Karma. Stăpînii lunii, mi-a spus. Theosophos, sosiţi pe o navă cu luciri de flăcări aurii de pe planeta Alpha a lanţului lunar, nu s-au învoit să-şi îmbrace făpturile de văzduh care le sînt dedublările şi atunci acestea s-au în­trupat în euriîe rubinii din cea de a doua constelaţie.

Totuşi, în de fapt însă, scornirea ridiculă că el ar fi fost adîncit în vreo stare sau alta de melanholie sau poate hipnotizat, şi care era în întregime pornită dintr-o eroare de tot găunoasă, nu-şi găsea aici locul. Omul ale cărui or­gane ale vederii, pe cînd cele de mai sus se petreceau ast­fel, începea în clipele acelea să dea semne de însufleţire, era o minte pătrunzătoare poate cea mai pătrunzătoare din lume şi oricine ar fi susţinut contrariul s-ar fi văzut repede de tot înfundat. în timpul ultimelor patru minute sau mai bine îşi ţintise neabătute privirile asupra unei can­tităţi anumite de bere Bass extra pusă în sticle de D-nii Bass şi Co la Burtan-on-Trent care se întîmplau să fie situate printre altele o mulţime chiar în faţa locului unde şedea el şi care în mod sigur fuseseră calculate să atragă atenţia oricui prin înfăţişarea lor stacojie. El pur şi simplu, aşa cum s-a vădit mai tîrziu şi din motive mai bine cu­noscute lui care au aruncat o cu totul altă lumină asupra împrejurărilor, după imaginile dinainte cu o clipă din zi­lele copilăriei şi de la alergări, îşi amintea acum de două sau trei socoteli ale lui particulare de care ceilalţi doi erau fiecare tot atît de neştiutori ca şi pruncul nenăscut. Curînd, însă, ochii amîndorura se întâlniră, şi, îndată ce începea să mijească în el gîndul că celălalt se străduia să se ajute din lucrul acela, el fără de voie se decise să-l ajute el însuşi şi astfel că în consecinţă apucă recipicientul de sticlă nu prea mare care cuprindea lichidul dorit şi crea