Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Pe care n-a vrut, n-a putut să le împărtăşească?

Noaptea mă uit la stele

Şi cutez să mă văd printre ele.

Inima mea se înalţă deasupra acestor piramide

Zburând liberă în totul-e-posibil.

Da, Benita, îmi spun iguanele,

Da, pentru tine şi pentru mama mamei tale,

Ale cărei visuri mistuitoare din urmă cu ani

Vor fi acum împlinite prin tine.

Când Ellie termină, obrajii îi luceau de lacrimi. Probabil că profesoara ei şi ceilalţi elevi credeau că fusese profund înduioşată de poezie şi de prelegerea despre Benita Garcia. Ei n-ar fi putut înţelege că Ellie tocmai trăise o manifestare divină, că descoperise adevărata pro­funzime a iubirii şi a respectului pentru mama ei.

Era ultima săptămână de repetiţii pentru piesa şcolară. Eponine alesese o lucrare veche, piesa Aşteptăndu-l pe Godot de Samuel Beckett, laureatul Nobel din secolul XX, pentru că tema ei era atât de înrudită cu viaţa din Noul Eden. Cele două personaje principale, ambele îmbrăcate în zdrenţe, erau jucate de Ellie Wakefield şi Pedro Martinez, un băiat chipeş de nouăsprezece ani, care fusese unul din­tre adolescenţii „problemă” adăugaţi la contingentul coloniei în ultimele luni dinaintea lansării.

Eponine n-ar fi putut realiza piesa fără ajutorul bioţilor Kawabata. Aceştia proiectau şi creau decorurile şi cos­tumele, controlau luminile, şi chiar conduceau repetiţiile când ea nu putea fi prezentă. Şcoala avea în total patru Kawabata, iar trei se găseau sub jurisdicţia lui Eponine în timpul celor şase săptămâni care precedau reprezentaţia.

— Bravo! strigă Eponine, apropiindu-se de elevii de pe scenă. Să zicem că pentru azi e destul.

— Domnişoară Wakefield, rosti Kawabata 052, au existat trei locuri în care cuvintele dumneavoastră n-au fost chiar corecte. La începutul monologului...

— Spune-i mâine, îl întrerupse Eponine, făcându-i semn cu blândeţe să se îndepărteze. Va însemna mai mult pentru ea. Se întoarse spre mica distribuţie. Aveţi întrebări?

— Ştiu că am mai vorbit despre asta..., începu ezitant Pedro Martinez, dar m-ar ajuta dacă am putea discuta din nou... Ne-aţi spus că Godot n-a fost o persoană, ci doar un concept, sau o fantezie... că noi toţi aşteptăm ceva... Scuzaţi-mă, dar mi-e greu să înţeleg ce anume...

— În esenţă, întreaga piesă este un comentariu despre absurditatea vieţii, răspunse Eponine după câteva secunde. Râdem, pentru că ne vedem pe noi în cerşetorii de pe scenă, auzim vorbele noastre când vorbesc ei. Beckett a surprins extrema năzuinţă a spiritului omenesc. Indiferent cine ar fi el, Godot va face ca totul să fie bine. El ne va transforma, cumva, viaţa şi ne va face fericiţi.

— N-ar putea fi Dumnezeu? întrebă Pedro.

— Absolut, încuviinţă Eponine. Sau chiar extra­tereştrii superavansaţi care au construit Rama şi con­trolează Baza de Tranzit unde au stat Ellie şi familia ei. Orice putere, forţă sau fiinţă care este un panaceu pentru suferinţele omenirii poate fi Godot. De aceea piesa este universală.

— Pedro, ai terminat? strigă o voce autoritară din fun­dul micuţului amfiteatru.

— Doar o clipă, Mariko, răspunse tânărul. Avem o dis­cuţie interesantă. De ce nu vii şi tu aici?

Japoneza rămase în uşă.

— Nu, spuse ea grosolan, nu vreau. Hai să mergem. Eponine dădu liber distribuţiei şi Pedro sări de pe scenă. În timp ce tânărul se grăbea spre uşă, Ellie veni lângă profesoară.

— De ce o lasă să se poarte aşa? murmură ea.

— Nu mă întreba pe mine, ridică Eponine din umeri. În mod clar, nu sunt expertă în relaţii interumane.

Fata aia, Kobayashi, e o nesuferită, se gândi, amintin­du-şi cum le tratase Mariko pe ea şi pe Ellie, într-o seară, după repetiţii, de parcă ar fi fost nişte gândaci. Bărbaţii sunt atât de proşti uneori!

— Ai vreo obiecţie, întrebă Ellie, dacă părinţii mei vin la repetiţia cu costume? Beckett e unul din dramaturgii favoriţi ai tatii şi...

— Ar fi grozav, Părinţii tăi sunt oricând bineveniţi. În plus, vreau să le mulţumesc...

— Domnişoară Eponine! strigă un glas de tânăr din cealaltă parte a sălii.

