James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

32

Talbot îşi strecură cartea închisă în ghiozdan.

— V-am ascultat pe toţi ? întrebă Stephen.

— Da, domnule profesor. Avem hockey la zece. dom' profesor.

— Azi e zi scurtă, domnule profesor. E joi.

— Cine-mi ghiceşte o ghicitoare ? întrebă Stephen. Îşi strîngeau cărţile în teancuri, creioanele rostogo­lind u-U-se eu zgomot, paginile foşnind.

înghesuindu-se unii în alţii, îşi închideau ghiozdanele, sporovăind veseli :

— O ghicitoare, domnule profesor ? întrebaţi-mă pe mine.

— O, pe mine. dom' profesor.

— Una mai grea, domnule.

— Asta-i ghicitoarea, spuse Stephen :

Cocoşu-a eînUit Cerul s-a înseninat; Clopotele înspre ceruri Au bătut de un'şpce ori^ A sosit vremea ca sufletul Sărmanul, să urce la cer uşor.

— Ce-i asta ?

— Ce e, domnule profesor ';

— încă o dată, domnule profesor. N-am auzit bine. Ochii li se făceau tot mai mari pe măsură ce el le repeta versurile. După o tăcere, Cochrane spuse ;

— Ce e. domnule profesor ? Noi nu ştim. Stephen, simţîndu-şi un nod în gît, spuse :

— E vulpea mgropîndu-şi bunica sub o tufă de vîse. Se ridică în picioare scoţînd un hohot de rîs nervos

care ţipetele lor răspunseră cu ecoul dezamăgirii. Un baston izbi in uşă şi o voce strigă pe coridor i

— Hockey !

Grupul li se sparse, cu toţii ţîşniră din bănci, sărind peste ele. Repede de tot pieriră şi din vestiar se mai auzi hirsutul croselor şi vacarmul de ghete şi glasuri. '

Sargent care rămăsese singur în urmă se apropia acum încet cu un caiet deschis în mînâ. Părul lui încîlcit şi gîtul subţire purtau mărturie şovăielilor lui şi prin ochelarii

la

33

3 — Uiise, «ol. f

înceţoşaţi ochii miopi i se ridicau rugători. Pe obrazul lui, mort şi fără sînge, era o pată decolorată de cerneală. în formă de curmală, de dată recentă şi umedă ca o urmă de melc.

Ii întinse caietul. Sus în capul rîndului se afla scris cuvîntul Adunare. Dedesubt, un şir de cifre înclinate şi jos o semnătură întortocheată şi cu funduliţe şi cerculeţe în­chise şi o pată. Cyril Sargent, numele şi pecetea sa.

— Domnul Deasy mi-a spus să le mai scriu încă o dată, zise, şi să vi le arăt dumneavoastră, domnule pro­fesor.

Stephen atinse cu vîrful degetelor marginile caietului. Zădărnicie.

— Ai înţeles acuma cum trebuie să faci adunarea ? îl întrebă.

— Numerele de la unsprezece la cincisprezece, răs­punse Sargent. Domnul Deasy a spus să le copiez de pe tablă, domnule profesor.

— Poţi s-o faci singur ? întrebă Stephen.

— Nu, domnule profesor.

Urît şi zadarnic ; gît slăbănog şi păr încîlcit, şi o pată de cerneală, o bală de melc. Şi totuşi, cineva îl iubise şi pe el, îl purtase în braţele ei şi la inima ei. Dacă n-ar fi fost aşa, stirpea omenească l-ar fi călcat în picioare, melc stîrcit, fără oase. îi iubise sîngele nevolnic, apos, trăgîndu-se dintr-al ei. Asta era deci adevărul ? Singurul lucru ade­vărat în viaţă ? Trupul prosternat la pămînt al mamei sale, crîncenul Columbanus cu zel sfînt trecîndu-i deasu­pra. Ea nu mai era acum, schelet tremurător al unei crengi arse în foc, mireasmă de lemn de trandafir şi de cenuşă umedă. Ea îl apărase, îl ferise de picioarele care l-ar fi strivit sub tălpi şi apoi pierise, aproape ca şi cum nici n-ar fi fost. Un suflet sărman pornit către ceruri ; şi pe landă, sub stelele licăritoare, o vulpe, duhoare roşcată de fiară prădalnică agăţîndu-i-^se de blană, cu ochi nemiloşi sticlin-du-i, scormonea în ţărînă, se oprea să asculte, scormonea iarăşi ţarina, asculta, scormonea mai departe.

