Literatura sacră

6.4 Nirvana: Absolutul sau Nimic-ul absolut?

In apus, termenul Nirvana este tradus prin ” a muri ” – in mijlocul celor trei pacate capitale (placerea senzuala, ura şi iluzia), sau altfel tradus, ar insemna si o disparitie sau non-existenta. Bushiştii afirmă că ei au respins dintotdeauna aspiratia după distrugere sau non-existentă, pentru că ei nazuiesc spre nemurire şi vesnicie. Cel nirvanizat nu mai este afectat nici de viata si nici de moarte. Termenul desemna inca din trecut starea ideala , fiind agreat de ascetii si ganditorii acelor vremuri. Asadar Nirvana este ca doar ca expresie o negaţie, un ”neant”, pentru ca daca budismul ar sustine ideea existentei unui suflet, ar trebui ca acesta sa supravietuiască şi după moarte, ca ceva veşnic , iar Nirvana ar fi un fel de paradis pentru sufletul mantuit; dar pentru ca budismul afirmă non-exitenţa unei persoane, Nirvana este privită ca fiind ”stingerea” definitivă a acesteia.

Realizând starea de Nirvana, de non-sineitate, cel desăvârşit se caracterizează acum printr-o indiferenţă imperturbabilă, orice act de apariţie sau disparişie, sau de suferinţă i-a devenit impropriu, ”non -eu”. De acum pentru el nu mai exista nicio dificultate şi nimic împovărător. Orice suferinţa de care se loveste nu-l mai poate speria sau intimida pentru ca nimic nu-l mai poate lega de existenta individuală şi nu-l mai aşteaptă nicio reincarnare, pentru ca de acul el trăieşte anticipativ ”stingerea” deplină (parinirvana) din Nirvana transcendentală.

Chiar daca cel desăvârşit ”trăieşte” in forma sa actuala de reincarnare (samsara), el atinge si experiază totuşi Nirvana, petru el nemaiexistând nicio distinctie intre samsara si Nirvana. Relatia dintre samsara si Nirvana, reprezintă relatia dintre ”aparentă” şi ”existenţă”. In Nirvana este anihilata samsara, intrucât amprenta devine pe deplin inteleasă.

Adevarata Nirvana poate fi realizata doar atunci când nu-i cădem prizonieri, atunci cand Nirvana, nu este Nirvana in care Nirvana si Samsara , respectiv ”nastere şi moarte”, sunt practic identice. Totusi , cand se vorbeste de Nirvana , se foloseste un mod de exprimare predominant negativ, tocmai pentru a exprima sensul realitatii în budism; notiunile pozitive fiind utilizate pentru a stabili o unicitate , si prin aceatsa sa limteze. Realitatea insa nu are limite , si acolo unde se urmareste eliminarea oricarei limitări, nu pot fi folosite decat expresii negative, apofatice. Pentru a o defini cumva catafatic, budistii folosesc cuvantul ”sunyata”, - vacuum, gol., referindu-se la procesul de ”mantuire” si eliberare a omului.

Sunyata reprezinta de fapt un ”vacuum absolut”, referindu-se la faptul ca acolo unde apare existenta , este una cu vacuum-ul. Acolo unde un ”lucru” exista deja, este deschis de asemenea ”campul vacuum-ului”.

Nirvana in sine, poate fi justificata doar psihologic. Ea nu poate fi argumentată ştiinţific, este contrariul diametral opus lumii, ceva care nu aparţine sub nicio forma lumii , care nu se afla in legatura cu lumea si nu actioneaza asupra acesteia. Ea er putea fi definita ca ”cel cu totul altfel”, comparativ cu lumea care sufera din cauza diferitelor forme de ignorantă. Aceasta lume este mult mai adecvata pentru Nirvana decat pentru Dumnezeul creştin care se afla deasupra lumii, o transcende, dar totusi o guvernează şi stă intr-o legatura permanenta cu ea. Daca Dumnezeu ar fi ”Cel cu totul altfel”, El nu ar mai putea fi pentru suflet cel ce-i confera harul, iar omul nu s-ar mai afla intr-o relatie permanenta cu el.

