Literatura sacră

b) Personalitatea lui Mahomed.

Ceea ce a izbit în chip deosebit pe cercetători a fost caracterul aproape contradictoriu al însuşirilor cu care era înzestrat Mahomed: pe de o parte un temperament arzător, entuziast, capabil de puternice elanuri, pe de altă parte o minte rece, capabilă să dezlege cu răbdare şi abilitate cele mai grele probleme. Înzestrat cu astfel de calităţi şi cu un extraordinar simţ al realităţilor, Mahomed putea să păşească la realizarea planurilor sale măreţe. Sinceritatea credinţei sale în misiunea sa nu o punem la îndoială. El va fi crezut că a primit revelaţii şi că are o mare misiune. Mahomed a sâvârşit fapte în contradicţie cu cele mai elementare legi ale moralei arabe şi chiar ale moralei propriei sale religii. Deşi avea vârsta de peste 50 de ani, şi-a întemeiat un adevărat harem, căsătorindu-se de 13 ori după moartea primei soţii. S-a căsătorit şi cu o fetiţă de 9 ani

3. ORGANIZAREA ŞI RĂSPINDIREA ISLAMISMULUI

Mahomed n-a lăsat descendenţi de sex masculin şi nu şi-a desemnat un succesor. Abu-Bakr, care condusese uneori ceremoniile religioase în locul lui Mahomed şi se bucura de o stimă deosebită, a fost ales ca succesor sau locţiitor (khalifa) al profetului, medinezii şi alţi nemulţumiţi au prestat jurămînt de credinţă lui Abu-Bakr, care a continuat cu energie opera profetului. A potolit revolta triburilor răsculate împotriva taxelor impuse de Mahomed, a înfrânt armata bizantină a împăratului Heraclie şi a supus islamismului Siria, realizând astfel un proiect al lui Mahomed.

După moartea lui Abu-Bakr (634) a urmat Omar, credinciosul discipol apropiat al lui Mahomed. Acesta a extins şi mai mult puterea politică a islamismului, alungând cu totul pe bizantini din Siria şi supunând Mesopotamia, Persia, Palestina şi Egiptul. A murit în anul 644 înjunghiat ţn moscheea din Medina. Sub urmaşul său Othman au continuat cuceririle şi a fost supus definitiv Egiptul. A murit şi el înjunghiat (656).

Lui Othman i-a urmat la califat Ali, care era căsătorit cu Fatima. Împotrivă acestuia s-a răsculat însă Moavia din familia Omeyya, guvernator al Siriei, care cerea ca alegerea califilor să se facă după merite religioase. Ali a murit şi el înjunghiat într-o moschee. Moavia se proclamase de altfel calif încă înainte de moartea lui Aii şi îşi alesese ca reşedinţă Damascul. Prin aceasta se încheia şirul celor patru califi „ortodocşi”, o epocă patriarhală a islamismului.

Moavia ajunsese însă calif cu de la sine putere şi avea să-şi asigure succesiunea pe cale ereditară, întemeind astfel dinastia Omeiazilor.
4. IZVOARELE DE CREDINŢA ALE ISLAMISMULUI

a) Coranul.

Dacă Mahomed a spus el însuşi despre sine că este un „neînvăţat”, aceasta nu se referea la neştiinţa sa de carte, ci la nepriceperea sa în problemele teologice. Mahomed a avut grijă însă ca învăţătura sa să fie fixată în scris de secretarul său Zaid. După moartea profetului, primii trei califi au strâns cu grijă aceste însemnări şi le-au redactat sub titlul AI Quran. Meritul, cel mai mare în redactarea Coranului i-a revenit califului Othman care, având în mână un bun manuscris şi confruntându-1 cu alte texte, a transcris Coranul cu propria sa mână şi a pus să se ardă toate celelalte variante.