Aşezîndu-se alături de el, Stephen îi rezolvă problema. Dovedeşte prin algebră că fantoma lui Shakespeare este bunicul lui Hamlet. Sargent îl privea pieziş prin ochelarii căzuţi într-o parte. Crosele de hockey se auzeau ciocnin-

34

du-se, alături, în vestiar ; sunet găunos al mingii şi stri­găte dinspre terenul de joc.

Pe întinsul paginii simbolurile se mişcau în dans solemn, în arabescurile tremurătoare ale literelor, purtînd tichii stranii de pătrate şi cuiburi. Daţi-vă mîna, călătoriţi mai departe, plecaţi-vă în faţa partenerului : aşa ; creaturi ale fanteziei maurilor. S-au dus şi ei de pe lumea asta, Aver-roes şi Moise Maimonide, oameni întunecaţi la faţă şi-n mişcări, fulgerînd în oglinzile lor batjocoritoare sufletul obscur al lumii, întunecime licărind în lumina strălucitoare pe care lumina n-a putut-o înţelege.

— Acum înţelegi ? Pe a doua poţi s-o faci singur ?

— Da, domnule profesor.

Cu trăsături prelungi, umbroase, de peniţă, Sargent îşi copie datele problemei. Aşteptînd mereu cîte un cuvînt de ajutor, mîna lui mişca fidelă simbolurile nesigure, şi o nuanţă palidă de ruşine îi pîlpîia sub pielea mată. Amor matrîs : genitiv subiectiv şi obiectiv. Cu sîngele ei slăbă­nog şi laptele ei subţiat şi acrit l-a hrănit şi a ascuns de privirile altora scutecele lui învăluitoare.

Asemenea lui am fost şi eu, umerii aceştia căzuţi, făp­tură disgraţioasă ca şi aceasta. Copilăria mea se apleacă pe fila asta aici, alături de mine. Prea departe s-o mai simt sub mîna mea odată, fie cît de uşor. A mea e departe şi a lui e tainică aşa cum ne sînt şi ochii. Taine, tăcute, ca nişte stane de piatră stau în palatele de piatră ale inimilor noastre arnîndouă : taine istovite de tiranie ; tirani dornici să fie descăunaţi.

Adunarea era gata.

— E foarte simplu, spuse Stephen ridicîndu-se în picioare.

— Da, domnule profesor. Mulţumesc, răspunse Sargent. îşi usca pagina cu o foaie subţire de sugativă şi se

întoarse cu caietul la loc în banca lui.

— Ia-ţi şi tu crosa şi du-te afară cu ceilalţi, spuse Stephen, urmînd înspre uşă silueta lipsită de graţie a băiatului.

— Da, domnule profesor.

Din coridor i se auzea numele strigat dinspre terenul de joc.

— Sargent!

35
- Dă fuga, spuse Stephen. Te cheamă domnul Deasy. Se opri în portal să-l urmăi'ească din ochi pe elevul întîrziat care se grăbea acum spre cîmpul neîngrijit de unde veneau glasuri ascuţite ridicate în ceartă. Fuseseră împărţiţi pe echipe şi domnul Deasy se întorcea acum păşind peste tufele rare de iarbă cu picioarele lui încălţate în ghete. Cînd ajunse în faţa şcolii, glasurile iarăşi certă­reţe îl chemară înapoi. îşi întoarse într-acolo mustaţa albă, mîniată.

— Ce mai e acuma ? striga mereu fără să-i asculte.

— Cochrane şi Halliday sînt în aceeaşi echipă, domnule director, strigă Stephen.

— Vrei să m-aştepţi un moment în cancelaria mea, spuse domnul Deasy, pînă restabilesc ordinea aici.

Şi pe cînd păşea aferat spre terenul de joc glasul lui bătrîn striga cu severitate :

— Ce s-a întîmplat ? Ce mai e acuma ?