Comunitatea monahală şi laicatul

Buddha n-a făcut nicio deosebire privind transmiterea experienţelor mistice doar discipolilor lor intimi, ci din contră, a împărtăşit cunoaşterea despre eliberarea dobândită întregii lumi, trimiţându-şi discipolii să o predice tuturor. S-a remarcat şi ca bun organizator preluând ca model pentru comunitatea sa monahală ordinul pre şi post jainist Nirgrantha.

Comunitatea budistă este structurată în patru grupuri: monahii (bhikkhu), călugăriţele (bikkhuni), credincioşii laici (upāsakā) şi credincioasele laice (upāsika).

Accesul spre comunitatea monahală are două etape:

a) Părăsirea căminului familial şi renunţarea la lume (pabbajā), adică realizarea rangului de novice (sāmanera);

b) Ceremonialul propriu-zis al „intrării” (upasampadā) în ordinul monahal.

Pentru a deveni novice, tânărul trebuie să aibă vârsta de 15 ani, iar pentru consacrare 20 de ani de la momentul procreării.

Ritul accederii la noviciat: pretendentul îşi rade părul şi barba, se îmbracă în roba galbenă, se prosternează la picioarele unui călugăr, salutând cu palmele lipite una de alta, şi rostind formula: „Mă refugiez la Buddha,/ Mă refugiez la învăţătura Sa,/ Mă refugiez la comunitatea sa monahală (sangha)” de trei ori. Tăcerea călugărului care conduce ceremonialul semnifică acceptul.

Ritul consacrării (upasampadā) presupune prezenţa a cel puţin zece monahi mai în vârstă cu cel puţin zece ani de experienţă (în cazuri excepţionale e suficientă prezenţa a cinci călugări). O condiţie fundamentală este ca novicele să-şi fi găsit în prealabil un maestru (upajjhāza) care să-l propună călugărilor adunaţi spre consacrare. Ritul e la fel ca la noviciat, cu deosebirea formului rostite: „Cinstitţi stăpâni, implor sangha să mă consacre. Fie ca sangha să mă primească din compasiune!”. Tăcerea reprezintă acceptul.

Tânărul călugăr trebuie să urmeze un stadiu de îndrumare spirituală din partea unui maestru-monah pe o perioadă de minim 5 ani. Între îndrumător şi discipol exista o relaţie asemănătoare celei dintre tată şi fiu. Tânărul trebuie să locuiască împreună cu învăţătorul său în aceeaşi încăpere, fiind un fel de slujitor al acestuia. După 10 ani, tânărul devine „mai în vârstă” (thera) putând să aibă propii săi ucenici. După 20 de ani devine „mare îndrumător” (mahathera).

Comunitatea monahală budistă este constituită din călugări cerşetori – nu posedă pământuri; în afară de roba galbenă, mai au ca proprietate doar un blid pentru a primi hrana cerşită, un ac de cusut şi o sită pentru a îndepărta insectele din apa pe care o consumă. La început se trăia ca asceţi rătăcitori, apoi, datorită anotimpului ploios, au întemeiat nişte aşezăminte, mănăstiri. Călugărul ţine blidul său în faţa caselor fără a privi în ochi pe cel care îi oferă hrană. Mănâncă o dată pe zi, şi anume legume, orez şi apă – peştele şi carnea pot fi consumate cu restricţii. Ocupaţia monahilor o reprezintă meditaţia, recitarea textelor sacre, discuţii referitoare la doctrină, şi mai târziu studiul textelor sacre.

Comunitatea monhală mai veche nu cunoaşte rugăciunea comună, meditaţia se realiza în singurătate. De două ori pe lună (la lună nouă şi la lună plină), monahii dintr-un anumit district se adunau într-o peşteră sau într-o clădire pentru a face pocăinţă. Cel mai bătrân cerea mărturisirea păcatelor. De asemenea, la sfârşitul anotimpului ploios, toţi călugării se reîntâlnesc rugând pe cei din jur să numească vreo greşeală săvârşită pe perioada cât au stat împreună. Această sărbătoare poartă numele de „invitaţie”.