În forma actuală, Coranul se prezintă ca o lucrare mai puţin voluminoasă decât Vechiul Testament şi se compune din 114 capitole numite „sure”, împărţite şi acestea în 6 219 versete. La redactarea Coranului şi la împărţirea sa în sure nu s-a ţinut seama însă de conţinut, ci s-a avut în vedere un criteriu cu totul exterior, punându-se la început surele mai lungi şi către sfârşit cele foarte scurte, s-a menţionat care sure sunt din perioada meccani a activităţii profetului şi care din cea medineză.

Importanţa Coranului în islamism este foarte mare. Recitarea Coranului are de altfel la mahomedani şi o valoare liturgică. Se recită sau se plăteşte să se recite din Coran pentru rudele decedate sau pentru sfinţi.

b) Hadith

Islamismul are un al doilea izvor doctrinar numit Hadith, format din diferitele relatări tradiţionale codificate în secolul al Il-lea al erei mahomedane. Deoarece Coranul nu cuprindea norme de comportare pentru toate împrejurările religioase, sociale, juridice etc. În Coran se prevedeau rugăciuni, spălări rituale etc, dar nu se prescris şi ritul care trebuia împlinit, felul cum trebuia să se procedeze. Pentru astfel de cazuri s-a recurs la tradiţiile orale, care cu vremea s-au înmulţit enorm şi au început să acopere cu autoritatea profetului tot felul de fantezii sau concepţii politice şi religioase. S-a simţit nevoia unei trieri a tradiţiilor pentru identificarea celor vrednice de crezare. Din sutele de mii de tradiţii care circulau, comentatori celebri ca Bokhari (m. 870), Muslim (m. 875) şi alţii au scos un număr restrâns de tradiţii autentice, pe care le-au întărit cu indicarea şirului de persoane prin care acestea au fost transmise.

c) Igma.
Pentru chestiunile mai noi, pentru care nu se găseau texte în Coran şi în Hadith, s-a recurs la consensul erudiţilor musulmani dintr-o anumită epocă. Acest consens poartă numele Igma şi se întemeiază mai ales pe o tradiţie celebră, după care Mahomed ar fi spus: „Comunitatea mea nu va fă niciodată de acord asupra unei erori”. Procedeul prin care doctorii islamismului scot norme pentru cazurile noi se cheamă qiyas, analogia cazurilor mai noi cu altele mai vechi.

5. DOCTRINA ISLAMICA

„Islamismul este un sincretism”, este un amestec de elemente religioase. Cele mai multe dintre acestea au fost luate de Mahomed din iudaism, din Biblie şi din Talmud, altele din creştinism, din tradiţia perşilor şi din vechile tradiţii ale arabilor.

Teologia mahomedană ortodoxă este rezumată în două formule, dintre care una, foarte scurtă, shahada: „Nu este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed este profetul său”. Cealaltă formulă, mai dezvoltată, este o adevărată mărturisire de credinţă a islamismului.

1. 
   Dumnezeu.
   

Dogma esenţială a islamismului este aceea a unicităţii lui Dumnezeu. Mahomed a căutat să spiritualizeze ideea pe care arabii o aveau pentru Allah, dar n-a izbutit decât intr-o mică măsuri.

Însuşirile atribuite lui Dumnezeu sunt aceleaşi ca în mozaism şi creştinism, dar mahomedanii le-au rânduit după importanţă, formând diferite grupe de atribute eterne. Sunt în număr de 99 şi mahomedanii trebuie să le cunoască şi să le recite cu ajutorul unor mătănii cu 99 de mărgele.

În virtutea atributelor sale, Dumnezeu este considerat de Mahomed drept creator al lumii şi al oamenilor, stăpân al universului şi providenţiator milostiv. El a creat lumea dintr-un fum care umplea spaţiul. Ordinea creaţiei a fost următoarea: apa, pământul, munţii, vieţuitoarele şi în sfârşit omul.

