Jurnalul lui nicole 1 29 decembrie 2200

Lui Kenji îi era deja frică, gândi Richard. Era deja îngrozit că Macmillan îl va învinge pe Ulanov în alegeri şi-i va preda colonia lui Nakamura.

De îndată ce ajunseră la locul de sondare, doi Einsteini se apucară de lucru. Instalară cu grijă burghiul laser compact în orificiul deja practicat în zid. În cinci minute, sfredelul adâncea uşurel gaura din metal.

— Cât aţi pătruns? întrebă Richard.

— Deocamdată numai treizeci şi cinci de centimetri, răspunse Marilyn. Mergem foarte încet. Dacă zidul are aceeaşi grosime ca al nostru, vor mai trece trei-patru săp­tămâni până să-l străpungem de tot.. Întâmplător, analiza spectrografică a zidului indică faptul că este acelaşi mate­rial ca al nostru.

— Şi după ce pătrundeţi?

— Nu-ţi face griji, râse Marilyn. Urmăm toate procedurile recomandate de tine. Vom avea minim două săptămâni de observare pasivă înainte de a trece la locul următor. Le vom da o şansă să reacţioneze... dacă există într-adevăr înăuntru.

Scepticismul din glas îi era evident.

— Şi tu, Marilyn? Ce se întâmplă cu toată lumea? Credeţi că eu, Nicole şi copiii am inventat toate poveştile alea?

— Afirmaţiile ieşite din comun cer dovezi ieşite din comun, răspunse Marilyn.

Richard clătină din cap. Porni să argumenteze, dar îşi dădu seama că avea treburi mai importante de făcut. După câteva minute de conversaţie tehnică politicoasă, porni înapoi către centrul de control unde îl aşteptau bioţii săi Einstein.

Einsteinii erau grozavi pentru că putea să încerce mai multe idei simultan. Ori de câte ori Richard avea o idee, i-o putea schiţa unui biot şi putea avea toată încrederea că avea să fie implementată corespunzător. Bioţii nu sugerau nicio­dată ei înşişi o metodă nouă, totuşi erau dispozitive de memorie perfecte şi deseori îi aminteau lui Richard când una dintre ideile lui era similară cu o metodă anterioară care dăduse greş.

Toţi ceilalţi ingineri din colonie care încercaseră să modifice algoritmul meteo se chinuiseră mai întâi să înţe­leagă modul de funcţionare internă al supercalculatorului extraterestru. Aceea fusese greşeala lor fundamentală. Cunoscând a priori că operaţiile interne ale calculatorului ar fi rămas pentru el de domeniul magiei, Richard se con­centra asupra izolării şi identificării semnalelor emise de uriaşul procesor. În definitiv, judecase el, structura de bază a procesului trebuia să fie simplă. Un set de măsurători definea condiţiile din Noul Eden în orice moment dat. Algoritmii extratereştri foloseau probabil aceste date obţinute prin măsurare pentru a calcula comenzile trans­mise cumva uriaşelor structuri cilindrice, unde avea loc adevărata activitate ce ducea la modificările din atmosfera habitatului.

Lui Richard nu-i trebui mult să traseze o diagramă bloc de funcţionare a procesului. Pentru că nu existau contacte electrice directe între centrul de control şi structurile cilin­drice, era evident că între cele două entităţi exista un tip de comunicare electromagnetică. Dar ce tip? Când scană spectrul, pentru a vedea la ce lungimi de undă avea loc comunicarea, Richard găsi multe semnale potenţiale.

Analizarea şi interpretarea acelor semnale semăna cu căutarea acului în carul cu fân. Cu ajutorul Einsteinilor, Richard determină până la urmă că transmisiile cele mai frecvente erau în lăţimea de bandă a microundelor. Timp de o săptămână, el şi bioţii catalogară schimburile de microunde, revăzând condiţiile meteo din Noul Eden atât înainte cât şi după şi încercând să anuleze setul de para­metri specifici care modula intensitatea răspunsului cilindrului. În săptămâna aceea, Richard mai testă şi validă un transmiţător portabil cu microunde pe care îl construise cu cei trei bioţi. Ţelul lui era să creeze un semnal de comandă care să pară că ar fi provenit de la centrul de control.