Pentru ordinul călugăriţelor sunt valabile aceleaşi reguli ca şi pentru monahi, cu unele excepţii: le este interzis să pribegească singure; se subordonează pe deplin comunităţii monahilor (chiar dacă calugăriţa are 100 ani de experienţă iar călugărul o singură zi); ascultă predica şi fac pocăinţă în faţa călugărilor; la „invitaţie”, fiecare călugăriţă trebuie să se adreseze ambelor comunităţi monahale, ca şi la consacrare.

Comunităţile monahale sunt întreţinute de către marea comuniatea a credincioşilor laici (upāsakā) şi credincioaselor laice (upāsika). Aceştia respectă aceleaşi reguli monahale, dar într-o formă mai blândă, sperând să aibă parte de o reîncarnare fericită. Monahismul budist nu poate exista fără sprijinul laicilor, căci aceştia le furnizează veşminte monastice, hrană, adăpost şi medicamente. Au existat cazuri în care laicii neglijau monahismul, călugării încercând să-şi câştige existenţa prin mijlaoce interzise, sau unii părăseau viaţa monahală. Astfel, unii vechi regi au început să ofere mănăstirilor pământuri şi bogăţii, devenind independenţi, fapt ce contrazicea idealul monastic budist. Unii intrau în măsătiri doar pentru bogăţiile lor. Suveranii budişti au „purificat” comunitatea, iar dacă un monah nu dovedeşte vocaţie este exclus din mănăstirea respectivă, lucru ce se întâmplă şi azi.

8. Morala şi asceza

În concepţia lu Buddha, castele, în felul cum erau ele organizate în India, ar fi trebuit abolite. El a insistat pentru renunţarea la orice discriminare dintre caste, subliniind egalitatea oamenilor d.p.d.v moral, evidenţiind că virtuţile omeneşti pot fi prezente în orice castă. Acest sentiment al egalităţii, astăzi este puternic accentuat, ca argument pentru reforma socială orientată de către indienii aparţinători castelor inferioare, dispreţuite în societatea hindusă.

Educaţia ascetico-morală revendică în budism cinci prescripţii morale:

1. 
   „Non-violenţa” (ahimsā) – are două aspecte: negativ (refuzarea uciderii unei fiinţe vii şi opunerea faţă de cineva care ar comite un asemenea act) şi pozitiv (bunăvoinţa, iubirea, prietenia). Dacă cineva cultivă virtutea iubirii şi „compasiunii” (karunā), el nu acceptă să facă rău cuiva. Budiştii au fost convinşi că formula ideală de iubire se împlineşte în iubirea maternă, astfel, şi duşmanii trebuie iubiţi. Ex: În timpul lui Buddha, călugării dintr-o mănăstire nu făcuseră nimic pentru unul dintre fraţii lor, bolnav. Buddha însuşi l-a spălat şi l-a îngrijit, după care le-a spus celorlalţi călugări foarte doritori să-l slujească pe el, dar nepăsători faţă de durerea celui aflat în cauză: „Oricine vrea să mă slujească pe mine, să îi slujească pe cei bolnavi!”. Astfel, Buddha considera că îngrijirea celor bolnavi sau a celor nevoiaşi reprezintă în realitate chiar slujirea lui.
   
2. 
   „A nu fura” (asteya) – presupune nu doar tentaţia după bunurile altuia, ci şi deplina generozitate. Ex: atitudinea laicilor faţă de monahi.
   
3. 
   Desăvârşita „abstinenţă sexuală” (brahma-carya) pentru călugări şi călugăriţe şi evitarea divorţurilor şi abuzurilor sexuale în cazul mirenilor. Poziţia lui Buddha faţă de femei este una generoasă – o femeie mai în vârstă trebuie privită ca propria mama, cea care este mai mare cu câţiva ani ca soră mai mare, iar cea cu câţiva ani mai tânără ca surioară mai mică.
   