De la concepţia înaltă a atotputerniciei lui Dumnezeu şi a libertăţii divine, a ajuns la concepţia inferioară a predestinaţiei. Faptele oamenilor nu sunt libere. Allah însuşi creează faptele oamenilor şi oamenii numai le execută în mod fatal, inevitabil. Teologii musulmani admit că „omul păstrează posibilitatea de a fi condamnat sau răsplătit după ceea ce a dobândit în vederea judecăţii de pe urmă”. Omul este „colaboratorul” lui Dumnezeu la îmbunătăţirea lumii, omul având deci partea sa de responsabilitate în lumea modernă activă în care trăim azi.

b) Îngerii sunt, după concepţia islamică, creaţi de Dumnezeu din lumină. Ei au misiunea să laude pe Dumnezeu şi să ducă oamenilor poruncile Lui. Căpetenia lor este Gabriel, cel care s-a arătat lui Mahomed in muntele llîra, transmiţindu-i apoi revelaţia divină. Alţi îngeri Israfil, Iblis, Lucifer. Credinţa în îngeri este foarte importantă, esenţială, în islamism.

O mare importanţă are în islamism şi credinţa în spirite, fiinţe create de Dumnezeu din foc. Sunt împărţiţi în buni şi răi. Cei mai mulţi dintre ei sunt însă răi şi au conducător pe Iblis, îngerul căzut.

c) Profeţii sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre cei mai buni credincioşi şi primind sarcini de mare importanţă. Ei sunt de două feluri: profeţi şi trimişi ai lui Dumnezeu către oameni. Cei dintâi au misiunea să păstreze neatinsă adevărata credinţă sau s-o reînnoiască; ceilalţi au misiunea specială să convertească pe necredincioşi şi să transmită revelaţia. Numărul lor este foarte mare. Coranul numeşte 25 de profeţi şi trimişi, dar după tradiţie numărul lor trece de o sută de mii. Dintre ei, şase sunt consideraţi ca principali şi anume: Adam, Noe, Avraam, Moise, care a dat evreilor Tora, Iisus, care a adus Evanghelia, şi în sfârşit Mahomed, ultimul şi cel mai mare profet, el încheând şirul profeţilor.

d) Cărţile sfinte.

Mahomed considera şi Biblia drept o carte sfintă, dar falsificată de evrei şi de creştini. Cărţile sfinte sunt, după învăţătura islamică, opere ale profeţilor şi trimişilor lui Dumnezeu, cărora li s-a comunicat, mai exact li s-a dictat textul Coranului după exemplarul ceresc al acestuia. Comunicat lui Mahomed prin îngerul Gabriel, Coranul cuprinde revelaţia perfectă, întreagă, a Cărţii veşnice. Prin apariţia Coranului la sfârşitul şirului de cărţi sfinte, acesta abrogă toate celelalte cărţi sfinte, care sunt incomplete, rău înţelese şi falsificate.

e) Eshatologia

Foarte importantă în teologia mahomedană, eshatologia este vag expusă în Coran şi plină de elemente iudaice şi creştine. După moarte, sufletele merg la un fel de judecată particulară în faţa îngerilor Nakir şi Munkar, celor buni arătându-li-se raiul şi celor răi iadul. După aceea sufletele rămân în mormînt într-un fel de beţie sau somn al morţii până în ziua judecăţii de apoi. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de această anticameră, mergând direct în paradis. Ziua judecăţii va fi precedată de minuni şi semne apocaliptice, între care şi apariţia unui fel de Antihrist, monstru cu un singur ochi şi călare pe un asin. Va veni însă Mahdi cel „condus” de Allah, un fel de Mesia islamic, care va converti lumea la islamism şi va aduce dreptatea şi ordinea pe pământ. Iisus însuşi va coborî din cer şi se va arăta oamenilor la moscheea din Damasc, după care va ucide pe Antihrist şi va rămâne patruzeci de ani pe pământ, aducând pace între oameni şi între animale. La judecata de apoi, care se va face în faţa lui Allah, faptele oamenilor vor fi cântărite pe o balanţă şi apoi sufletele vor trece pe un pod „mai subţire decât firul de păr şi decât tăişul săbiei”. Cei buni vor trece pe pod iute ca fulgerul, cei răi se vor prăbuşi în iad.