Voci ascuţite strigau înspre el din toate părţile ; silue­tele lor îl înpresurau numeroase aseunzîndu-l, lumina vie a soarelui îi decolora mierea pe creştetul capului nu prea bine vopsit.

Aerul stătut, fumegos adăsta în cancelarie odată cu mirosul de piele învechită şi roasă a scaunelor. Ca în ziua clintii cînd s-a tîrguit cu mine tot aici. Cum a fost dintru început, astfel e şi acum. Pe bufet, tava cu monedele din vremea Stuarţilor, comoară netrebnică din ţinuturi mlăş­tinoase ; şi va fi în vecii vecilor. Şi frumos aşezate, ca linguriţele în cutia lor de catifea purpurie, decolorată, cei doisprezece apostoli după ce şi-au predicat cuvîntul în ure­chile gentililor : viaţă fără de sfîrşit.

Un pas grăbit dinspre portalul de piatră şi pe coridor. Infoindu-şi mustaţa rară domnul Deasy se opri în capui mesei.

— Intîi, micul nostru aranjament financiar, spuse.

îşi scoase din haină un portmoneu închis cu o clapă de piele. îl deschise cu zgomot şi scoase din el două banc­note, una din ele din două jumătăţi lipite laolaltă, şi le depuse cu grijă pe masă.

— Două, spuse prinzînd la loc portmoneul cu clapa şi punîndu-l în haină.

36

Şi acum, casa de fier pentru moneda de aur. Stînjenită, mîna lui Stephen aluneca peste scoicile adunate în morta­rul rece al pietrei : scoici drept monede, cochilii şi scoici bălţate ; şi asta, învîrtejită ca un turban de emir, şi asta încă, scoica Sfîntului Iacob. Visteria unui pelerin de odi­nioară, comoară moartă, scoici găunoase.

O liră de aur căzu, lucitoare şi nouă, pe moliciunea îngroşată a feţei de masă.

— Trei, spuse domnul Deasy, învîrtindu-şi în mină puşculiţa micuţă. Sînt lucruri bune, astea, la casa omului. Vezi. Aici e pentru piese de o liră. Asta e pentru şilingi, şase pence, jumătăţi de coroană. Şi aici coroane. Vezi.

Scutură din ea două coroane şi doi şilingi.

— Trei şi doisprezece, spuse. E bine aşa, cred.

— Vă mulţumesc, domnule director, spuse Stephen strîngînd banii laolaltă cu grabă sfioasă şi punîndu-i pe toţi în buzunarul pantalonilor.

— Nici o mulţumire, spuse domnul Deasy. I-ai cîştigat prin muncă.

Mîna lui Stephen, goală iarăşi, se întoarse spre scoicile găunoase. Simboluri ale frumuseţii şi puterii. O greutate în buzunar. Simboluri pătate de lăcomie şi suferinţă.

— Nu-i ţine aşa, spuse domnul Deasy. Odată-i scoţi din greşeală p.e undeva şi-i pierzi. Cumpără-ţi şi dumneata o chestie din astea. Ai să vezi că-s foarte bune.

Răspunde-i ceva.

— A mea ar fi deseori goală, spuse Stephen.

Aceeaşi cameră la acelaşi ceas, aceeaşi înţelepciune ; şi eu, acelaşi. De trei ori acum. Trei laţuri în jurul meu aici. Foarte bine. Pot să le rup chiar în clipa asta, dacă vreau.

— Pentru că nu eşti strîngător, spuse domnul Deasy arătînd cu degetul. N-ai învăţat încă ce e banul. Banul e puterea, cînd ai să ajungi la vîrsta mea. Ştiu eu, ştiu. Dac-ar şti şi tinerii ăştia. Dar ce ne spune Shakespeare ? Tu pune-ţi banul tău în pungă.

— Iago, murmură Stephen.

îşi ridică privirea de la scoicile vane către ochii ficşi ai bătrînului.

— El ştia ce e banul, spuse domnul Deasy. El a eîştigat bani. Poet, dar şi englez. Dumneata ştii care-i

37

mîndria englezului ? Ştii care e cuvîntul cel mai mîndru pe care-ai să-l auzi vreodată din gura unui englez ?