4. 
   „A spune adevărul” (satya) în orice împrejurare. Are două aspecte: negativ (trebuie să nu minţi) şi pozitiv (trebuie să vorbeşti numai de bine pe aproapele tău).
   
5. 
   Interzicerea călugărilor şi laicilor a consumului de băuturi alcoolice.
   

Călugării şi călugăriţele trebuie să mai respecte şi alte cinci prescripţii: A) Să mănânce doar o dată pe zi; B) Să nu ia parte la dansuri, muzică şi spectacole; C) Să nu folosească coroniţe, parfumuri şi bijuterii; D) Să nu doarmă decât pe pământ; E) Să nu posede aur şi argint. Aceste precepte sunte „aspecte ale educaţiei” (sikkhāpada).

Predicile rostite pentru laici conţin sfaturi pentru a evita faptele rele şi pentru a cultiva pe cele bune. Pentru laici, obiectivele acestor fapte sunt diverse: longevitate, frumuseţea şi tăria trupului; bogăţie, reputaţie bună, renaşterea într-o existenţă mai bună. Obiectul principal este însă eliberarea de suferinţa din această viaţă.

Deşi călugărilor le este interzis atingerea de bani sau participarea la evenimente economic, budismul nu a condamnat acumularea bogăţiilor de către laici, ci a încurajat-o. Dobânda este justificată, datoriile trebuie plătite. Astfel, budismul ar fi putut deveni religia comercianţilor dacă nu apărea invazia musulmană. Totuşi, bogăţiile nu trebuie acumulate decât prin mijloace corecte, care respectă legea. Astfel, idealul budiştilor se identifică cu neîncălcarea legii în toate privinţele.

Codul ascetico-moral budist a cunoscut multe mutaţii, însă nucleul perceptelor morale a rămas neschimbat în toate şcolile mahāyāniste. Primele 4 percepte sunt recunoscute de toate şcolile budiste, reprezentând fundamentul moral pentru „umanismul budist”. Conceptul de „non-violenţă”, implicând „compasiunea”, poate fi comparat cu iubirea creştină.

În Mahāyāna există 6 virtuţi budiste, care sintetizează şi se configurează în esenţa morală a omului, fiind numite cele şase „desăvârşiri” (pāramitā), şi cunoscute în spaţiul chino-japonez ca cele şase ce ne conduc spre „celălalt mal” (rokudo): A) dărnicia (dāna); B) educaţia morală (sila); C) răbdarea (kānti); D) bărbăţia (virya); E) meditaţia (dhyāna); F) cunoaşterea (prajnā). Primele patru virtuţi desemnează atitudinea morală, pregătitoare pentru treapta meditaţiei şi iluminării. Astfel, în budism, moralitatea nu reprezintă o dimensiune de sine, ci este subordonată meditaţiei, ca experienţă personală şi directă.

10. Situaţia actuală. Budismul transfrontalier

La sfârşitul mileniului, lumea budistă nu are o limbă sacră comună, o autoritate religioasă generală sau dogme cu definiţii clar formulate. Există o diviziune între Mahāyāna şi Hinayāna.

Ţările hinayāniste sau theravādine formează un întreg relativ omogen: Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos şi Cambodgia, regiunile chineze cu populaţia thai, şi câteva districte din Bangladesh. Acestea se recunosc ca o comunitate de credinţă întemeiată pe relaţii constante în decursul istoriei. O hotărâre religioasă avea de obicei caracter universal. Caracteristica principală a acestora ar fi rolul important pe care îl joacă călugării în domeniul educaţiei.

În ţările mahāyāniste, cu excepţia Bhutanului, nu există nicio legătură formală cu statul şi nici măcar nu există o ţara cu adevărat majoritar religioasă. Conflictele religioase au împiedicat evoluţia liberă a budismului în Mongolia, China, Coreea de Nord, Tibet şi Vietnam.