În ceea ce priveşte raiul şi iadul, fantezia arabă a inventat tot felul de plăceri senzuale sau de chinuri groaznice.

Asupra veşniciei pedepselor celor răi, teologii musulmani nu sunt toţi de acord. Mahomed însuşi n-a fost deajuns de lămurit în această chestiune, socotind în general chinurile iadului ca fiind fără sfîrşit, dar lasînd să se înţeleagă că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, poate hotărî şi altfel. In general însă, interpreţii moderni ai Coranului dau mai mică importanţă părţilor din Coran privitoare la eshatologie.

6. 
   Legea islamica
   

Legea islamica, Saria, imparte faptele oamenilor in mai multe categorii si anume: obligatorii, recomandate, ingaduite, condamnabile si interzise.

Intre faptele obligatorii, impuse tuturor credinciosilor, sunt considerate cinci obligatii cultuale, numite si „stalpii credintei”, si anume: marturisirea credintei, rugaciunea, milostenia rituala, postul Ramadan si pelerinajul la Mecca (unii teologi mai adauga si razboiul sfant).

1. 
   Marturisirea credintei- se face prin rostirea formulei sahada: „Nu este Dumnezeu afara de Allah si Mahomed este profetul sau”. Aceasta se rosteste in special la intrarea in islamism dar mai ales cand se apropie moartea, cand , fie muribundul, fie cei din jurul lui trebuie sa o rosteasca necontenit, pentru ca sufletul decedatului sa o poata recita usor si fara greseala in fata infricosatorilor ingeri Nakir si Munkar, care ii vor lua primul interogatoriu.
   
2. 
   Rugaciune rituala - este socotita deosebit de importanta in islamism si trebuie rostita de 5 ori pe zi, la anumite ore si cu fata spre Mecca. Trebuie sa mentionam ca rugaciune rituala are un caracter de lauda adusa lui Dumnezeu si se deosebeste de cea particulara, pe care mahomedanii o pot face in orice timp si in orice loc, fara vreo ingradire rituala, fiind o invocare spontana a lui Allah.
   
3. 
   Milostenia - (zakat - „taxa saracilor”) a fost reglementata de Mahomed si de succesorii sai sub forma unui fel de impozit perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului, argintului si marfurilor. Nu erau impozabile decat vitele de turma care nu erau folosite la vreo munca si metalele si marfurile care nu circulau si care ramaneau timp de un an in stapanirea aceluiasi proprietar. Bunurile stranse erau folosite in diverse scopuri de binefacere, pentru intretinerea eventualelor institutii religioase si pentru „razboiul sfant”. Statele moderne musulmane au renuntat la acest tip de impozitare folosindu-se sistemul de impozite obisnuit in toate statele. In afara de de aceasta milostenie oficiala, mai exista un fel de milostenie neoficiala, obligatorie totusi, care se plateste in natura sau in bani si se practica mai ales la sfarsitul postului, precum si milostenia benevola.
   
4. 
   Postul – este obligatoriu de la varsta de 14 ani. Sunt scutiti de post batranii, femeile insarcinate si cele care alapteaza copii, calatorii si soldatii in timp de razboi. Acestia din urma pot sa-si faca altadata postul obligatoriu sau sa plateasca in schimb o suma de bani. Postul musulman dureaza o luna, luna Ramadan, cand profetul ar fi avut primele revelatii. Postul incepe in fiecare zi in zori si dureaza pana seara dupa apusul soarelui. In tot acest timp, credinciosul musulman nu are voie sa manance nimic, nici sa bea, sa miroasa parfumuri, sa fumeze sau sa aiba contact sexual. Noaptea insa toate acestea sunt ingaduite.
   