Stăpînitorul mărilor. Ochii lui reci ca marea priveau peste golful pustiu ; istoria e de condamnat ; peste mine şi peste cuvintele mele ; fără ură.

— Că în imperiul său, spuse Stephen, soarele nu apune niciodată.

— Ba ! strigă domnul Deasy. Asta nu-i de la un englez. Un celt franţuzit a spus asta. îşi lovea unghia degetului gros cu puşculiţa.

— Am să-ţi spun eu. zise solemn, care este cuvîntul lui cel mai de mîndrie. Mi-am plătit drumul.

Mare om, mare om.

— Mi-am plătit drumul. N-am luat cu împrumut niciodată nici un şiling in viaţa mea. Poţi dumneata să simţi ce simte el ? Nu datorez nimănui nimic. Poţi ?

Mulligan, nouă lire. trei perechi de ciorapi, o pereche de ghete, cravate. Curran, zece guinee, McCann, o guinee. Fred Ryan, doi şilingi. Temple, două mese de prînz. Russell, o guinee, Cousins, zece şilingi, Bob Reynolds, jumătate de guinee, Kohler, trei guinee, doamna McKernan. chiria pe cinci săptămîni. Grămăjoara asta pe care o am nici n-ajunge,

— Pentru moment, nu, răspunse Stephen.

Domnul Deasy rîse cu plăcere aleasă, punîndu-şi puşculiţa la loc.

— Ştiam că nu poţi, spuse cu bucurie. Dar într-o zi trebuie să poţi şi dumneata. Noi sîntem un popor generos, dar trebuie să fim şi drepţi.

— Mie mi-e frică de cuvintele astea mari, spuse Stephen, care ne fac atît de nefericiţi.

Domnul Deasy privi grav cîteva clipe deasupra căminului silueta corpolentă a unui bărbat în fustanelă : Albert Edward, prinţ de Wales.

— Mă consideri un bătrîn zaharisit şi un conservator învechit, spuse vocea sa gînditoare. De la O'Connell încoace am văzut trei generaţii, una după alta, trecînd. îmi aduc aminte de vremea foametei. Dumneata ştii că lojile Oranjiştilor au făcut agitaţie pentru respingerea Uniunii cu douăzeci de ani înainte de O'Connell sau

33

înainte ca prelaţii comunităţii dumneavoastră să-l fi înfierat ca demagog ? Dumneavoastră fenianii uitaţi unele

lucruri.

De amintire glorioasă, pioasă şi nemuritoare. Loja Diamond în Armagh, splendidă, acoperită cu leşurile papistaşilor. Răguşiţi, mascaţi, înarmaţi, convenţia planta­torilor. Nordul cel negru şi biblia cea adevărată, albastră. Tunşilor, jos armele ^2I.

Stephen schiţă un gest scurt.

— Şi eu am sînge de rebel în mine, spuse domnul Deasy. Din partea mamei. Dar mă trag din sir John Blackwood care a votat pentru Uniune. Cu toţii sîntem irlandezi, toţi fii de regi.

— Vai da, spuse Stephen.

— Per vias recias, spuse ferm domnul Deasy, asta a fost deviza lui. A votat pentru ea şi şi-a tras cişmele înalte să călărească spre Dublin tocmai din Arzii Doenului ca să facă asta.

Tropa, tropa, în trap lin, Drum slîncos pîn-la Dublin.

Senior de ţară, cam grosolan, călare, cu cizme răsfrînte, lucitoare. Zi bine udată, sir John, zi udată, luminăţia voastră... Ziua... Ziua... Două cizme răsfrînte saltă legănîn-du-se către Dublin, Tropa-tropa, tropa-tropa. tropa, trap.

— Asta mi-aduce aminte, spuse domnul Deasy. Ai putea să-mi faci un serviciu, domnule Dedalus, pe la unii din prietenii dumitale din lumea literară. Am aici o scrisoare pe care vreau s-o public în presă. Ia loc un moment. Trebuie doar să-i mai copiez sfîrşitul.

Merse spre biroul său lingă fereastră, îşi trase în două rînduri scaunul mai aproape şi reciti cîteva cuvinte de pe foaia de hîrtie petrecută pe sulul maşinii de scris.