În viaţa cotidiană şi cu prilejul ceremoniilor, budiştii recurg la două „religii” distincte, anume religia lor principală, budismul theravadin de pildă, şi religia populară. Astfel, ar fi mai corect să vorbim despre „budismul thailandez”, „budismul singalez” etc. Acestea sunt considerate fie „forme corupte de budism” fie „forme sincretice de budism”.

Si astăzi există divergenţe între budismul theravadin şi practicile populare, coresponzând dezacordurilor dintre ceea ce se cheamă „marea tradiţie” (monahi, preoţi, savanţi, scriitori, predicatori, teologi, etc.) şi „mica tradiţie” (ţărani, muncitori, analfabeţi, etc.)

Toate ţările theravadine, în care budismul a rămas întotdeauna „religie de stat” sau „religie oficială”, sunt conduse de laici budişti, niciodată de monahi, căci rolul monahilor nu este acela de a ocupa funcţii administrative şi legislative. Altfel spus, nu se impune laicilor absolut nicio lege cu caracter religios. Astfel, nu există riscul apariţiei unor „republici budiste”, în genul „republicilor islamice”.

Statul are o anumită responsabilitate faţă de religia majorităţii, astfel, budiştii doresc ca acesta să întreţină siturile arheologice, să recunoască şi să sprijine instituţiile lor religioase, şeful statului fiind protectorul budismului.

11. Budismul în Occident

Budismul a intrat în ţările creştine sub forma unei legende sacre – despre Varlaam şi Ioasaf, care este de fapt legenda lui Buddha, pătrunsă în occident prin Persia, Siria si Bizanţ. Ioasaf este un Buddha devenit sfânt creştin pomenit atât în calendarul ortodox cât şi în Martirologium-ul Roman.

Primul reprezentant al budismului din Apus a fost filosoful Schopenhauer, care scria întotdeauna având în faţă o statuie tibetană a lui Buddha. Lui i-au urmat R. Wagner şi Anatole France; îi adăugăm pe soţii englezi Thomas W. şi Caroline Rhys Davids care au contribuit la cunoaşterea budismului theravadin; apoi medicul neamţ Paul Dahlke, bacteriologul Hans Much, traducătorul Karl Eugen Neuman ş.a.

Alţi oameni de cultură s-au stabilit ca monahi în mănăstiri budiste sau şi-au desfăşurat activitatea în diferite universităţi budiste din Japonia.

În S.U.A. au fost construite temple budiste, înfiinţate societăţi budiste (de ex: Mahabodhi Society) care îşi propuneau revigorarea budismului şi răspândirea lui.

În Anglia au apărut Buddhist Society şi o mănăstire budistă, în Franţa societatea Les amis du Bouddhisme care a editat şi o revistă proprie, iar la Berlin un centru pentru exersarea tehnicilor de meditaţie budistă, la care se adaugă diferite comunităţi budiste atât în Germania cât şi în Anglia. După cucerirea Tibetului de către China, mulţi budişti tibetani au emigrat în ţările occidentale desfăşurând activităţi serioase de răspândire a budismului.

ISLAMUL

1. ARABIA ÎNAINTE DE MAHOMED

a) Situaţia geografică, politică, economică şi socială.

Arabia este cea mai mare peninsulă de pe Pământ. Este situată în sud-vestul Asiei, fiind cuprinsă între Marea Roşie, Oceanul Indian şi golfurile Oman şi Persic. Populaţia s-a îngrămădit pe coastele peninsulei, mai ales în vest şi în sud.

Între populaţia arabă din sud şi populaţia din nord au fost necontenit certuri şi lupte, cei din sud fiind mândri de civilizaţia lor, iar cei din nord fălindu-se cu puritatea rasei lor semite.

Sub raport politic, arabii aveau un regim tribal întemeiat pe confederaţii de triburi şi pe obiceiuri cu putere de lege. Triburile erau însă în continue lupte între ele.

Sub raport moral şi social, arabii trăiau potrivit unor vechi tradiţii caracteristice popoarelor nomade. Ei erau foarte războinici. Poligamia era admisă şi concubinajul. Femeia avea o situaţie foarte grea. Naşterea fetelor era socotită un blestem şi adesea acestea erau îngropate de vii.