Prima sa încercare serioasă din ultima zi se soldă cu un eşec total. Intuind că problema ar fi putut consta în acu­rateţea transmisiei, el şi Einsteinii puseră la punct o secvenţă de programare repetată care să le permită să emită un semnal cu precizia de o femtosecundă, astfel încât cilin­drii să primească comanda într-un interval de timp extrem de mic.

În clipa următoare celei în care Richard trimise spre cilindri ceea ce credea că era un set nou de parametri, în centrul de control răsună o alarmă puternică. În câteva secunde, o imagine spectrală a Vulturului apăru în aer dea­supra lui Richard şi a bioţilor.

— Fiinţe umane! vorbi holografia Vulturului. Fiţi foarte atente! La proiectarea fragilului echilibrului al habi­tatului vostru, s-a procedat cu grijă, folosindu-se multe cunoştinţe. Nu schimbaţi aceşti algoritmi vitali, decât dacă există o urgenţă reală.

Deşi şocat, Richard acţionă imediat, ordonând Einsteinilor să înregistreze tot ce vedeau. Vulturul repetă avertismentul, apoi dispăru, dar scena rămase stocată în subsistemele de înregistrare video ale bioţilor.

3
— Ai de gând să rămâi veşnic deprimat? întrebă Nicole, privind peste micul dejun spre soţul ei. În plus, până acum nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. Vremea a fost frumoasă.

— Eu cred că-i mai bine ca înainte, unchiule Richard, zise Patrick. În universitate eşti privit ca un erou... deşi unii studenţi cred că eşti parţial extraterestru.

Richard reuşi să zâmbească.

— Guvernul nu-mi urmează recomandările şi nu dă nici o atenţie avertismentului Vulturului. În biroul tehnic, există chiar unii care spun că eu însumi am creat holograma Vulturului. Vă puteţi imagina una ca asta?

— Kenji te crede, iubitule.

— Atunci de ce-i lasă pe meteorologi să crească per­manent puterea răspunsului comandat? Nu pot să prevadă efectele pe termen lung.

— Ce te îngrijorează, tată? întrebă Ellie un moment mai târziu.

— Gestionarea unui volum de gaz atât de mare este un proces complicat, Ellie, şi am un mare respect pentru extratereştrii care au proiectat infrastructura Noului Eden. Ei au susţinut insistent că concentraţiile de bioxid de carbon şi particulele de fum trebuie menţinute sub nivelurile pre­cizate. Trebuie să fi ştiut ceva.

Patrick şi Ellie îşi terminară micul dejun şi se scuzară. Câteva minute mai târziu, după ce copiii părăsiră casa, Nicole ocoli masa şi-şi puse mâinile pe umerii lui Richard.

— Mai ţii minte seara în care am discutat cu Patrick şi Ellie despre Albert Einstein?

Richard o privi întrebător.

— În seara aceea, mai târziu, când eram în pat, eu am comentat că descoperirea lui Einstein privind relaţia dintre materie şi energie a fost „oribilă”, pentru că a condus la existenţa armelor nucleare... Mai ţii minte ce ai răspuns?

Bărbatul clătină din cap.

— Mi-ai spus că Einstein a fost un savant a cărui muncă de-o viaţă a fost pusă în slujba cercetării cunoaşterii şi a adevărului. Ai spus: „Nu există cunoaştere care să fie oribilă. Oribil poate fu numit numai ceea ce fac alte fiinţe umane cu cunoaşterea aceea”.

— Încerci să mă absolvi de responsabilitatea subiectu­lui? zâmbi Richard.

— Poate, răspunse Nicole apoi se aplecă şi-l sărută pe buze. Ştiu că eşti una dintre cele mai inteligente şi creative fiinţe umane care au trăit vreodată şi nu-mi place să te văd purtând pe umeri toate poverile călătoriei.