— Ia loc, iartă-mă, spuse peste umăr, imperativele bunuluj. simţ. Numai un moment.

Se aplecă să citească pe sub sprîncenele stufoase din manuscrisul de alături şi, mormăind, începu să lovească rar literele ţepene de pe claviatura maşinii, de cîteva ori suflînd atunci cînd întorcea sulul să şteargă o greşeală.

39

Stephen se aşeză fără zgomot în faţa prezentei princiare. Înrămate jur împrejur pe pereţi imaginile unor cai dispăruţi prezentau onorul cu capetele docil suspendate în aer ; Războinicul, al lordului Hastings, Zvîcnelul, al ducelui de Westminster. Ceylon, al ducelui de Beaufort, prix de Paris, 1866. Pe fiecare, cîte un călăreţ mic ca un elf, încordat în aşteptarea vreunui semn. Le urmărea iuţeala, apărători ai culorilor regelui, şi striga şi el laolaltă cu strigătele mulţimilor dispărute.

— Punct, îşi îndemnă clapele domnul Deasy. Dar o dezbatere neîntîrziată a acestei importante chestiuni...

Acolo unde m-a îndemnat Cranly să ne îmbogăţim repede, urmărindu-şi favoriţii printre grăjdarii împroşcaţi de noroi. în zbieretele bookmakerilor cocoţaţi pe scaunele lor înalte şi în aburii mirositori ai troacei, prin noroaiele lunecoase, bălţate. Frumosul Rebel, la paritate ; zece contra unul, restul. Zorindu-ne pe lîngă jucătorii de zaruri şi de rişca, pe urmele copitelor, şepcilor ascuţite şi jachete­lor mereu rotitoare, prin faţa femeii cu faţa ca o fleică, iubita unui măcelar, care-şi sugea însetată o felie de porto­cală.

Dinspre terenul de joc al băieţilor, răsunau ţipete ascuţite şi şuierul unui fluier.

Iarăşi : un gol. Sînt şi eu printre ei, laolaltă cu trupurile lor încleştate în luptă, în meleu, hi turnirul vieţii. De-acela zici, de copilaşul mamei, ăla împleticitul, pe care parcă mereu îl doare burta ? Turniruri. Timpul izbit sare înapoi, zvîcnet cu zvîcnet. încăierări, noroaie, vuietul-bătăliilor, îngheţate balele horcăite în agoniile lor de cei străpunşi, şuier de suliţi spăimoase ispitite de măruntaiele însîngerate ale leşurilor.

— Aşa deci, spuse domnul Deasy, ridieîndu-se.

Se apropie de masă, prinzîndu~şi laolaltă foile cu un ac. Stephen se ridică în picioare.

— Am fost scurt, dar cuprinzător, spuse domnul Deasy. E vorba despre boala asta de vite, boala botului şi a copitelor. ²² Uită-te şi dumneata peste el. în chestiunea asta nu pot exista mai multe păreri.

îmi permit să abuzez de spaţiul dumneavoastră. Doctrina asta a laissez-jaire-ului care atît de adesea în

40

istoria noastră. Comerţul nostru de vite. Cum s-a înţîmplat cu toate vechile noastre industrii. Clica de la Liverpool care a sabotat proiectul pentru portul Galway. Confla­graţia europeană. Livrările de cereale prin îngusta cale maritimă a Canalului. Mai mult decît perfecta impertur-babilitate a Ministerului Agriculturii. Iertată o figură de stil clasică. Cassandra. De către o femeie care nu era cu nimic mai bună decît se cuvine să fie o femeie. Ca sâ ajungem la miezul problemei.

— Nu umblu cu menajamente, nu-i aşa ? întrebă domnul Deasy în timp ce Stephen citea mai departe.

Boala botului şi a copitelor. Cunoscut sub numele de preparatul lui Koch. Ser şi virus. Pi'ocentajul cailor imunizaţi. Pesta. Caii împăratului, la Miirzsteg, Austria inferioară. Medici veterinari. Domnul Henry Blackwood Price. Amabila fentă de a proceda la o experienţă fără prejudecăţi. Imperativele bunului simţ. Chestiune de im­portanţă capitală. în adevăratul înţeles al cuvîntului să luăm taurul de coarne. Mulţumindu-vă pentru ospitalita­tea pe care mi-aţi acordat-o în coloanele dumneavoastră.