Situaţia economică dezastruoasă. Prăbuşirea Imperiului roman de apus răpise Arabiei principalul debuşeu comercial pentru produsele sale, tămîia şi parfumurile.

b) Religia arabilor înainte de Mahomed.

Politeismul arabilor din perioada mai veche a fost caracterizat ca un „polidemonism”, ca adorare a unor fiinţe supranaturale care ar fi locuit în arbori, râuri şi mai ales în pietre. Divinităţile purtau nume ca: Wadd, Suwa, Yaghath, Yauc etc. La Mecca era adorată faimoasa „piatră neagră”, Hubal („bătrinul”).

Câteva dintre divinităţile arabe au luat cu vremea o importanţă deosebită, erau divinităţile feminine al-Lat (,.zeiţa”), al-Uzza („steaua dimineţii”', Venus), al-Manat („destinul”). Aceste divinităţi sunt numite în Coran „fiicele lui Allah”.

Deasupra tuturor divinităţilor acestora, arabii adorau pe Allah („zeul”), care nu avea pentru ei grandoarea pe care o are divinitatea unică a religiilor monoteiste.

Pe lângă credinţa în divinităţi, arabii aveau credinţa în existenţa a nenumărate spirite (jinn) binefăcătoare sau răufăcătoare. Cel mai rău spirit era Ghul, de sex feminin.

În ceea ce priveşte cultul, arabii nomazi, neavând locuri de cult stabile, îşi duceau cu ei idolii într-un cort roşu, care era în acelaşi timp şi simbolul unităţii tribale. Acest cort era purtat în lupte şi provoca tot felul de certuri între membrii triburilor, care îşi revendicau drepturi asupra lui. Arabii sedentari ajunseseră însă să aibă adevărate sanctuare.

Sanctuarul era de formă cubică. Zeitatea era reprezentată cel mai adesea printr-un bloc de piatră.

Sacerdoţiul era organizat numai la Mecca, unde era încredinţat familiilor nobile. îngrijitorul templului şi al tradiţiilor se numea sadin.

In epoca mai veche se aduceau şi sacrificii omeneşti, care apoi au fost înlocuite cu sacrificii de animale: oi, boi şi mai ales cămile. Sângele victimei era vărsat pe piatra care servea în acelaşi timp ca altar şi idol.

Dintre ceremoniile mai caracteristice cităm pe aceea care consta din ocolirea locului sfânt. Bărbaţii şi femeile însoţeau aceasta ceremonie pioasă cu strigătul votiv labbaika, find adesea cuprinşi de un puternic entuziasm religios.

O importanţă deosebită aveau la arabi sărbătorile, pelerinajele şi unele ceremonii care se împlineau în fiecare an. Cea mai importantă sărbătoare a arabilor era aceea care se celebra în apropiere de Mecca, probabil în preajma echinocţiului de toamnă. La această sărbătoare luau parte arabi din toată peninsula, profitând de siguranţa pe care le-o dădea „pacea religioasă” de patru luni de zile. Întreaga viaţă spirituală a arabilor primea cu acest prilej un puternic impuls spre unitate şi, sub raport religios , se uşura calea spre monoteism.

Cu privire la cultul morţilor, observăm că arabii, ca toate celelalte popoare, credeau în viaţa viitoare; dovadă că şi la ei se obişnuia să se ofere morţilor alimente, iar pe morminte sacrificau calul defunctului şi rupeau armele acestuia.

c) Iudaismul şi creştinismul în Arabia. Hanifii.

Prin cucerirea Palestinei de către romani, foarte mulţi evrei au emigrat în Arabia. Evreii exercitau o mare înrâurire asupra Arabiei sub raport economic, moral şi religios. Monoteismul lor curat şi înalta lor concepţie despre răsplata faptelor au jucat un important rol în apariţia islamismului şi în formarea doctrinei acestuia. În elaborarea definitivă a islamismului, se va resimţi spiritul legii iudaice şi chiar multe elemente ale Vechiului Testament vor trece în noua religie.