5. 
   Pelerinajul la Mecca - musulmanii sunt obligati sa faca pelerinaj la Mecca cel putin o data in viata. Femeile nu pot merge la Mecca decat insotite de sotul lor sau de o ruda apropiata. Cei bolnavi pot trimite pe altcineva in locul lor, cu conditia sa-i plateasca toate cheltuielile. Cei care nu pot face acest lucru din motive foarte serioase trebuie in schimb sa faca un act de milostenie sau sa posteasca.
   
6. 
   Razboiul sfant (djihad) - nu este o obligatie individuala, ci o datorie a comunitatii musulmane, care trebuie sa lupte cu necredinciosii si sa raspandeasca islamismul. Cel ce moare intr-un astfel de razboi merge de-a dreptul in rai, fara sa mai astepte judecata de apoi. Necredinciosii trebuiesc mai intai instruiti si invitati la islamism, iar daca refuza se va porni razboi impotriva lor. Predarea acestora fara convertire duce la un tratat in virtutea caruia invinsii isi pastreaza bunurile, religia si obiceiurile lor, dar platesc o anumita taxa. Daca rezista dar sunt apoi invinsi, ei devin proprietatea invingatorilor cu toate bunurile lor. Obligatia religioasa a razboiului sfant a incetat sa mai existe ca atare pentru statele moderne musulmane.
   
7. 
   Alte prescriptii ale legii islamice - legea islamica opreste consumarea carnii de porc si a animalelor care nu au fost ucise la vanatoare, interzice bauturile alcoolice, condamna jocurile de noroc si camata. Poligamia este admisa, musumanului liber fiindu-i ingaduit sa aiba patru sotii, iar sclavului numai doua. Casatoria nu are caracter religios. Ea consta dintr-un contract cu doi martori, la incheierea caruia femeia nu este de fata, dar isi are un reprezentant. Femeia nu se poate casatori in nici un caz cu un barbat de alta credinta, pe cand barbatul se poate casatori cu o femeie crestina sau evreica, deoarece acestea apartin religiilor care au scripturi sfinte. Dezlegarea casatoriei se poate face cu mare usurinta in ceea ce-l priveste pe barbat, acestuia fiindu-i suficient sa spuna sotiei sale de trei ori „te repudiez” si casatoria este dezlegata. Recasatorirea cu femeia repudiata este aspru criticata.
   

6. 
   Schisme si secte
   

Impletirea elementului politic cu cel religios in islamism a facut sa se iveasca o intreaga serie de schisme si secte mahomedane:

Haridjitii („rebelii”) - la inceput acestia au fost in jur de 12000 de credinciosi care s-au separat de comunitate datorita alegerii califului, deoarece ei cereau ca acesta sa fie ales de catre toti credinciosii si nu neaparat din rudele acestuia, ci pentru merite religioase. Deasemenea ei cerea ca mandatul de calif sa fie revocabil in cazul ca persoana aleasa in aceasta demnitate s-ar arata apoi nevrednica. Acestia se caracterizeaza prn rigorismul lor excesiv.

Siitii („sectantii”) - Sunt partizanii lui Ali, caruia acestia ii atribuiau o cinstire egala cu cea datorata lui Mahomed. Din Hadith nu au acceptat decat acele relatari traditionale care proveneau de la Ali, Fatima si de la descendetii acestora. Acestia avea credinta, probabil sub influenta mesianismului iudeo-crestin, ca la un moment dat va veni un imam descendent al lui Ali, care acum sta ascuns pe undeva, (pe nume Mahdi) pentru a restabili dreptatea si pacea.

Siismul - s-a ramificat cu vremea in numeroase secte, cea mai importanta fiind cea a ismailitilor, secta ce are un caracter secret , membrii ei fiind impartiti in grade si trebuie sa suporte anumite initieri religioase.