Richard îi întoarse sărutul cu o vigoare considerabilă.

— Crezi că terminăm până se trezeşte Benjy? şopti el. Nu are şcoală şi azi noapte a stat până târziu.

— S-ar putea, chicoti Nicole. Măcar putem încerca. Primul caz îl am abia la ora zece.

Cursul principal predat de Eponine la Liceul Central, numit simplu „Artă şi Literatură”, îmbrăţişa multe aspecte ale culturii pe care coloniştii, cel puţin temporar, o lăsaseră în urmă. În programa de bază, Eponine acoperea un set de surse eclectice, multiculturale, încurajând liceenii să între­prindă studii independente în orice domenii specifice pe care le găseau stimulatoare. Deşi când preda folosea întot­deauna planuri de lecţii şi o programă analitică, Eponine era genul de profesor care îşi alcătuia fiecare oră astfel încât să urmărească interesele elevilor.

Personal, ea considera că Mizerabilii de Victor Hugo era cel mai bun roman scris vreodată, iar pe impresionistul Pierre Auguste Renoir, care se născuse în secolul al XIX-lea în oraşul ei natal Limoges, cel mai mare pictor din toate timpurile. În orele ei includea lucrări ale ambilor compatrioţi, însă structura cu grijă restul materialului bibliografic pentru a oferi reprezentarea corectă a celorlalte naţiuni şi culturi.

Deoarece bioţii Kawabata o ajutau în fiecare an la piesa de teatru, era normal să folosească romanele ade­văratului Kawabata, O mie de cocori şi Ţara zăpezii, ca exemple ale literaturii japoneze. Cele trei săptămâni dedi­cate poeziei abordau poeţi ca Frost, Rilke şi Omar Khayyam, totuşi accentul era pus pe Benita Garcia, nu numai datorită prezenţei bioţilor Garcia pe tot cuprinsul Noului Eden, ci şi pentru că viaţa şi poezia Benitei îi fascinau pe tineri.

În anul în care i se ceruse să poarte brasarda roşie după ce fusese testată pozitiv la anticorpii RV-41, Eponine avea numai unsprezece elevi în ultima clasă de liceu. Rezul­tatele testului făcură ca administraţia şcolii să se confrunte cu o dilemă. Deşi directorul rezistase în mod curajos cererii unui grup vehement de părinţi, în majoritate din Hakone, ca Eponine să fie „concediată”, el şi restul personalului cedaseră oarecum în faţa isteriei din colonie, decretând cursul ei opţional. Ca urmare, clasa ei era mult mai mică decât fusese în cei doi ani precedenţi.

Ellie era eleva ei preferată. În ciuda marilor goluri din cunoştinţele tinerei, datorate anilor de somn din călătoria de la Baza de Tranzit la sistemul solar, inteligenţa înnăs­cută şi setea de cunoaştere făceau din ea o elevă model. Eponine îi cerea adesea lui Ellie să execute sarcini deosebite. În dimineaţa în care clasa începea studiul operei Benitei Garcia, dimineaţă care, întâmplător, era chiar cea în care Richard discutase cu fiica sa despre îngrijorarea lui privitoare la activităţile de control a vremii din colonie, lui Ellie i se ceruse să memoreze unul dintre poemele din primul volum al Benitei Garcia, Visurile unei fete mexi­cane, scris când poetesa era încă adolescentă. Totuşi, înainte ca Ellie să înceapă să recite, Eponine încercă să aprindă imaginaţia tinerilor cu o scurtă prelegere despre viaţa Benitei.

— Adevărata Benita Garcia a fost una dintre cele mai uimitoare femei care au trăit vreodată, spuse ea indicând spre inexpresivul biot Garcia din colţ, care o ajuta la problemele de rutină a activităţii de predare. Poetesă, astro­naut, lider politic, mistic - viaţa ei a fot atât o reflectare a istoriei epocii, cât şi un izvor de inspiraţie pentru toţi.