Arabi susţineau că religia evreilor avea un caracter naţional. În schimb, creştinismul se răspândise de altfel masiv în sudul Arabiei, în Yemen mai ales, după cucerirea acestei regiuni în anul 525 de către abisinienii convertiţi la creştinism.

În Arabia de nord înflorea de asemenea creştinismul. În partea care sta sub înrăurirea bizantină se răspândise îndeosebi monofizitismul, iar în partea care stat sub influenţa persană se răspândise nestorianismul. E sigur că Mahomed a avut informaţii asupra creştinismului. Coranul însuşi are părţi în care se resimte limpede influenţa creştină.

În afară de mozaism şi creştinism, întemeietorul islamismului va fi suferit şi influenţa acelor interesante personaje religioase pe care tradiţia musulmană le desemnează cu numele de hanifi Este vorba de anumiţi indivizi care întrupau în persoana lor năzuinţa de înnoire a vieţii religioase şi morale, năzuinţă ce se simţea din ce în ce mai puternic in lumea arabă. Însuşi Mahomed, influenţat de învăţătura hanifilor. S-a considerat pe sine ca hanif şi ca propovăduitor al adevăratei religii, aceea a lui Avraam, părintele arabilor; învăţătură, zicea el, falsificată de evrei şi de creştini.

Răspândirea iudaismului şi a creştinismului în Arabia provocase o stare de căutare a ceva nou. Terenul era deci pregătit pentru apariţia unui reformator, care avea să sintetizeze diferitele curente religioase înnoitoare din viaţa arabilor.

2. MAHOMED

a) Viaţa lui Mahomed.

Mahomed s-a născut pe la anul 570 d. Hr. dintr-o familie care aparţinea puternicului trib al coraişiţilor. Tatăl său se numea Abdallah şi mama sa Amina. Rămânând orfan încă de mic, a fost crescut de nişte rude sărace şi protejat îndeosebi de unchiul său Abu Talib. La vârsta de 24 de ani a intrat în serviciul unei văduve bogate numită Khadija, care s-a folosit des el în afacerile sale comerciale, iar mai târziu s-a căsătorit cu el, deşi între ei era o diferenţă de vârstă dc 15 ani. Această căsătorie a fost foarte fericită pentru Mahomed, având vază în societate şi timp liber pentru meditaţie. Din această căsătorie a avut doi băieţi şi patru fete, dintre care una singură i-a supravieţuit, Fatima.

Multă importanţă se dă călătoriilor pe care Mahomed le-a făcut pentru afacerile comerciale ale soţiei sale. În aceste călătorii el a aflat multe lucruri despre lume şi viaţă, va fi legat conversaţii cu reprezentanţii altor religii şi a ajuns în Siria, unde creştinismul era bine organizat. Aici mai ales şi-a dat el seama de inferioritatea religioasă în care se găseau conaţionalii săi idolatri.

Criza sufletească din care Mahomed a ieşit încredinţat de misiunea sa profetică s-a dezlănţuit pe la vârsta de 40 de ani. Acum s-a manifestat la el o puternică nevoie de singurătate, de linişte şi meditaţie. Şi-a făcut obiceiul să se retragă în fiecare an câte o lună în cavernele muntelui Hira din apropiere de Mecca şi acolo practica o asceză severă. Într-o viziune i-ar fi apărut în somn îngerul Gabriel ţinând în mînă un postav brodat, în care era înfăşurată o carte. Îngerul l-ar fi forţat să repete după el un text, care formează în Coran primele cinci versuri din sura numită a „Sângelui închegat”.

Zguduit puternic de această viziune, Mahomed ar fi primit din partea soţiei sale şi a vărului acesteia, Waraka, încredinţarea că este vorba de o revelaţie dumnezeiască şi că el este alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin el poporul arab să-şi aibă scriptura sa sfântă.