Era Derek Brewer, unul dintre elevii lui Eponine care făcuse o pasiune de licean pentru ea. Derek alergă câţiva paşi apoi strigă din nou:

— Aţi auzit vestea?

Eponine clătină din cap. În mod evident, Derek era foarte surescitat.

— Judecătorul Mîşkin a decretat brasardele drept neconstituţionale!

Femeii îi trebuiră câteva secunde să asimileze infor­maţia. Deja Derek era lângă ea, încântat că el îi dăduse vestea.

— Eşti... eşti sigur? întrebă femeia.

— Tocmai am auzit la radioul din birou.

Eponine întinse mâna spre braţul cu nesuferita brasardă roşie. Se uită la Derek şi la Ellie şi, cu o mişcare rapidă, smulse banda de pe braţ şi o azvârli în aer. În timp ce o urmărea arcuindu-se spre podea, ochii i se umplură de lacrimi.

— Mulţumesc, Derek, şopti ea.

În câteva clipe, simţi patru braţe tinere îmbrăţişând-o.

— Felicitări, spuse încetişor Ellie.
4
Localul cu hamburgeri din Oraşul Central era în întregime administrat de bioţi. Doi Lincolni conduceau restaurantul aglomerat şi patru Garcia serveau clienţii. Mâncarea era preparată de doi Einsteini, iar întreaga zonă de servire era păstrată imaculată de un singur Tiasso. Localul îi aducea un profit enorm patronului său, pentru că în afară de costul iniţial al transformării clădirii şi al materiilor prime nu mai existau alte cheltuieli.

Ellie mânca întotdeauna acolo în serile de marţi, când lucra la spital ca voluntar. În ziua care deveni cunoscută drept Proclamaţia Mîşkin, fu însoţită la restaurant de pro­fesoara ei, acum fără brasardă.

— Mă întreb de ce nu te-am văzut niciodată la spital, spuse Eponine servindu-se din porţia de cartofi prăjiţi. Oricum, ce faci acolo?

— În cea mai mare parte, stau de vorbă cu copiii bol­navi, răspunse Ellie. Sunt patru-cinci cu boli grave, printre Care un băieţel cu RV-41, şi ei apreciază vizitele făcute de Oameni. Bioţii Tiasso sunt foarte eficienţi în tot ce se face în spital, dar nu atât de compătimitori şi înţelegători.— Nu te supăra că te întreb, dar de ce faci asta? con­tinuă Eponine după ce muşcă din hamburger. Eşti tânără,

frumoasă sănătoasă. Probabil că există o mie de alte lucruri pe care ai prefera să le faci.

— Nu chiar. După cum ştii, mama are un puternic simţ al comunităţii, iar eu mă simt utilă stând de vorbă cu copiii. În plus, sunt stingheră în societate... Din punct de vedere fizic, am nouăsprezece-douăzeci de ani, ceea ce este mult pentru liceu, dar n-am aproape nici un pic de experienţă socială. Una dintre colegele mele mi-a spus că băieţii mă cred extraterestră.

Eponine îi zâmbi. Chiar şi să fii extraterestră ar fi mai bine decât să ai RV-41, gândi ea. Dar bărbaţii tineri au realmente de pierdut dacă te trec cu vederea.

Cele două femei îşi terminară cina, părăsiră micul restaurant şi se duseră în scuarul din Oraşul Central. In mijlocul acestuia se afla un monument cilindric dedicat ceremoniilor asociate cu prima aniversare a Zilei Stabilirii. Monumentul avea o înălţime de doi metri şi jumătate. Suspendată în el, la nivelul ochilor, se afla o sferă trans­parentă cu diametrul de cincizeci de centimetri. Lumina mică din centrul ei reprezenta Soarele, planul paralel cu solul era planul ecliptic care conţinea Pământul şi alte planete din sistemul solar, iar luminile din sferă arătau poziţiile relativ corecte ale tuturor stelelor aflate pe o rază de douăzeci de ani-lumină în jurul Soarelui.

O linie lega Soarele de Sirius, indicând drumul pe care îl parcursese familia Wakefield în odiseea ei, spre Baza de Tranzit şi înapoi în Sistemul Solar. Altă linie se întindea de la Sistemul Solar în lungul traiectoriei pe care o urmase Rama III de când îi culesese pe coloniştii umani de pe orbita lui Marte. Nava spaţială, reprezentată printr-o lumină mare şi roşie ce clipea cu intermitenţe, se găsea în momentul de faţă cam la o treime din distanţa dintre Soare şi Tau Ceti.

— Am înţeles că ideea acestui monument a aparţinut tatălui tău, spuse Eponine în timp ce stăteau lângă sfera celestă.

— Da, tata este foarte creativ când e vorba de ştiinţă şi electronică.

Eponine se uită la lumina roşie care clipea.

— Nu-l deranjează deloc că mergem în altă direcţie, nu către Sirius sau Baza de Tranzit?