Tatăl ei a fost un mare latifundiar din statul mexican Yucatan, departe de inima artistică şi politică a naţiunii. Benita a fost singurul copil, născută din mamă maya şi un tată mult mai vârstnic. Majoritatea copilăriei şi-a petrecut-o singură pe plantaţia familiei care se învecina cu minunatele ruine maya Puuc de la Uxmal. Când era mică, Benita se juca adesea printre piramidele şi clădirile centru­lui ceremonial vechi de o mie de ani.

A fost de la început o elevă înzestrată, dar imaginaţia şi elanul au deosebit-o cu adevărat de colegii din clasă. A scris prima poezie la nouă ani, iar la cincisprezece ani, pe când se afla în internatul liceului catolic din Merida, capi­tala statului Yucatan, două dintre poemele ei fuseseră deja publicate în prestigiosul Diario de Mexico.

După ce a terminat gimnaziul, Benita şi-a surprins pro­fesorii şi familia, anunţând că voia să devină astronaut. În 2129, a fost prima mexicană admisă la Academia Spaţială din Colorado. Când, patru ani mai târziu, a absolvit Academia, începuseră deja marile reduceri de fonduri des­tinate explorărilor spaţiale. În urma crashului din 2134, omenirea s-a cufundat în criza cunoscută drept Marele Haos şi practic întreaga explorare spaţială a fost oprită. În 2137, Benita a fost concediată de ASI şi a crezut că i se încheiase cariera spaţială.

În 2144, una dintre ultimele nave de transport inter­planetar, James Martin, s-a întors eu greu de pe Marte, transportând în majoritate femei şi copii din coloniile marţiene. Nava abia a reuşit să intre pe orbita Pământului şi se părea că toţi pasagerii vor muri. Benita şi trei prieteni astronauţi au improvizat un vehicul şi au reuşit să salveze douăzeci şi patru de oameni în cea mai spectaculoasă misiune spaţială a tuturor timpurilor...

Mintea lui Ellie se abătu de la povestirea lui Eponine şi-şi imagină cât de palpitantă fusese misiunea de salvare a Benitei. Mexicana condusese manual vehiculul spaţial,

fără nici o legătură cu dispeceratele de control terestre, riscându-şi viaţa ca s-o salveze pe a altora. Putea exista o dăruire mai mare faţă de semenii tăi?

În timp ce se gândea la altruismul Benitei, în mintea lui Ellie apăru imaginea mamei sale. Urmă rapid un carusel de imagini cu Nicole. Mai întâi, o văzu în robă de judecător, vorbind cu înţelepciune în faţa Senatului. Apoi, masându-i ceafa soţului, noaptea târziu în birou, învăţându-l răbdă­toare, zi după zi, pe Benjy să citească, plecând împreună cu Patrick, cu bicicleta, ca să joace tenis în parc, sau instruind Lincolnul ce anume să pregătească pentru cină. În ultima imagine, Nicole stătea noaptea târziu pe patul lui Ellie, răspunzând la întrebări despre viaţă şi dragoste. Mama este eroina mea, îşi dădu brusc seama Ellie. E la fel de altruistă ca Benita Garcia.

— ...Imaginaţi-vă, dacă doriţi, o fată mexicană de şai­sprezece ani, venită acasă în vacanţă de la internat, urcând încet treptele abrupte ale Piramidei Magicianului din Uxmal. Sub ea, în dimineaţa deja caldă de primăvară, iguanele se joacă printre pietre şi ruine.

Eponine îi făcu semn din cap lui Ellie. Era timpul să recite poemul. Ellie se ridică şi începu să recite:

Tu ai văzut totul, bătrână şopârlă Ne-ai văzut bucuriile, lacrimile, Inimile pline de iubire Şi de dorinţe puternice. Şi asta nu se schimbă niciodată? Oare şi mama indiancă a mamei A stat aici pe aceste trepte Acum o mie de ani

Şi ţi-a povestit pasiunile