— Doresc ca acest text să fie tipărit şi citit, spuse domnul Deasy. Ai să vezi că data viitoare cînd mai izbuc­neşte au să pună embargo pe vitele irlandeze. Şi se poate vindeca. E vindecată. Vărul meu, Blackwood Price, îmi scrie că în Austria doctorii de vite de acolo o tratează şi o vindecă regulat. S-au oferit să vină şi aici la noi. Eu încerc să creez un curent influent în Minister. Acuma am să caut să-i fac publicitate. Sînt asaltat de dificultăţi, de..: intrigi, de... maşinaţii de culise, de...

îşi ridică arătătorul şi bătu bătrîneşte prin aer înainte ca vocea să-i continue.

— Ţine mine cuvintele mele, domnule Dedalus, spuse} Anglia e-n mîinile evreilor. în toate poziţiile cheie : finanţele ei, presa. Şi ăştia sînt semnele decăderii unei naţiuni. Oriunde se strîng ei la un loc, mănîncă forţa vi­tală a naţiunii. De ani de zile văd cum se pregăteşte asta. Cum te văd şi mă vezi, negustorii ăştia ovrei şi-au şi în­ceput opera de distrugere. Vechea Anglie e pe moarte. -³

Făcu grăbit cîţiva paşi depărtîndu-se şi ochii îi căpătară o însufleţire albastră cînd trecu prmtr-o rază largă de soare. Se întoarse pe călcâie şi reveni spre masă.

8Î

— Pe moarte, spuse, dacă nu moartă de-a binelea

de-acum.

Pe străzi, ţipetele tîrfei, prelungi Ii ţes bătrînei Anglii un giulgi. ²¹

Ochii lui, larg deschişi urmărindu-şi viziunea, îl priveau gravi din raza de soare în care se oprise.

— Un negustor, spuse Stephen, este unul care cumpără ieftin şi vinde scump, fie el evreu sau gentil, nu-i aşa ?

— Au păcătuit împotriva luminii, spuse solemn dom-xiul Deasy. Pînă şi în ochii lor poţi să vezi întunecimea. Şi din cauza asta sînt rătăcitori pe faţa pămîntului pînă în ziua de astăzi.

Pe treptele Bursei din Paris, oameni cu pielea de aur raîcuISnd preţurile pe degetele lor împodobite cu pietre preţioase. Găgăituri de gîşte. Roiau cu zumzet mare, groso­lani, în'jurul templului, urzind planuri întunecoase în capetele lor grotesc acoperite cu jobenuri. Nu ale lor : nici vestmintele acestea, nici vorba, nici gesturile. Ochii opaci, înceţi le dezminţeau cuvintele, gesturile avide şi inofensiye, simţeau însă resentimentele strînse în jurul lor şi-şi dădeau seama că zelul lor era zadarnic. Vană răbdare, să adune, să siringă. Timpul, sigur, avea să risipească totul. Pradă adunată la margine de drum : jefuiau, treceau mai departe. Ochii lor îşi ştiau anii rătăci­tori, şi, răbdători, îşi ştiau şi necinstirile trupurilor.

— Şi cine n-a făcut-o ? spuse Stephen.

— Ce vrei să spui ? întrebă domnul Deasy.

Făcu un pas înainte oprindu-se lîngă masă. Falca de jos îi alunecă într-o parte, deschizîndu-se, nesigură. Asta să fie înţelepciunea bătrînă ? Stă şi aşteaptă să-l lămuresc eu.

— Istoria, spuse Stephen, este un coşmar din care tot încerc să mă trezesc.²⁵

Dinspre terenul de joc băieţii ridicară ţipăt mare. Un fluier şuierînd : gol. Şi ce te faci dacă coşmarul ăsta dă şi el cu piciorul îndărăt în tine ?

42

— Căile Domnului nu sînt şi căile noastre, spuse domnul Deasy. Istoria întreagă merge spre o singură mare ţintă, manifestarea Domnului.

Stephen îşi zvîcni degetul mare către fereastră, spunînd :

— Asta e Dumnezeu. Ura ! Aiii ! Zvîr !