— Nu cred, ridică din umeri Ellie. Nu prea vorbim despre asta... Mi-a spus odată că oricum nici unul dintre noi nu-i în stare să înţeleagă ce fac extratereştrii.

Eponine privi în jur.

— Uită-te la toţi oamenii ăştia care merg grăbiţi de colo-colo. Cei mai mulţi nici măcar nu se opresc vreodată să vadă unde ne aflăm... Eu verific poziţia noastră cel puţin o dată pe săptămână.

Deveni dintr-o dată foarte gravă.

— De când am fost diagnosticată cu RV-41, am simţit nevoia acută de a şti exact unde mă aflu în Univers... Mă întreb dacă asta face parte din frica mea de moarte.

După o lungă tăcere, îşi petrecu braţul după umerii lui Ellie.

— L-ai întrebat vreodată pe Vultur despre moarte? rosti ea.

— Nu, răspunse încet Ellie, dar aveam numai patru ani când am părăsit Baza de Tranzit. În mod sigur, nu aveam noţiunea morţii.

— Când eram copil, gândeam ca un copil..., spuse pentru sine Eponine, apoi râse. Despre ce ai discutat cu Vulturul?

— Nu-mi amintesc exact. Patrick mi-a spus că Vulturului îi plăcea mai ales să se uite la noi cum ne jucam.

— Serios? Asta-i o surpriză. Din descrierea mamei tale, mi l-am imaginat pe Vultur mult prea serios ca să-l intereseze joaca.

— Încă îl mai văd cu claritate în minte, deşi eram atât de mică, zise Ellie. Dar nu-mi amintesc dacă părea serios sau nu.

— L-ai visat vreodată?

— Oh, da. De multe ori. O dată stătea în vârful unui copac uriaş, uitându-se din nori în jos la mine.

Eponine râse din nou, apoi se uită la ceas.

— Vai de mine! făcu ea. Am întârziat la consult. Tu la ce oră trebuie să fii la spital?

— La şapte.

— Atunci ar fi bine s-o luăm din loc.

Când Eponine se prezentă la cabinetul lui Turner pen­tru verificarea bilunară, Tiasso care era de gardă o duse în laborator, îi luă probe de sânge şi urină, după care îi spuse să ia loc. O informă după aceea că medicul întârzia.

În camera de aşteptare se mai afla un negru cu ochi pătrunzători şi zâmbet prietenos.

— Salut, spuse el când ochii ii se întâlniră, mă numesc Amadou Diaba şi sunt farmacist.

Eponine se prezentă, gândindu-se că-l mai văzuse pe bărbatul acela.

— Grozavă zi, nu-i aşa? întrebă el după o scurtă tăcere. Ce uşurare să-ţi scoţi afurisita aia de brasardă!

Femeia şi-l aminti acum pe Amadou. Îl văzuse o dată sau de două ori la mitingurile bolnavilor de RV-41. Cineva îi spusese că Amadou contractase retrovirusul în urma unei transfuzii de sânge, în primele zile ale coloniei. Câţi sun­tem în totali se întrebă ea. Nouăzeci şi trei, sau nouăzeci şi patru? Cinci dintre noi s-au îmbolnăvit prin transfuzie...

— Se pare că marile evenimente au loc întotdeauna câte două, urmă Amadou. Proclamaţia Mîşkin a fost anunţată înainte ca picioroangele să fie văzute pentru prima dată.

— Despre ce vorbeşti? îl privi mirată Eponine.

— N-ai auzit încă de picioroange? chicoti Amadou. Unde Dumnezeu ai fost?

Aşteptă câteva secunde, apoi începu să explice.

— Echipa de explorare a celuilalt habitat lărgeşte de câteva zile locul de penetrare. Azi s-au confruntat dintr-o dată cu şase creaturi ciudate care au ieşit din gaura practi­cată în zid. Se pare că aceste „picioroange”, cum le-a numit reporterul TV, trăiesc în celălalt habitat. Arată ca nişte mingi de golf ataşate la şase picioare multiarticulate gigan­tice şi se mişcă foarte, foarte repede... Au trecut peste oameni, bioţi şi echipament timp de o oră, apoi au dispărut din nou prin locul de penetrare.

Eponine era pe cale să pună câteva întrebări despre picioroange, când Turner ieşi din cabinet.

— Domnule Diaba şi domnişoară Eponine, spuse el, am un raport detaliat pentru fiecare dintre voi. Cine vrea să fie primul?

Încă o dată Eponine remarca superbii ochi albaştri ai medicului.

— Domnul Diaba era aici înaintea mea, aşa că...

— Doamnele mai întâi, o întrerupse Amadou. Chiar şi în Noul Eden.

Eponine intră în cabinetul lui Turner.

— Până acum e bine, îi spuse medicul când rămaseră singuri. Ai în mod clar virusul în organism, dar nu există nici un semn de deteriorare a muşchiului cardiac. Nu ştiu sigur de ce, dar e limpede că boala progresează mai repede la unii decât la alţii...