Viziunile au încetat pentru un timp şi Mahomed se afla pe pragul sinuciderii, când ar fi avut o nouă viziune şi o nouă revelaţie, îngerul poruncindu-i acum să propovăduiască. Într-adevăr Mahomed şi-a început propovăduirea, mai întâi intre cei apropiaţi ai săi şi abia după trei ani şi în public. Dumnezeu este unic. Dumnezeu este judecător atotputernic şi apropiata lui judecată este teribilă pentru cei păcătoşi. Omul trebuie să se supună lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, să se lase cu totul in voia lui Dumnezeu. Cuvântul „islam” are tocmai semnificaţia de renunţare cu totul la sine şi supunere totală faţă de Dumnezeu.

Cei dintâi adepţi ai lui Mahomed au fost soţia sa Khadija, fiicele sale, cei doi fii adoptivi, Ali şi Zaid, şi prietenul său Abu-Bakr. Unchiul său Abu-Talib a căutat să-l convingă să renunţe la propovăduire, iar un alt unchi 1-a respins cu vorbe grele. Mahomed atingea însă grav interesele comerciale ale coraişiţilor, care aveau în grija lor Kaaba şi idolii din acest templu. Coraişiţii mai întâi l-au luat în râs, apoi au pornit adevărate persecuţii împotriva lui şi a adepţilor lui, din care pricină unii dintre aceştia au fugit în Abisinia. Profetul s-a văzut nevoit să nu mai predice în public ci într-o casă particulară. Obosit de hărţuielile coraişiţilor, Mahomed a declarat în chip solemn că zeităţile oraşului Mccca, al-Lat, al-Uzza şi al-Manat, sunt mijlocitoare între credincioşi şi Allah. Rezultatul acestei reveniri a fost dezastruos. Incercând să propovăduiască la Taif, localitate la circa 120 km de Mecca, a fost alungat cu pietre. Gîndul i s-a îndreptat atunci către Iathreb. A tratat în ascuns cu reprezentanţii acestei localităţi, care s-au angajat să-l apere. Aflând de aceste tratative, coraişiţii s-au hotărât să-l suprime pe Mahomed. Prinzând însă de veste, Mahomed s-a refugiat la Iathreb împreună cu câţiva discipoli mai apropiaţi. Lucrul acesta s-a petrecut în anul 622. Emigrarea lui Mahomed la Iathreb poartă numele Hegira (emigrare) şi de la această dată începe era musulmană. Oraşul Iathreb a luat de acum înainte numele Medina.

Până acum el fusese predicatorul unei noi religii. De acum înainte accentul cade pe latura politică. Procedează însă cu multă abilitate. Orânduieşte un loc de cult unde oficiază el însuşi şi impune rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei. Postul şi milostenia sunt reglementate cu amănunţime după exemplul luat de la evrei. Cu evreii înşişi s-a purtat bine la început, nădăjduind să-i convertească la noua învăţătură, apoi n-a pierdut nici un prilej de a-i persecuta, de a-i măcelări chiar şi de a le lua averile pentru a le împărţi partizanilor săi. Împotriva meccanilor a început lupta prin mici hărţuieli. O dată a atacat o caravană bogată, căreia i-a venit însă în ajutor de la Mecca o puternică armată de o mie de oameni. Totuşi medinezii au izbutit să-i înfrîngă pe meccani, deşi. erau numai 300 de oameni. Este vorba de lupta de la Badr. După alte lupte şi mai ales cu ajutorul unor alianţe şi manevre politice bine chibzuite, Mahomed a izbutit să-i supună pe meccani care, în anul 630, au deschis de bunăvoie porţile cetăţii lor în faţa armatei impunătoare condusă de Mahomed. Mahomed a mers la Kaaba, a distrug cele câteva sute de idoli şi a orânduit ritualul cultului în forma aşezată de Avraam, părintele arabilor.

Anii imediat următori, Mahomed i-a folosit pentru a supune pe orice cale întreaga Arabie. În anul 632 8 iunie, a murit la locuinţa sa din Medina.