Ismailismul a dat nastere la randul sau la mai multe secte printre care: carmatii, druizii si asasinii. Aceasta din urma isi datoreste faima cruzimii cu care membrii sectei isi executau adversarii. Numele sectei vine de la folosirea la initierea neofitilor a excitantului psihic, toxic, numit hasis.

In urma marelui conflict care a impartit in doua tabere pe islamisti dupa moartea lui Mahomed, o parte din credinciosi au ramas neutri; acestia sunt numiti mutaziliti („neutri” ). Specificul acestei secte consta in interpretarea dogmelor cu ajutorul rationamentelor filozofice, lucru interzis pana atunci de catre reprezentantii ortodoxiei mahomedane. De asemenea , mutazilitii sustineau natura „creata” a coranului, care nu face decat sa „reprezinte” cuvantul lui Allah, si combateau doctrina predestinatiei.

In sec. Al XVII lea Muhammad ibn al-Wahhab (wahabitii) propovaduia un monoteism rigid si se ridica impotriva cultului sfintilor, venerarii mormintelor, si luxului in general. Secta wahhabitilor a fost numita „protestantismul islamismului”, din pricina nazuintei sale de a darama tot ce era cladit pe traditie in islamism.

6. 
   Mistica islamica
   

1. 
   Sufismul - de la inceputul sec al 7 lea, misticii islamisti au inceput sa fie numiti sufisti, de la numele imbracamintei simple de lana aspra numita suf, pe care acestia, imitand pe calugarii crestini, obisnuiau sa o imbrace in semn de renuntare la orice fel de lux.
   

Sufismul a ajuns cu vremea un fel de religie aparte, avand o teologie panteista, speculand asupra cufundarii in nonexistenta sau in realitatea absoluta. Nu de putine ori unii sufisti s-au declarat dumnezei.

Pentru a feri mistica islamica de rataciri dogmatice, marele teolog musulman Al- Ghazali a sistematizat doctrina sufista, punand-o de acord cu ortodoxia musulmana. Lucrarea sa Renasterea stiintei religioase a devenit codul misticii musulmane.

2. 
   Confreriile religioase - majoritatea au luat fiinta in sec 12 si 13 si sunt formate numai din barbati. Sufistii au fost primii care s-au organizat in confrerii, facand vot de saracie, ascultare si castitate. In general insa, membrii confreriilor islamice sunt casatoriti si traiesc pe la casele lor, nu in manastiri. O data sau de mai multe ori pe saptamana, acestia se aduna in anumite cladiri speciale, unde executa sub comanda sefului confreriei rituri reglementare ale ordinului, care constau din rugaciuni in comun, spalari, citiri din coran etc. Unele ordine imping atat de departe exaltarea initiatilor (manifestata la unele prin dansuri, invartiri, urlete), incat acestia, pierzandu-si sensibilitatea corporala, inghit bucati de sticla sau carbuni aprinsi, isi fac rani adanci, mananca serpi etc.
   
3. 
   Cultul sfintilor - intemeietorii de confrerii si marii mistici au fost cultivati ca sfinti, kiar mormintele lor au devenit locuri de pelerinaj. Unele persoane au primit consacrarea sfinteniei incafiind in viata. Cultul sfintilor a dat nastere la sarbatori, pelerinaje, dar si la unele superstitii.
   

Islamismul are de asemenea cultul relicvelor, fara sa le atribuie insa importanta religioasa pe care crestinii o atribuie relicvelor venerate de ei. Astfel, islamisti cinstesc: o spada, o pereche de pantofi si un mare numar de fire de par din barba lui Mahomed. De asemenea pastreaza cu sfintenie unele autografe ale primilor califi. Dar cea mai importanta relicva este stindardul verde al profetului, despre care cred ca provine din cer si a fost dat lui Mahomed ca semn al victoriei.