— Ce ? întrebă domnul Deasy.

— Un strigăt pe stradă, spuse Stephen, ridicînd din

umeri.²⁶

Domnul Deasy îşi coborî privirile şi-şi ţinu o vreme nările strînse între degete. Ridicîndu-şi capul iarăşi, le eliberă.

— Eu sînt mai fericit decît dumneata, spuse. Noi am săvîrşit multe erori şi multe păcate. O femeie a adus păcatul pe lume. Pentru o femeie care nu era mai bună decît se cuvine să fie o femeie, Elena, nevasta fugită de acasă a lui Menelaos, zece ani de zile au făcut grecii război împotriva Troiei. O soţie necredincioasă a fost cea dintîi care i-a adus pe străini aici, pe ţărmurile noastre : soaţa lui MacMurrough, şi ibovnicul ei, O'Rourke, prinţul de Breffni^2T. Tot o femeie l-a nenorocit şi pe Parnell ^2S. Multe greşeli, multe eşecuri, însă nu şi păcatul unic, cel mare. Eu am rămas un luptător acum, în amurgul zilelor mele. Dar am să lupt pentru dreptate pînă la capăt.

Căci Ulsterul are să se împotrivească Şi Ulsterul are să izbîndească ²⁹

Stephen îşi ridică în mînă foile de hîrtie.

— Mda, domnule, începu.

— Prevăd, spuse domnul Deasy, că dumneata n-ai să rămîi prea mult aici, în munca asta. Nu, eşti născut să fii profesor, după părerea mea. Poate mă înşel.

— Mai degrabă un învăţăcel, spuse Stephen. Şi aici ce mai ai de învăţat ?

Domnul Deasy clătină din cap.

— Cine ştie ? spuse. Ca să înveţi, trebuie să fii umil. însă viaţa este marele învăţător.

Stephen îşi foşni din nou foile.

43

^:— In ce priveşte acestea, spuse.

— Da, spuse domnul Deasy. Ai aici două exemplare.' Dacă ai putea să vezi să le publice de îndată.

Telegraph. Irish Homestead.

— Am să încerc, spuse Stephen, şi vă dau răspunsul mîine. Am două cunoştinţe ziarişti..

— Foarte bine, spuse domnul Deasy grăbit. I-am scris astă-noapte domnului Field, deputatul. Astăzi are loc o adunare a Asociaţiei negustorilor de vite la Hotelul City Arms, i-am cerut să prezinte scrisoarea mea la adunare. Dumneata vezi dacă poţi s-o bagi în ziarele alea două ale dumitale. Care anume ?

— The Evening Telegraph...

— Bine, bine, spuse domnul Deasy. Nu e timp de pier­dut. Acum trebuie să răspund la scrisoarea asta a vă­rului meu.

— La revedere, domnule director, spuse Stephen pu-nînd foile în buzunar. Vă mulţumesc.

-— Nimic, spuse domnul Deasy căutînd printre hîrtiile de pe biroul său. îmi place să mă înfrunt în discuţii cu dumneata, chiar aşa bătrîn cum sînt.

— La revedere, domnule director, spuse Stephen iarăşi, înclinîndu-se spre spinarea încovoiată a celuilalt.

Ieşi prin veranda deschisă, coborînd pe aleea cu pietriş de sub copaci, auzind încă glasurile ţipînd şi crosele lovind pe terenul de joc. Leii culcaţi pe stîlpii lor cînd ieşea pe poartă ; spaime fără dinţi. Şi totuşi am să-l ajut în lupta asta a lui. Mulligan are să-mi scornească o preclâ nouă : bardul bivolilor binevoitor.

— Domr.ule Dedalus !

Aleargă după mine. Sper că nu mai are şi alte scrisori:

— Numai o clipă.

— Da, domnule, spuse Stephen întoreîndu-se de la poartă.

Domnul Deasy se opri, suflînd din greu şi căutînd să-şi recîştige respiraţia.

— Voiam numai să-ţi spun, zise. Irlanda, se spune, are cinstea de a fi singura ţară care nu i-a persecutat niciodată pe evrei. Ştiai asta ? Nu. Şi ştii de ce ?

Se încruntă sever în aerul limpede.