4. 
   Babismul si bahaismul - babismul este legat de numele lui Mirza Ali Mohammed, care se dadea pe sine ca Bab, „poarta” prin care se face cunoscuta doctrina imanului ascuns (Mahdi), care in cele din urma a fost arestat si executat pe 9 iulie 1850. Iar bahaismul si- a luat numele de la un succesor al lui Bab, supranumit Baha Ullah („splendoarea lui Dumnezeu”), a carui doctrina avea un caracter umanitar si pacifist.
   

6. 
   Cultul
   

1. 
   Locurile de cult:
   

Musulmanii isi pot face rugaciunile in orice loc socotit curat din punct de vedere religios. Au avut insa chiar de la inceput, si cladiri speciale, pe care le numeau masdij (locul unde se ingenunchea), din care s-a format cuvantul moschee. Moscheile principale, catedralele, care serveau pentru rugaciunile in comun, au fost numite geamii. Primul model de moschee l-a format casa de rugaciune de la Medina din timpul lui Mahomed. Moscheile au de obicei o tinda si o sala de rugaciune , cupola si minaretele- acele turnuri inalte de unde sunt vestiti credinciosii pentru rugaciune. In interiorul moscheii, partea cea mai importanta o formeaza firida, care indica directia spre Mecca, directie spre care trebuie sa se indrepte credinciosii cand se roaga.

2. 
   Oficiantii cultului:
   

Imam-ul („cel ce merge inainte”) nu etse decat un conducator al rugaciunilor publice facute in comun de credinciosi. Lui i se cere sa aiba o viata morala si sa cunoasca bine ritualul cultului musulman. Imamii sunt cel mai adesea casatoriti si nu se imbraca in haine speciale. Imamul care conduce rugaciunile publice de vinerea si de la sarbatori se numeste khatib, cel care predica sau are un grad mai inat in conducerea comunitatii religioase se numeste seic, iar cel care, avand o voce puternica, se urca in varful minaretului si cheama credinciosii la rugaciune , se numeste muezin. Moscheile mai mici si cele de prin sate au cate un singur oficiant care indeplineste toate serviciile.

Seful religios al unei comunitati mai mari se numeste muftiu sau cadiu, iar conducatorul cultului islamic dintr-o tara se numeste mare muftiu, avand si atributii judecatoresti.

3. 
   Riturile:
   

Cel mai important rit al cultului mahomedan este rugaciunea si aceasta se face de 5 ori pe zi: dimineata inainte de rasaritul soarelui, la amiaza, in mijlocul dupa amiezei, seara dupa apusul soarelui si dupa caderea intunericului.

Inainte de a incepe rugaciunea au loc spalari rituale care se fac cu apa sau cu nisip astfel : se spala fata, mainile pana la coate, se umezeste capul cu mana dreapta uda si abia dupa aceea se spala picioarele pana la genunchi. In cazul unei impuritati grave, cum ar fi contactul sexual, este necesara o baie generala pentru a fi apt de rugaciune.

Hainele trebuie sa fie si ele curate, petele de pe haine fac rugaciunea sa fie ineficace.

Ritul rugaciunii cuprinde si citirea din coran, anumite atitudi si gesturi fixate de lege si care trebuiesc implinite intocmai. De aceea pentru a fi siguri ca nu gresesc, musulmanii prefera sa-si faca rugaciunile in grup, la moschee, unde repeta cuvintele si gesturile imamului.

Un loc deosebit il ocupa rugaciunea de vineri dupa amiaza unde trebuie sa fie prezenti cel putin 40 de credinciosi, dar in cazuri exceptionale pot fi si mai putini (de retinut ca vinerea nu are la musulmani caracterul pe care il are Duminica la crestini)

Alte rituri mai sunt implinite cu prilejul calatoriei la Mecca , cand credinciosul printre alte rituri trebuie sa sacrifice, un miel, o oaie, sau o vita mare.

Alte rituri mai intalnim la nastere, casatorie si moarte.

4.